Escrocheria “summit-ului pentru pace” din Alaska a fost un dezastru

Donald Trump a promis triumfător în campania electorală că va încheia războiul din Ucraina în 24 de ore după ce va deveni Președinte. Au trecut aproape 7 luni de la instalarea sa la Casa Albă, iar războiul din Ucraina nu dă semne că se apropie de final.

Scopul lui Vladimir Putin în războiul din Ucraina rămâne neschimbat din 24 februarie 2022 până astăzi: demilitarizarea Ucrainei, respectiv anihilarea totală a oricărei puteri militare a Ucrainei și renunțarea la pretenția de a adera la NATO; denazificarea, respectiv înlăturarea de la putere a președintelui Zelenski și instituirea la Kyiv a unui regim pro-rus; anihilarea completă a statalității Ucrainei pe care o acuză în permanență că ar fi un stat artificial. Ucraina nu are dreptul să  existe, iar ucrainenii sunt de fapt ruși care au uitat ce sunt datorită propagandei occidentale. De mai bine de trei ani, Putin nu a retractat niciun milimetru din această gândire. El este, la ora actuală, cel mai consecvent dintre toți liderii politici implicați în războiul din Ucraina. Toți ceilalți și-au schimbat opiniile, fiind mai îndepărtați sau mai apropiați de aceste idei.

Federația Rusă rămâne astfel cel mai activ proiect colonial care pare a nu avea niciun obstacol. Expansiunea Federației Ruse se bazează, în prezent, ca și în trecut, pe ideea ruskyi mir: oricine vorbește limba rusă, indiferent în ce țară s-ar afla, trebuie apărat de Moscova, inclusiv prin acțiuni concrete împotriva statului pe teritoriul căruia se află respectiva persoană. Este ca și cum Marea Britanie ar considera că toți vorbitorii de limbă engleză din, să spunem, România, ar fi supuși ai Coroanei. Ideea că unii folosesc limba rusă ca lingua franca, precum odinioară latina sau astăzi engleza, fără nicio consecință asupra apartenenței la Federația Rusă, este complet străină lui Vladimir Putin.

De cealaltă parte, Ucraina are toate atributele unui stat: a fost recunoscută în granițele ei, inclusiv Crimeea, de întreaga comunitate internațională, inclusiv Federația Rusă, cetățenii Ucrainei comunică în limba ucraineană, iar întregul teritoriu al Ucrainei beneficiază, cel puțin teoretic, de garanțiile de securitate oferite prin Memorandumul de la Budapesta din 1994.

Deosebirea fundamentală între Ucraina și Federația Rusă ține nu doar de apartenența la o comunitate de valori, ci și, într-un plan concret, de definirea teritoriului prin Constituție. Ucraina nu poate înstrăina părți din teritoriul său național. Federația Rusă a organizat în septembrie 2022 referendumuri falsificate în patru oblast-uri ucrainene: Donețk, Lugansk, Kherson și Zaporojie, prin care aceste regiuni au solicitat alipirea la Federația Rusă. Statele occidentale și Ucraina nu recunosc aceste referendumuri dar aliații Federației Ruse, precum Belarus, Coreea de Nord, Nicaragua și Siria, le-au recunoscut. Mai mult, Vladimir Putin a insistat ca și Constituția Federației Ruse să fie modificată pentru a defini teritoriul statal ca înglobând și aceste patru regiuni. Prin aceste gesturi, Putin a făcut practic imposibilă orice discuție la masa tratativelor privind soarta acestor teritorii. Doar că acest calcul de la începutul războiului s-a dovedit a fi eronat. Federația Rusă nu a reușit să dețină nici jumătate din teritoriul Kherson sau Zaporojie, aproape 100% din teritoriul Lugansk și un procent variabil din teritoriul Donețk unde se dau în prezent cele mai aprige lupte.

În acest punct a apărut prima fractură logică în revendicările lui Putin: în cazul oblast-urilor Kherson și Zaporojie, un acord de pace poate să se refere la înghețarea frontului pe actualele aliniamente însă, în cazul Donețk și Lugansk, acestea ar trebui să revină în totalitate Federației Ruse.

Trebuie remarcat că negociatorii SUA nu au pus în evidențîă absolut deloc această fractură logică: ce urmărește Federația Rusă? Respectarea Constituției sale? Atunci de ce două regiuni nu trebuie să facă parte integral din Federația Rusă, ci doar celelalte două?

Putin și delegația sa au fost lăsați să își exprime această falsă logică la Anchorage. În schimb, Donald Trump i-a reproșat lui Zelenski că se împiedică în câteva „detalii” care țin de Constituția Ucrainei, în loc să agreeze la cesiuni de teritoriu în favoarea Federației Ruse. Donald Trump a aplicat astfel două raționamente diferite Federației Ruse și Ucrainei: de ce nu a reproșat și delegației ruse că invocă în mod complet ilogic Constituția Federației Ruse?!

Dacă delegația americană ar fi dorit să ofere argumente împotriva logicii Federației Ruse după care teritoriile nu pot fi negociate, din moment ce sunt menționate în Constituția Federației Ruse, ar fi folosit argumentul precedentului Poloniei după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Polonia a semnat cu URSS pe data de 5 februarie 1946 un tratat de pace cu URSS prin care ceda teritoriile din răsărit (cel mai important fiind orașul Lviv). Mai mult, acel teritoriu cedat se afla complet sub controlul Armatei Roșii – ceea ce nu se îmtâmplă acum în Donețk. Stalin a folosit aceeași tehnică precum Putin în prezent: a modificat Constituția URSS pentru a preciza că Bialystok este capitala unui oblast al RSS Belarus. Cu toate acestea, Stalin a fost de acord ca Bialystok să fie returnat ulterior Poloniei. Prin urmare, pentru URSS și pentru Federația Rusă, Constituția nu este decât un petec de hârtie care poate fi contrapus Occidentului atunci când este vorba de interesele ruse dar care poate fi încălcat după bunul plac oricând. Stalin, ca și Putin, au speculat obsesia pentru legalitate tipic occidentală. Atunci când Ucraina invocă propria sa Constituție pentru a nu legitima rapturi teritoriale, aplică aceeași logică. Atunci cînd Federația Rusă invocă propria Constituție, o face doar de formă, selectiv, în funcție de context și de împrejurări.

Un negociator onest ar fi trebuit să ceară ambelor părți să se angajeze să ia în calcul modificarea propriei Constituție după încheierea negocierilor de pace, în funcție de rezultatul acestor negocieri. Donald Trump nu a fost un negociator onest: a cerut lui Zelenski să încalce Constituția Ucrainei dar nu și lui Putin să uite de falsele referendumuri de anexare.

O altă contradicție logică în poziția Federației Ruse se referă la termenii în care poate să fie realizată pacea în Ucraina. Există trei modalități prin care un război se încheie: încetare a focului, armistițiu, acord de pace. Un război de o asemenea amploare nu poate fi încheiat pur și simplu printr-un acord de pace, fără a trece prin primele două etape. Un acord de pace nu poate fi negociat câtă vreme ostilitățile militare încă mai au loc. Nimeni însă din delegația SUA prezentă la Anchorage nu i-a explicat lui Vladimir Putin acest aspect, pe care dealtfel Federația Rusă îl cunoaște foarte bine. Dimpotrivă, pare că Donald Trump și-a însușit logica lui Vladimir Putin: acord de pace, fără armistițiu sau încetare a focului. Pentru Trump, cuvîntul “pace” sună foarte bine – nu mai contează deloc contextul în care este folosit.

Ne amintim foarte bine cât de pervers a folosit URSS aceeași logică a încheierii conflictului doar prin eliminarea etapelor logice acord de încetare a focului – armistițiu – acord de pace atunci când, imediat după momentul 23 august 1944, România a solicitat un acord de încetare a focului. URSS a tergiversat încheierea oricărui act formal cu România până la data semnării armistițiului în data de 8 septembrie la Moscova. Ce s-a întâmplat în perioada 23 august – 8 septembrie 1944? URSS a arestat aproape întreaga armata română aflată pe front la data de 23 august și a trimis zeci de mii de militari în prizoneriat în Donbas. Din moment ce nu exista încă o stare de război între cele două țări, Stalin a amânat cât s-a putut semnarea unui armistițiu pentru a efectua ceea ce astăzi Putin numește “demilitarizare”.  Cam așa ar arăta un acord de pace care să excludă o încetare a focului: doar Federația Rusă să poată continua ostilitățile, să aresteze militarii ucraineni și să-i trimită în Siberia, iar Ucraina să nu întreprindă „acte ostile”, din moment ce s-a angajat la „negocieri de pace”. Exact acest obiectiv și l-a asumat și Donald Trump după întâlnirea cu Vladimir Putin, exact acesastă poziție a fost transmisă și liderilor europeni.

Pentru Federația Rusă, terminologia nu este deloc indiferentă. Motivul pentru care refuză cu obstinație termenul „armistițiu” este acela că Moscova nu recunoaște oficial faptul că se află în stare de război cu Ucraina, ci doar în mijlocul unei „operațiuni militare speciale”. „Armistițiu” ar însemna recunoașterea unei stări de beligeranță între Federația Rusă și Ucraina, ceea ce Putin evită cu orice preț. A se remarca faptul că Putin nu folosește niciodată în public termenul “armistițiu”, în timp ce Trump nu pare a înțelege diferența între încetare a focului, armistițiu și acord de pace, folosind haotic cele trei expresii, câteodată chiar și simultan.

Delegația rusă a acordat un rol deosebit detaliilor care marchează deținerea puterii la nivel simbolic și a inițiativei în negocieri. Alegerea Alaska nu a fost întâmplătoare – un teritoriu care s-a aflat în posesia Imperiului Ţarist. Opțiunea Alaska nu a fost impusă de Putin ci, culmea, a fost propusă de partea americană, foarte puțin familiarizată se pare cu moștenirea rusă a acestei regiuni care persistă și în prezent. Putin s-a oprit la Magadan pentru a celebra colaborarea sovieto – americană în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a pus flori la mormintele militarilor sovietici înmormântați în Alaska, a vorbit despre moștenirea rusă în Alaska la nivel de denumiri de localități păstrate din timpul apartenenței la Imperiul Ţarist, a omagiat contribuția Ortodoxiei ruse la viața spituală din Alaska – aspecte dealltfel incontestabile. Mai mult, Putin a insistat pe aspectele de istorie, a venit la convorbiri cu delegația SUA blindat de hărți, documente, etc. – probabil pentru a dovedi că Donbas și Malorusia sunt vechi teritorii rusești încă dinainte de era noastră. Mai mult, purtătorul său de cuvânt, Dimitri Peskov, nu a ratat ocazia să transmită presei că președintele rus a studiat tot drumul până în Alaska hărți și documente. De cealaltă parte, delegația americană nu a inclus nicio o persoană care să cunoască evoluția conflictului ruso – ucrainean. Mai mult, nimeni din delegația SUA nu părea să fie la curent cu ce au discutat SUA cu Federația Rusă înaintea izbucnirii războiului din Ucraina. Dacă în delegația rusă s-au aflat persoane precum Lavrov care de mai bine de două decenii participă la reuniuni la vârf cu oficialii americani, în delegația SUA cel mai „experimentat” interlocutor a fost….Witkoff care a luat contact cu această problematică cu doar câteva luni mai înainte. Este o lecție și pentru România: întotdeauna trebuie să ai într-o delegație la un asemenea nivel un diplomat experimentat care să mai fi participat la discuții cu interlocutorii pe care îi ai în față. Din delegația SUA a lipsit un militar care să poată verifica în timp real afirmațiile delegației ruse privind realitatea de pe front. Reforma administrației la Washington a dus la această situație deplorabilă. Să vedem la ce va duce reforma administrației la București.

O altă fractură logică a discuțiilor de la Anchorage privește soarta exploatărilor de metale rare din Ucraina. Ne aducem aminte că Trump i-a reproșat lui Zelenski că nu are la el „cărți”, nu are ce oferi la schimb Federației Ruse. Pentru a se arăta „îngăduitor”, Trump a oferit și soluția: Ucraina să ofere SUA o participare masivă la exploatarea metalelor rare. Acestea se află, în marea lor majoritate, în Donbas – în partea ocupată de Federația Rusă dar și în partea ocupată legitim de Ucraina. Care este proporția între potențialul celor două părți din Donbas, este greu de estimat – este nevoie de prospecțini geologice care deocamdată sunt doar în stadiul de proiect. Dacă SUA este interesată de explotarea metalelor rare în Donbas, de ce agrează ca întregul Donbas să revină Federației Ruse?! Este de-a dreptul absurd să te bați pentru un obiectiv, ca mai apoi să cedezi tot ce ai obținut unui stat terț. Nu ar fi la fel de absurd dacă delegația SUA ar fi agreat cu cea a Federației Ruse ca exploatarea metalelor rare să se facă în comun, la fel ca și în Arctica: SUA oferă tehnologia de exploatare și realizează harta geologică a zăcămintelor, Federația Rusă pune la dispoziție teritoriul Donbas și obține o cotă din profit. Dacă așa stau lucrurile, de ce Trump a tăcut la conferința de presă? De ce nu a precizat cum vede soarta acordului semnat cu Ucraina legat de exploatarea metalelor rare? În realitate, pe Trump nu îl interesează cine va deține aceste zăcăminte, atâta vreme cât țara care le deține face un „deal”cu el personal.

În fine, ultima fractură logică și totodată cel mai mare eșec al „summit-ului penttrru pace” de la Anchorage se referă la garanțiile de securitate care trebuie acordate Ucrainei. Această problemă nu pornește de la zero, așa cum încearcă să o prezinte deopotrivă Putin și Trump, ci are o istorie complicată care a impus cu timpul anumite standarde ce nu pot fi ignorate în prezent. În primul rând, Ucraina beneficiază în continuare de garanțiile de securitate oferite de Memorandumul de la Budapesta de către SUA, Marea Britanie și Franța. În al doilea rând, oricât ar părea de paradoxal, Ucraina beneficiază de garanțiile de securitate, chiar și mimimale, oferite de acordurile de la Minsk. Federația Rusă a denunțat aceste acorduri în contextul începutului invaziei Ucrainei. Totuși, aceste acorduri au beneficiat de garanți, Franța și Germania care au fost co-mediatori, alături de Ucraina și Federația Rusă. Însă aspectul total ignorat la Anchorage și în general în discuția actuală legată de garanțiile de securitate acordate Ucrainei este că Ucraina a semnat în perioada februarie – iulie 2024 acorduri de securitate bilaterale cu: Marea Britanie, Franța, Germania, Danemarca, Italia, Canada, Olanda, Letonia, Spania, Belgia, Portugalia, Suedia, Norvegia, Japonia, SUA, Islanda, Luxemburg, Polonia, Estonia, Lituania, Finlanda și România. România a semnat un acord bilateral de securitate cu Ucraina în data de 11 iulie 2024, cu durata de 10 ani.

Astfel, Ucraina are semnate acorduri de securitate cu majoritatea statelor membre NATO. Evident, existența acestor acorduri nu înseamnă automat și garanții de securitate dar Donald Trump a părut să fi uitat total că SUA a semnat în iunie 2024 un  acord de securitate cu Ucraina, din moment ce, înainte, în timpul și ulterior summit-ului de la Anchorage, a vorbit despre necesitatea ca…europenii să ofere garanții de securitate Ucrainei. Prin urmare, acordul încheiat cu Ucraina de Administrația Biden mai este obligatoriu pentru Administrația Trump sau a fost denunțat, însă doar la nivel de discurs politic?

Ucraina are așadar garanții de securitate. Modeste, este drept dar discuția despre aceste garanții nu pornește de la zero, așa cum ne transmit Trump și Putin. Ucraina are nevoie de garanții de securitate mai extinse decît în prezent care să preîntâmpine orice eventuală nouă agresiune rusă. Nu există deocamdată ceva intermediar între actualele garanții de securitate și apartenența la NATO. Aceasta este dealtfel marea vulnerabilitate din prezent a statelor europene care sprijină Ucraina: nu au definit nici până acum concret ce pot oferi Ucrainei ca garanții de securitate. Un aspect remarcat dealtfel frecvent – a se vedea și cea mai recentă intervenție în acest sens a lui Bernard Henri – Lévy din Le Point. Potrivit surselor prezente la discuțiile de la Anchorage, Federația Rusă a fost de acord ca Ucraina să beneficieze de garanții de securitate dar nu să și adere la NATO. Liderii europeni sunt însă blocați în ideea construirii unui aranjament de securitate pe care Ucraina să îl considere satisfăcător pentru interesele sale legitime. Singurul lider european care a enunțat o idee coerentă în acest sens a fost Georgia Meloni care a afirmat că Ucraina trebuie să se bucure de protecția statelor membre NATO ca și cînd ar fi un  membru al Alianței, fără ca însă să fie. Ulterior, mai mulți lideri europeni au preluat ideea doamnei Meloni dar mai degrabă au repetat-o mecanic, fără a merge mai departe. Pot exista astfel de garanții? Răspunsul este afirmativ, dealtfel există un stat care, fără să fie membru NATO, se bucură de protecția unor state membre NATO de fiecare dată când este agresat. Exemplul Israelului arată că pot fi extinse garanții de securitate și fără ca ele să fie formalizate. Astfel se explică paradoxul uriaș al ultimilor ani: Israelul a fost apărat de SUA, Marea Britanie și Franța, fără să facă parte dintr-un aranjament de securitate colectivă, în timp ce Ucraina, cu acorduri de securitate semnate cu majoritatea statelor NATO, a fost bombardată în continuu de Federația Rusă, fără ca vreun stat dintre cele cu care are astfel de acorduri să intervină.

Cel mai mare dezastru de la Anchorage a constat nu în umilirea unui partener fidel SUA precum Ucraina, ci în faptul că Vladmir Putin a fost lăsat să vorbească în conferința de presă despre vechea lui obsesie a „cauzelor profunde ale războiului din Ucraina. Acest limbaj este tradus prin extinderea NATO în eEuropa de Est după sfârșitul Războiului Rece și în prezența trupelor NATO sau SUA în aceste țări. Donald Trump a părut să aprobe această logică a „cauzelor profunde”, nu a sancționat în niciun fel această exprimare, fiind prezent când Putin făcea aceste afirmații. Ne amintim că delegațiile rusă și americană au discutat îndelung în perioada decembrie 2021 – ianuarie 2022 aceste „cauze profunde”, invocate de Federația Rusă. Atunci acest argument a fost respins la modul cel mai categoric. Donald Trump manifestă o ciudată amnezie față de felul în care SUA au argumentat atunci extinderea NATO. Din acest motiv, țările din Europa de Est au toate motivele să fie îngrijorate. Dacă Federația Rusă va propune într-un acord de pace, cu care Administrația Trump va agrea, că trebuie eliminate „cauzele profunde”? Dacă Federația Rusă va continua războiul din Ucraina până când vor fi eliminate toate “cauzele profunde”? Ce părere au despre acest aspect cei catre conduc la ora actuală România?

Prea multe erori flagrante din partea delegației SUA s-au produs simultan la Anchorage. Dacă se mai adaugă la toate acestea și partea de protocol la cote maxime care a putut fi remarcată la nivel planetar, summit-ul de la Anchorage a fost un eșec de proporții. Nu doar pentru SUA dar mai ales pentru Ucraina și pentru Europa în general. Donald Trump obișnuia să afirme în timpul campaniei electorale că cea mai mare umilință a SUA după Pearl Harbour a fost retragerea din Afganistan din august 2021, sub auspiciile președintelui Biden. După încheierea acestei escrocherii globale intitulată „summit pentru pace”, putem afirma fără nicio rezervă că pentru SUA cel mai mare dezastru după Pearl Harbour a fost Anchorage. Pentru actuala generație de americani, Anchorage este echivalentul Pearl Harbour sau al războiului din Vietnam – o dramă care va avea urmări de la o generație la alta.

Anne Applebaum a avut dreptate în articolul publicat în The Atlantic: mai întâi trebuie ajutată Ucraina să se impună în fața Federașiei Ruse, apoi va veni în mod natural și pacea, nu artificial, impusă cu forța unilateral. O pace de durată și nu simulacrul de pace care s-a discutat la Anchorage.