joi, noiembrie 26, 2020

Eternul Etern Adam

Pentru tatăl meu.

Începusem în prima parte a pandemiei să scriu acest text, gândindu-mă la celebra nuvelă publicată postum al lui Jules Verne „Eternul Adam”. Priveam atent cum faptele narate de autorul francez se asemănau, într-un fel, cu cele trăite de mine în auto-izolare: un cataclism natural distruge ordinea lumii, scufundă prin valurile puternice toate continentele cunoscute de om, pentru ca mai târziu, printr-o erupție vulcanică, să împingă din măruntaiele pământului un continent situat sub Oceanul Atlantic. Desigur, numele acestuia părea să fie Atlantida, și după cum voi repovesti în textul de mai jos, câteva ruine descoperite atestă această prezență a unei civilizații care dispăruse, într-un mod inexplicabil, din conștiința umanității.

Totuși, departe de această mențiune fascinantă a autorului francez, noul continent va deveni pe parcursul secolelor lăcașul unor noi popoare umane, aflate pe o linie ascendentă a evoluției: la început triburi disparate în diferite zone, războaie îndelungate în vederea supremației și, în sfârșit, un popor care avea să unească toate celelalte comunități, să creeze unitarul prin violență sau diplomație, fondând ceea ce în textul nostru apare sub denumirea de „Imperiul celor Patru Mări”. Nici mai mult, nici mai puțin, acest Imperiu, clădit pe aspirații totalizante, avea să producă pentru mulți ani o pace pe întregul continent. Aici, în toată această discuție privind istoria omului de pe „Hars-Iten-Schu”, apare personajul principal al nuvelei lui Jules Verne: zartogul Sofr-Ai-Sr, unul dintre renumiții cercetători ai Imperiului, care inițiază în cadrul dezbaterilor recente cu privire la evoluția omului următoarea problemă: de unde se trage omul de pe Hars-Iten-Schu? De unde provine el? Religia nu oferă niciun răspuns concret: ea se bazează doar pe legende și apariții fără de-un început dovedit științific; arheologia a rămas, totuși, o sursă viabilă în acest sens unde recentele descoperiri atestă între perioada civilizației atlantidiene și cea imperială existența unor cranii de mărimea celor din vremea lui Sofr, cu mult înainte de linia evoluției omului de la cel din caverne până la cel al civilizației. Cu alte cuvinte, între craniul descoperit și cel de mărime mică există un paradox. Întocmai această dilemă îl face pe Sofr să mediteze profund, absorbit de problemă, până când, dând peste un proaspăt șantier, observă la baza unei gropi săpate o cutie care conținea înscrisuri ciudate pe diverse hârtii îngălbenite. După ani de descifrare și parcurgând într-un final documentele, Sofr rezolvă enigma: la sfârșitul secolului al XIX-lea, un puternic cataclism afundă toate continentele cunoscute de noi, iar supraviețuitorii, găsind după ani continentul atlantidian, încearcă să se sedentarizeze. Consecința acestui lucru – chiar dacă la început au avut loc construcții din lemn ori piatră, s-a practicat agricultura și alte meșteșuguri – a dus la sălbăticirea lor. Continentul era atât de binecuvântat cu hrană și o climă prielnică, încât orice efort pentru oamenii recent așezați era inutil. În ciuda acestei schimbări bruște, generația următoare a avut de suferit, ei reprezentând pentru oamenii de știință din vremea lui Sofr oamenii catacombelor, cei care nu puneau rămășag pe rațiune, ci doar pe instinct.

Iată, așadar, cercul complet pe care-l schițează Jules Verne în nuvela sa. Nu putem spune că situația noastră în aceste timpuri incerte se aseamănă cu cele relatate de autorul francez; este clar că nu vom avea un Sofr care, studiind ale noastre cranii, se va putea mira de cine știe ce descoperiri uluitoare. Cert este că, în ciuda celor povestite aici, o asemănare cu iz pozitiv putem stabili între situația pe care o trăim încă de la începutul anului și lumea fascinantă din „Eternul Adam”: faptul că, în ciuda cataclismelor naturale, a unui eveniment care pune în pericol globul terestru, a unei boli care infectează zeci de mii de oameni, umanitatea va reuși, într-un final, să le supraviețuiască…

Valurile se băteau de rocile solide, purtate de vânt, amețind privirile celor din jur. Pe treptele de piatră, bătătorite de vremuri, talazuri și timp, zartogul Sofr-Ai-Sr, adică doctorul, al treilea reprezentant bărbat al celei de-a o sută una generații din neamul Sofr-ilor, pășea îngândurat, spre mărginimea Basidrei, capitala lui Hars-Iten-Schu, altfel spus „Imperiul celor Patru Mări”. Urca ținându-se de balustradă, privind în jur: specii variate de păsări-amfibii, pești zburători, înaripați, umpleau văzduhul falezei. Pe nisipul auriu, un cal de mare înhămat cu cele mai alese broderii, purta agale un bărbat frumos înveșmântat, cu privirea fixă spre mărginimea coastei.

Marea, liniștită la orizont – asemeni unei oglinzi nesfârșite a soarelui care privea necontenit spre Pământ – spumega continuu spre capătul stâncos de unde pământul se ivea. Muzicanți cu instrumente diverse, lungi și mari, nemaiîntâlnite, îmbrăcați excentric, cu haine întunecate și groase, cu învăluitoarele și groasele glugi care le ascundeau chipul, cântau pe străzile largi ale orașului.

Trecătorii înveșmântați în mantii brodate artistic, sclipitoare, nobile, nu priveau spre cei ce transformau gândurile și emoțiile în sunete plăcute urechii umane; ci, dimpotrivă, oamenii adunați în diversele piețe, sub bolta clădirilor impunătoare, până la cer construite, cu turnuri rotunde zidite pe cele mai înalte stânci, dezbăteau aprig subiectele care făceau furori în acele zile însorite pe străzile din Basidra. Printre cei contaminați de meditațiuni profunde, contemplări care transpuneau orice gând dincolo de comprehensiunea mediului înconjurător, se număra și Sofr, zartogul preocupat să discearnă și să rezolve cele auzite în forurile cele mai înalte ale lumii științifice.

Ușa rotundă și sculptată asemeni unei stânci subacvatice dădea înspre o sală grandioasă unde pe diversele mese și scaune stăteau vechi manuscrise, cărți demult ori recent tipărite, obiecte arheologice, unelte geologice, foi de calcul, hârtii cu înscrisuri complicate. Cele mai multe dintre ele erau purtate de foarte multe mâini, pasate de colo-colo, distribuite celor mai curioși ochi și celor care, cu urechea ciulind, auzeau cu o sete nemăsurată, cele rostite cu patos de către oratorii adunați în cameră. Sofr își amintea momentul foarte bine; stătea și auzea discuțiile.

Vorbele sale curgeau armonios, muzical, neprihănite de vreo constrângere. Sofr făcuse o mică întrerupere, apoi începuse să rostească istoria omului de pe Mahart-Iten-Schu. Glăsuia inspirat, adresându-se celorlalți, punând în lumină invențiile grandioasei civilizații umane: motorul cu aburi, telegraful, studiul cerului și studiul pământului. Omul, în ciuda războaielor sângeroase, a tăișurilor de sabie smucite și încleștate între ele, a fost capabil să domine materia; rațiunea a stat la baza tuturor descoperirilor. Și totuși cine este această ființă care, privind spre zările timpului, deslușește cu al său gând și voință misterele naturii?

Puțini cunosc de unde provine, de unde se trage, care-i este spița, sămânța, originea. Recentele cercetări au dat la iveală lucruri fascinante și interesante: arheologia a dezvăluit în tenebrele pământului lutos clădiri distruse, ruine ale unei civilizații care a existat dinaintea celei de azi. Coordonând chiar el lucrările, Sofr descoperise printre dărâmături un arc într-o stare foarte bună de conservare, cu o singură deschidere, în formă paralelipipedică, cu scrieri ciudate, indescifrabile și chipuri pictate, dar roase de pământul umed. Captat de priveliștea care înfățișa un vechi oraș antic, zartogul, cu mâinile împreunate pe un deal din depărtare, medita asupra timpului care, nefast, putea fi capabil de atâta distrugere.

Și totuși, afirmă Sofr în fața adunării, aceste dovezi nu puteau răspunde la întrebarea pusă inițial. Sigur, s-a descoperit o altă civilizație, mai modernă, mai tehnologizată, capabilă de fapte mărețe, dar acest lucru nu este un motiv suficient pentru a admite că omul se trage dintr-o măreață civilizație! Ar fi paradoxal, fiindcă săpăturile tot mai adânci reliefau, la început, o micire a craniilor umane, o involuție normală. Altfel spus, cu cât te îndepărtai de prezent, cu sute, mii de ani, cu atât capacitatea craniilor se micșorea. Dar, pe măsură ce drumul continua anevoios tot în jos, cu atât tulburarea creștea în sinea lui Sofr deoarece cutiile craniene începeau să urmeze o traiectorie ascendentă asemeni unei veritabile clepsidre. Acest lucru însemna că la un moment dat, într-un trecut mult îndepărtat, oamenii ajunseseră la un grad ridicat de civilizație, probabil mai avansat decât cel în care trăia Sofr. Ipoteza era fascinantă, dovezile pe măsură.

Un om de știință îi atrage atenția zartogului: cu toții știau de cele relatate mai devreme, însă recentele descoperiri par să-l contrazică pe Sofr. Cum se poate explica faptul că între cele două părți ale clepsidrei s-au găsit oase și cranii umane de mărime „normală”, asemeni acelor noastre, obiecte și materiale atent șlefuite, maiestos conturate, deosebit de frumos împodobite? Cu alte cuvinte, cele menționate par să fie un artificiu inserat într-un moment natural al evoluției umane!

Într-adevăr, Sofr cunoștea această problemă, însă nu avea suficiente argumente, nu putea specula nici măcar o concluzie logică, rațională, compatibilă cu recentele ipoteze din mediul științific. Așadar, orice răspuns lipsea în toate aceste descoperiri, iar întrebarea fundamentală se afla pe buzele tuturora, mirați, paralizați și entuziasmați de cuvintele zartogului: de unde provin oasele, craniile și obiectele care se aflau în punctul de tranziție între involuție și evoluție?

Meditațiunile lui Sofr luaseră sfârșit, iar el se trezi la realitate, bruscat și curios de vorbe ascunse, parcă venite din apropiere. Cu un pahar pe jumătate plin de cea mai rafinată băutură din toată Basidra, zartogul privea spre crestele munților conturate în depărtare; la stânga sa, stând pe o verandă panoramică, putea observa podul care despărțea marginile orașului de sălbăticie. Maroniu era pământul văzut dintr-o zonă prosperă, arid, liniștit, ostil. Ochii săi vedeau necunoscutul, în timp ce urechile încercau să distingă cuvintele unui grup de oameni adunați pe un alt balcon, puțin mai îndepărtat de locul unde Sofr se afla. Erau cei ce unelteau împotrivă unității, cei care își delectau spiritul cu idei reamintite, din îndepărtatele timpuri războinice. Șoaptele lor atrăgeau suspiciuni, îngâmfări, ignoranțe, răutate dar și curiozitate, noutate, speranță și credință. Visau cu ochii deschiși că într-un viitor apropiat vechile concepții rasiale vor fi prezente tot mai mult în viața cotidiană a capitalei.

În fața unei hărți imense, unde continentul era desenat, cartografiat în cele mai mici detalii și pe un fond negru, bătrânul pedagog vorbea cu însuflețire în sala arhiplină de oameni. Sofr nu-și amintea chipurile celor prezenți, nici vârsta ori ocupația lor; privirea lui era ațintită spre omul cu barba albă și lungă, care, încă de la începutul monologului său și-o pieptăna neîncetat cu mâna dreaptă. Istoria omului cuprinde războaie, mârșăvii, sânge și moarte. Pesemne că pentru noi toate aceste trăsături sunt cunoscute de mii de ani. Fiecare dintre principalele triburi așezate într-o parte a continentului, aprig se luptau pentru supremație, victorie, triumf. Virtutea războinicului se putea observa în astfel de timpuri, violența zilnică a actului necugetat și neodihnitele sale brațe care purtau spada și scutul împotriva slabului ori puternicului. Trei seminții erau, astfel, împrăștiate pe cuprinsul continentului prezentat de bătrânul cu barbă albă: situați în centru, Andarti-Ha-Sammgor, sau Oamenii cu Chip de Bronz, luptară fără cruțare pentru a-și lărgi frontierele între care se înăbușea rasa lor prolifică și ardentă. Cu prețul unor războaie seculare, ei înfrânseră, unii după alții, pe Andarti-Mahart-Horis, Oamenii din Țara Zăpezii, care locuiau în ținuturile din sud, și pe Andarti-Mitra-Psul, Oamenii Stelei Neclintite, al căror imperiu era situat către nord și către vest. De-atunci, două secole s-au scurs, iar Pământul cunoscuse, în sfârșit, o eră de pace. Unitatea într-un singur corp etnic definea acum poporul sub legile Basidrei; rasa nu mai reprezenta existența și natura unei comunități umane, ci conștiința unei individualități într-o lume egală, comună și universală.

sursa: Eternul Adam, scenariu și desen de Gabriel-Virgil Rusu, editura Color Print Zalău, Cluj-Napoca, 2015

Ochii lui Sofr nu mai priveau în depărtare spre rocile atent așezate pe solul maroniu peste care praful, adus de vânturile îndepărtate ale falezelor, oscila haotic între deșertul fără de viață și pământul roditor peste care călca. Atâtea lucruri s-au întâmplat, încât chiar și pentru bietul zartog timpul, parcă, nu mai avea vreo noimă, sens ori spirit. Pașii grei, bătătoriți de atâtea drumuri, în încercările sale de a descifra tainele care bântuie trecutul umanității, îl purtau spre casă; era dus, fără să se mai gândească, fără să se mai concentreze asupra direcției. Chipul său blând transmitea liniștea gesturilor, fizicului, relaxare; pupilele ochilor săi de un întuneric armonios reflectau lumina celor ce-l înconjurau, gândurile și gestica persoanelor din fața sa, frumusețile naturii; barba nerasă, în formă piramidală, curgând peste bărbie, spunea parcă celui care stătea pentru prima dată în fața lui Sofr că zartogul este o persoană demnă de privit, admirat, întrebat. Răspunsurile parcă venea întotdeauna extrem de bine punctate, ordonate, argumentate; un orator demn pentru timpurile mărețe pe care Sofr le trăia în Basidra, capitala Imperiului celor Patru Mări.

Sub o boltă zartogul pășea în drum spre casă. Privit din spate, picioarele parcă așteptau până ce privirea cugeta, într-un final, grandiosul portic ce dădea spre una dintre cele mai frumoase cartiere ale Basidrei. În stânga și-n dreapta arcadei, plante marine înfrumusețau coloanele, curgând asemeni unui izvor; un verde natural, înflorit în cele mai vii culori care sculptau și îmbrăcau acest artificiu uman.

O banală privire asupra unui șantier îl mână pe Sofr spre acea zonă. Macarale imense, așteptând în transă un moment prielnic, stăteau umbrite în groapa săpată; în acel loc avea să se construiască o clădire, la fel de impunătoare precum celelalte din centrul orașului. Însă, cum era zi de sărbătoare, toți muncitorii plecaseră spre casă, lăsând zona într-o năucire desăvârșită. Doar Sofr era distrat de acest peisaj morbid, unde primele semne ale întunericului de după-amiază, căzute peste utilaje provocau scene înfricoșătoare; totuși, mai atent, acesta observă la baza unei adâncituri lucrate de mașinării, un obiect care începu să strălucească sub ultimele raze ale soarelui. Coborând cu grijă, Sofr observă o banală cutie, frumos gravată, dar care, ajunsă la suprafață, o găsea extraordinar de interesantă; mai mult decât atât, deschizând obiectul, descoperi pagini și manuscrise într-o limbă ciudată, cu o caligrafie nemaivăzută și nemaiîntâlnită până atunci.

Așezat pe scaunul din biroul său, zartogul privea concentrat foile așezate haotic în fața sa; uitând de cele din jurul său, acesta se apucă să descifreze uimitorul manuscris care nu părea să aibă niciun corespondent cu cele cunoscute de omul de pe Hars-Iten-Schu. Cu ajutorul uneltelor sale de scris, Sofr începuse marele său drum spre cunoașterea cripticului: nopți nedormite, multe gânduri adunate și răstălmăcite, priviri în gol și pauze îndelungate, hârtii adunate cu înscrisuri și ștersături; cu timpul, chipul său prindea riduri, ochii deveneau mai obosiți, barba creștea și se albea cu fiecare clipă. Însă ceea ce descoperea, îl atrăgea și mai mult, cu toată ființa sa asupra foilor; era prins în vârtejul cuvintelor, spațiului, timpului, a însăși istoriei. Și asemeni unui tablou, portretul său din prezent, hoinar prin galaxii și universuri, se contopi cu povestea care, după ani și ani, fusese, într-un final descifrată.

Probabil ar fi o fatalitate să repovestesc aici întreaga aventură. Departe de al meu gând care mă ademenește să scriu în continuare, doresc ca aceia care au prins gustul acestei povestiri, să o citească de la bun început și să descopere comoara pe care Sofr, într-un sfârșit, reușise să o decripteze; o bogăție și o tresărire a umanității, imaginată cu atâta atenție de către însuși autorul acestui scurt roman, un vrednic explorator de trecut, prezent și viitor, Jules Verne.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Insasi craniul lui Sofr se micsorase, se privea, se pipaia si simtea ca ii cade sapca pe ochi. Si asta tocmai acum cind trebuia sa inteleaga, sa priceapa de ce. Se-ntreba daca va fi capabil sa rezolve problema cu asa un craniu mic. Dar, pe masura ce craniul i se micsora lucrurile deveneau mai clare, mai simple. Neuronii lui nu puteau procesa informatii complexe, de aceea isi redusese activitatea la esenta, capatase chiar o mare rutina in a extrage esenta dintr-o problema, curata toate celelalte buruieni din prejur, asa cum cureti pestele de solzi, sa ajungi la carnea alba, sau cum ti se inegresc degetele cind cureti nuci noi, sa ajungi la miezul dulce.
    Simtea ca e aproape de rezolvare, solutia ii sufla in fata, o vedea, era aproape, inca putin si o gasea, se concentra la maxim, se inrosise de concentrare, dar micul craniu obosise, nu mai putea..

  2. E un detaliu, dar atribuirea nuvelei in discutie lui Jules Vernes este controversata. Nu e exclus ca adevaratul si unicul autor sa fie Michel Verne.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Catalin Rusu
Catalin Rusu
A absolvit nivelul Licență în Istorie Medievală la Facultatea de Istorie și Filosofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2013-2016). Este absolvent al unui masterat de Filosofie Antică și Medievală (2016-2018) la aceeași instituție de învățământ superior. În prezent este doctorand la Școala Doctorală de Istorie Medievală „Istorie. Civilizație. Cultură” din cadrul Universității „Babeș Bolyai” și bursier „Vasile Pârvan” la Accademia di Romania în Roma în perioada 2018-2020. Domenii de specialitate: Istorie Medievală, Istoria Medievală a Transilvaniei, Drept Canonic Medieval, Drept Roman, Filosofia Istoriei, Filosofie Antică și Medievală.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Un genocid spiritual

Când , în urmă cu treizeci de ani, am scris un Apel către lichele, nu am avut în vedere licheaua ca figură...

Academicianul Dan Berindei. Cât spun dosarele Securității despre viața unui om

Conflictul istoricului Dan Berindei, cunoscut ca „om al regimului”, cu fiul său, Mihnea Berindei, „cel mai bun, cel mai penetrant şi mai...

Alegerile parlamentare: votăm, dar nu prea alegem

Anul ăsta, românii au fost, mai mult decât oricând, cu ochii pe alegerile prezidenţiale din SUA şi mulţi s-au mirat/indignat de cât...

Gulaș sau varză de Bruxelles?

Am convingerea că noi, Uniunea Europeană, respectându-ne propriile reguli, vom trece cu bine dificilul examen pe care Ungaria și Polonia l-au generat....

Ce mai putem face (în afară să creștem TVA-ul și accizele!)

O expresie mi-a reținut atenția, în mod special, în proaspăta Comunicare specială a Comisiei...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.