vineri, aprilie 19, 2024

Eseu despre lumea lui Cehov

Un spectacol precum Our Last Terminal Platonovka mi se pare a fi înainte de toate un remarcabil act de curaj. Atât din partea lui Botond Nagy care este atât autorul scenariului dramatic cât și semnatarul regiei artistice a spectacolului cât și din partea conducerii Teatrului Clasic Ioan Slavici  din Arad. Aceasta din urmă asumându-și riscul de a găzdui și finanța o întreprindere scenică pe care ar fi puțin spus dacă aș califica-o doar complexă. Aceasta a implicat, indubitabil, nu numai un consistent efort de creație, o mobilizare exemplară a trupei, ci și existența și disponibilitatea unui public avizat, familiarizat cu lumea lui Cehov. Deși trebuie spus că Our Last Terminal Platonovka se susține și ca producție de sine stătătoare. Născută dintr-o profundă, dintr-o matură, surprinzător de matură cunoaștere a ceea ce odinioară, pe vremea în care credeam nu că tot ce zboară se mănâncă, ci că și operele artistice pot fi comentate și interpretate cu ajutorul a tot felul de tehnicalități, numeam hipertext.

E adevărat, Botond Nagy deține, în pofida tinereții sale (are doar vreo 28 de ani), o  deja  consistentă carte de vizită, el reprezentând nu doar o figură, ci, mai mult, o personalitate aparte în ansamblul tinerei generații de regizori. A abordat deja texte complicate, de la acelea ale lui Maeterlinck (Orbii) și Ibsen (Hedda Gabler sau Casa cu păpuși) la o scriere-cult a lui Tennessee Williams (Un tramvai numit dorință), crede indubitabil în perenitatea teatrului de artă, îl percepe, vorba cărții, drept o tradiție modernă, ceea ce nu înseamnă că ar disprețui noua dramaturgie și, implicit, experimentul. De altfel, într-un spectacol precum H.A.H. Hidden Abuse Holding, realizat înainte de pandemie la Teatrul Matei Vișniec din Suceava, regizorul propunea o rescriere neconvențională a pieselor lui Beaumarchais exact în mai sus menționata cheie a experimentului.

La fel de adevărat este și faptul că Cehov a devenit în vremea din urmă tot mai familiar publicului românesc. Se pare chiar că în ultimii ani Cehov apare mai frecvent pe afișe decât Shakespeare. Cehov este un nou contemporan al nostru (George Banu, ceva mai rezervat îl califică drept un aproape) și precum operele marelui Will și scrierile lui Anton Pavlovici încep să cam devină, la rându-le, de gumilastic.

Nu, Botond Nagy nu a intenționat să monteze un nou spectacol cu Platonov. Scrierea aceea pe care un Cehov de dinainte de Cehov a dat-o când nu avea încă 21 de ani. Respinsă la vremea apariției ei violent de critici, reevaluată, dacă nu cumva chiar supraevaluată astăzi. Mult mai aproape de adevăr cred că se află  iarăși George Banu care în cartea Cehov, aproapele nostru (Editura Nemira, București, 2017) identifica în Platonov  toate semnele incertitudinii inițiale, conținând totuși multe indicii ale operei ce va să vină.

Dramaturgul sui-generis și regizorul Botond Nagy a vrut să scrie scenic propriul lui  eseu despre lumea lui Cehov. Referințele la Platonov sunt în gramatica și economia produsului estetic final cele mai cuprinzătoare. Iar în spațiul inventat al Platonovkăi, în care mai toate personajele așteaptă ceva, visează la decongelare, la plecare, la rupere de monotonie, în care toți plănuiesc călătorii, zboruri (scenografa Irina Moscu construiește pe scenă sala de așteptare a unui aeroport din care însă nu prea decolează avioane, în care Verșinin, însă un Verșinin prezent numai prin voce, vocea actorului Bogdan Costea, un Verșinin ridicat la rangul de căpitan de navă, anunță continue amânări ale promisei decolări și în care zborul eșuează într-o beție strașnică, cei mai mulți dintre pasageri par să fie totuși din Platonov. Nu lipsesc însă de aici nici Arkadina, nici Astrov, Nina Zarecinaia,Treplev sau Trigorin, nici Olga Mașa și Irina înzestrate la început cu valijoare și pe care  le vedem mai apoi în chip de stewardese alcoolizate, absentă nu putea fi nici Sașa, dar nici Ranevskaia. Personajele-focus rămân însă Platonov, Anna Petrovna și Sofia Egorovna.

Platonov, foarte bine interpretat de Andrei Elek, se autodefinește pe mai departe ca un om plictisit. El este asaltat și aici de Anna Petrovna, remarcabil, sigur siluetată scenic de Carmen Vlaga-Bogdan și de o post-modernă, avântată Sofia Egorovna, avântat jucată de Iulia Pop-Dragoș. Platonov este și noua lui reîntrupare și dezabuzat, și lucid, și auto-iluzionat, și sincer, și mincinos, și iresposabil, și fermecător, și dizgrațios. Este la un moment dat avertizat de corul celorlaltor personaje că the live is short ,Platonov! și , conform celebrei doctrine cehoviene, totul se sfârșește cu un foc de armă. Moartea venind după o dezlănțuire muzical-coregrafică, după un grotesc Lac al Lebedelor.  Cu Zoltan Lovaș (al cărui joc l-am apreciat îndeosebi în crochiul de personaj Trigorin), Călin Stanciu (de reținut și în doctor), Roxana Sabău, Iulia Dinu și Carmen Butariu (care le aduc în scenă pe cele trei surori) în chip de  animatori, cu Cosmin Blaga în rol de balerină.

Socotesc că Botond Nagy mizează cu folos pe o bine controlată tehnică a contrapunctului pe care o regăsim ca atare și în sound- design-ul propus de Claudiu Urse. În care sunt combinate pagini clasice, armonioase, marcând cumva înșelătoare și foarte scurte reveniri la viață, viața adevărată, la calm,  și sunete de ultimă oră. Tot atâtea indicii ale plictisului și monotoniei în care trăiesc sau, mai corect spus, simulează viața și celelalte personaje jucate de Marina Palii (care chiar cred că ar putea fi o foarte bună Zarecinaia într-un viitor posibil spectacol cu Pescărușul), Ștefan Statnic, bun , serios, mereu pe meserie, Bogdan Neciu pe care îl văd, cred, pentru prima oară pe scenă, într-un convingătoare schiță de portret a lui Treplev și, desigur, Alex Popa în … Anfisa. Mai toate personajele sunt înveșmântate în costume viu colorate, voit, deliberat stridente (le-a creat Irina Chirilă) și sunt învăluite într-un hallo scenic concretizat de lighting și video-designul propuse de Cristian Niculescu.

Ceea ce mi se pare cel mai important de spus e că mi s-a părut de domeniul evidenței că trupa l-a urmat cu fidelitate, cu credință și cu nedisimultă simpatie pe regizor. Ceea ce pentru un creator aflat încă în anii de început de meserie contează enorm.     

Teatrul Clasic Ioan Slavici din Arad- OUR LAST TERMINAL PLATONOVKA –Un spectacol de Botond Nagy; Space design: Irina Moscu; Costume design: Irina Chirilă; Sound Creation: Claudiu Urse; Lighting &Video design: Cristian Niculescu; Consultant dramaturgic : Ágnes Kali; Asistent regie: Alex Popa; Cu: Andrei Elek, Carmen Vlaga-Bogdan, Iulia Pop-Dragoș, Ștefan Statnic, Marina Palii, Zoltan Lovas, Călin Stanciu, Bogdan Neciu, Alex Popa, Roxana Sabău, Iulia Dinu, Carmen Butariu, Cosmin Blaga, Bogdan Costea; Data premierei: 14 noiembrie 2021

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. ARTICOLUL LUNII ! Dupa gaze, suprataxe, rotative,… etc. un aer fin; arta.. Felicitari domnule Morariu ! Cu drag de articole fine, al dumneavoastra Roland

  2. Foarte interesant, ridică nivelul cultural al cititorului. Mai rar să apară critică de teatru în mass-media.
    Domnule Morariu poate scrieți un articol și despre Revizorul de Gogol. Piesa s-a jucat în București și a fost înregistrată și la radio cu marii noștri actori. Ce s-a întâmplat de a fost interzisă în regia lui Lucian Pintilie la teatrul Bulandra? Maestrul și Margareta de Bulgakov s-a jucat la Teatrul Mic cu casa închisă ani de zile fără probleme, cu toate că satira comunismului era/e evidentă ( poate a fost cenzurată puternic?) Poate ne lămuriți dvs câ văd că aveți un spirit de clarviziune deosebit.

    • Am scris în urmă cu ani pe adevărul.ro un serial în trei episoade despre Scandalul Revizorului. Cenzura comunistă era imprevizibilă. Nu exclud ca toată afacerea cu Revizorul să fi urmărit și înlăturarea de la conducerea Teatrului Bulandra a marelui Liviu Ciulei devenit indezirabil. Cu totul astfel stăteau lucrurile la Teatrul Mic unde director era omul de partid Dinu Săraru. Din păcate, cenzura este și azi și prezentă, și imprevizibilă. O știu pe piele proprie. Uneori îi fac jocurile și tot felul de foste victime din perioada comunistă/ Ei și aprozii lor își freacă mâinile când le iese.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro