marți, octombrie 20, 2020

„Etica și Integritatea ar trebui să fie o deconstrucție a practicilor și a mentalului imposturii.”

Datorez bunăvoinței și atenției domnului Marian Popescu (pe care îl admir deopotrivă pentru remarcabila sa operă de teatrolog și pentru luciditatea și curajul său civic) aceste gânduri asupra problemelor educației românești. O știm toți cei angrenați în învățămînt: ”copiatul” (care e plagiat la scară mică) e generalizat în școala noastră. Iar plagiatul și impostura – așa cum ne-o arată doamna Emilia Sercan și domnul Valeriu Nicolae – au cangrenat întreaga noastră societate. A numi aceaste probleme, a le înțelege cauzele și a încerca să le rezistăm (prin prezentarea și condamnarea publică) înseamnă deopotrivă a ne respecta vocația de dascăli și a afirma caracterul nediscriminatoriu al învățămîntului. Aceasta este misiunea pe care și-o asumă CARFIA – gândită și condusă de domnul Marian Popescu– căreia sunt onorat a-i fi membru.

Sunteți una dintre puținele voci lucide în sfera publică în ce privește Școala. Scrieți mult despre asta, ați publicat în 2016 un volum cu aceste scrieri, Anatomia unei imposturi. O școală incapabilă să învețe. Cum ați defini această incapacitate?

Dacă ar fi să o numesc în două cuvinte, i-aș spune autism instituțional. Această sintagmă vrea să spună că instituțiile educației românești – Ministerul, institutele și diversele comisii din subordinea acestuia, tot soiul de Consilii Naționale, Inspectoratele și, într-o anumită măsură, rectoratele și direcțiunile funcționează în logici proprii și sunt racordate în proporții diferite la problemele reale ale învățământului românesc. Uneori, acest racord e doar simbolic. Altfel spus, normativele și cerințele ”instituțiilor de conducere” (dar și de control) ale școlii din România sunt – de multe ori – absolut paralele cu realitatea de care se lovesc dascălii de rând. Ceea ce înseamnă că profesorii de la clasă nu sunt încurajați (ci, dimpotrivă, disuadați) să numească problemele efective pe care le întâlnesc cotidian, că aceste probleme nu sunt adunate și ordonate, nu devin obiectul de meditație al instituțiilor locale și centrale având tangență cu educația și – tocmai de aceea – nu primesc nici un răspuns. Morala e aceea că, de decenii, învățământul nostru are aceleași probleme. Prohibiția formulării lor (căci – în logica ”raportării” ”performanțelor” – cine ridică o problemă va sfârși prin a avea probleme), faptul că nu se rezolvă nimic și ”rotația cadrelor” (grație căreia mereu aceleași persoane ocupă aceleași funcții) are ca efect căderea în apatie a celor care lucrează efectiv cu elevii. Dincolo de sentimentul – real – al eșecului pe care li-l induce această apatie celor de la care, mereu, ”se așteaptă să schimbe ceva”, e aici și o distorsiune la scară mare, în virtutea căreia chiar și lucrurile bine intenționate cad adesea alături de realitate. Pe scurt, avem de a face cu o întrerupere a comunicării între ”bază” și ”vârf”, care are ca efect faptul că problemele de la ”bază” nu sunt înregistrate la ”vârf” și se acumulează indefinit, grevând procesul didactic și transformând discursul ”înalților oficiali” în pură butaforie. 

 Care credeți că este, astăzi, misiunea fundamentală a universității? Cum apreciați relația dintre misiunea unei universități și valorile morale presupuse (dacă?) de transferul de cunoștințe?

Menirea universității e triplă: mai întâi e vorba de o formare umană cât mai completă, în al doilea rând de dobândirea unor cunoștințe precise într-un domeniu restrâns (corespunzând specializării continue a cunoașterii) și, în fine, de certificarea acestor cunoștințe printr-o diplomă care să le permită accesul (corespunzător pregătirii) pe piața muncii. În mod normal, cele trei dimensiuni ale universității ar trebui să fie conectate: nu se pot elibera diplome valide fără o pregătire de specialitate corespunzătoare și nici aceasta nu e posibilă fără o deschidere culturală mai amplă decât cea a liceului. Tocmai acestă capacitate de-a proiecta cunoștințele domeniului de pregătire pe un fond mai larg deosebește specializarea universitară de pregătirea tehnică profesională (care nu vizează decât deprinderea unei suite de operații reproductibile în cazuri identice sau similare). Problema învățământului universitar românesc e aceea că, progresiv, accentul s-a deplasat de pe prima pe a doua dimensiune și apoi – mai ales după Revoluție – de pe a doua pe a treia. Cine ia în mână un curs interbelic, ori din anii ’60 – 70 (chiar pe un domeniu tehnic restrâns: mecanică, medicină, agronomie etc.) va vedea că el începe cu un istoric al domeniului (în unele facultăți se făcea și istoria disciplinei), care era menit a-l poziționa în ansamblul cunoașterii și, în particular, în știința pe care o ilustra. Apoi, partea de explicitare și de ilustrare cu exemple avea o pondere semnificativă. În deceniul 8 lucrurile acestea se restrâng până la dispariție, și cursurile capătă o structură metodologică abstractă, ce corespunde – în bună măsură – specializării și tehnicizării cunoșterii domeniale. Rămâne totuși de meditat asupra deschiderii pe care, pe lângă specializare, ar trebui s-o ofere universitatea. În fine, în anii ’90 – 2000, singurul lucru care (mai) contează e diploma. Tinerii – mulți dintre ei provenind din mediul rural – aveau nevoie de ea ca de un ”pașaport” pentru angajarea la oraș. Cunoștințele dispensate de facultăți încep să nu mai conteze atât de mult: legislația se schimbă mereu (ca atare studenții de drept și de economie – ce vizau posturi în aparatul de stat sau în zona meseriilor liberale – știu că vor practica alte lucruri decât cele pe care le-au învățat), politehniștii sunt tot mai puțini – pe fondul dezagregării industriilor – și cunoștințele profesorilor lor tot mai vetuste, iar umaniștii au șansa de-a descoperi pe cont propriu – din noile apariții și burse – mai mult decât li se poate oferi ”în cadru organizat”.  Așa că – în paralel cu ”scoaterea la mezat” a atestatelor de studii de către ”fabricile de diplome” – există o deplasare spre formal care are rațiuni mai profunde. Mercantilizarea studiilor – fie neoficial (cu ”plicuri”, ”cadouri” și ”telefoane”), fie oficial (”cu taxă”) – transpune la nivelul ”pieței” anilor postdecembriști această dinamică. În scurt timp, ea ajunge o ”industrie” cu efecte devastatoare la adresa învățământului universitar.

Ce prejudiciază acum, în România, valoarea diplomei universitare (licență, master, doctorat)?

Răspunsul e simplu: consecințele cumulate ale lucrurilor descrise mai sus. Mai înainte de toate, faptul că s-au dat diplome pe cunoștințe precare (sau – din păcate – uneori pe nici un fel de cunoștințe teoretice, ci doar pe ”cunoștințe” personale), retardul – doar parțial recuperat cu specializările în străinătate – lucrurilor care se predau în multe locuri, calitatea (de multe ori îndoielnică) a noilor angajați (mai ales în provincie), scandalurile care s-au deversat în presă și ceea ce știau (și/sau spuneau) cei ce aveau tangență cu aceste lucruri au sfârșit prin a eroda substanțial imaginea universităților românești. La acestea toate se adaugă – în mod particular după 2008 – incapacitatea economiei de a absorbi absolvenții majorității facultăților și faptul (șocant mai ales pentru familii) că mulți, prea mulți studenți își găsesc doar job-uri (adesea temporare) în domenii ce nu cer nici o calificare sau ajung – tot în asemenea condiții – Gastarbeiter-i. En fin de compte, diploma a ajuns în (prea) multe cazuri o simplă hârtie cu antet oficial, pe care ”e bine s-o ai” (că ”poate-o fi bună odată”, la o creștere salarială), dar care nu mai acoperă nimic, sau acoperă foarte puțin. Și, cum toată lumea – și studenți, și angajatori – știe acest lucru, calea cea mai simplă de a ”bifa” această formalitate a dosarului de angajare e aceea de-a o cumpăra (dintr-o dată, sau pe bucăți, la examene). Ce vreau să spun e faptul că încrederea în diplomă – adică în cunoștințele pe care ea le certifică – a scăzut dramatic. Corupția universitară e doar partea cea mai spectuloasă a acestei decăderi, căci ea atestă faptul că universitarii înșiși – de vreme ce consimt la (sau inițiază) practici neortodoxe – nu pun mare preț nici pe sigla ce îi certifică, nici pe cunoștințele ce (se presupune că) le dispensează. Amestecul diplomelor ”pe bune” cu cele cumpărate a avut ca efect devaluarea tuturor. Iar universitățile – cu adâncă tristețe – sunt tot mai puțin în măsură a oferi garanții de calitate, în ciuda verbiajului lor oficial și a nenumăratelor ”comisii” menite a o atesta. 

Cum apreciați locul, rolul Eticii și Integrității Academice în universitate? E suficient numai un curs în acest sens? Există expertiză în acest domeniu în fiecare universitate?

Etica și Integritatea Academică NU e doar o ”disciplină”, printre altele, un curs ”obligatoriu”; eventual unul dintre cele formale, pline de o grămadă de ”trebuie să”-uri pe care nimeni nu se gândește să le respecte. Așa cum o înțeleg eu, Eticași Integritatea ar trebui să fie o deconstrucție a practicilor și a mentalului imposturii și – poate mai ales – a tentației micii înșelătorii grație căreia ”te descurci” într-o situație de criză. Sigur, lucrurile încep mult mai în amonte, deoarece, de multe ori, forma cea mai comună a imposturii universitare – plagiatul – e consecința unei multitudini de factori. Pentru mine, cursul de Etică și Integritate e solidar cu cel de Gândire Critică (ambele gândite și propuse spre implementare de echipa care, într-un timp foarte scurt, a făcut foarte mult pentru normalizarea vieții universitare: Mircea Dumitru, Bogdan Murgescu, Marian Popescu.). Lucrul cel mai uimitoar, pentru un profesor, e să descopere faptul că studenții lui nu conștientizează faptul că a prelua – integral sau parțial –, fără a marca citatul, ori a face colaje de texte reprezintă forme de plagiat. Sunt – și nu puțini – tineri pentru care aceste ”metode” sunt singurele modalități în care pot face o lucrare. Când îi întreb, îmi răspund că încă din clasele mici li s-au dat ”proiecte” cu teme pe care nu le înțelegeau și pe care le-au introdus tel quel în bara de căutări de pe Google. Cei mai conștiincioși au făcut un mix din două – trei texte (de pe clopoțel.ro, referate.ro, scribd etc.), cei mai puțini scrupuloși l-au imprimat pe primul găsit. Cu toții au primit note, în general mari, și nimeni nu le-a obiectat cu privire la frauda pe care-au comis-o. Mi se întâmplă adesea ca cei care n-au copiat, ci au făcut lucrurile așa cum s-au priceput, să-mi spună că au luat note mai mici (sau cel mult egale) decât /(cu) ceilalți. Evident, în asemenea situații lucrurile devin ambigue, pentru că nu mai e clar în ce măsură e vorba de o fraudă a elevului/studentului și/sau de una a profesorului. S-o spunem onest (deși nimeni n-o va recunoaște public): sunt o mulțime de profesori care nu citesc și nu corectează lucrările elevilor/studenților (și le dau note după „impresii subiective”). Din păcate, asta e. Și atunci e esențial ca acești elevi/studenți, care au dobândit stigmatele unei ”neajutorări învățate” să fie aduși – fără amenințări și pedepse – în situația de a-și conștientiza starea și, în egală măsură, să fie încurajați a-și descoperi și articula potențialul de exprimare proprie. Căci problema nu e doar aceea că oamenii aceștia, copiind, fraudează, ci și (sau poate mai ales) aceea că ei acumulează frustrările discrepanței între ceea ce ar vrea să facă și ceea ce pot efectiv face. Or un asemnea om, deopotrivă frustrat și predispus la fraudă, e – realmente – un potențial pericol social. Vă amintiți, la finele lui A supraveghea și a pedepsi, Foucault spunea că închisoarea modernă devine o fabrică de infractori. Ar fi fost – fără îndoială – surprins să afle că și instuțiile de învățământ superior pot ajunge așa ceva! În raport cu această (tristă) situație ar trebui judecată importanța cursului de Etică și Integritate Academică.

Cum vedeți relația universitară între profesor și student? Ce s-a schimbat după apariția Internetului (1992) și  Bologna (1999) ? Ar mai avea astăzi valoare vechea legătură  magistru-discipol?

 Sigur că lucrurile s-au schimbat – și se schimbă – în permanență. Păcat că nu avem niște evaluări periodice ale acestor schimbări. De pildă, imediat după 1990, explozia de carte, faimoasele ”ajutoare” (pentru biblitecile universitare), bursele de studii și de specializare în Occident, deprinderea tinerilor cu limbile străine fac ca monopolul informației deținut de ”mandarinii” epocii anterioare (unii dintre aceștia – indiferent de conexiunile lor recunoscute sau nerecunoscute cu puterea comunistă – fiind oameni de reală calitate intelectuală) să se surpe destul de rapid. Internetul, cu bazele lui de date, cu informația instantanee, cu site-urile de descărcări de cărți și cu infinitele posibilități de documentare, conectare și verificare democratizează și mai mult informația. Cei interesați dintre tinerii zilei de azi au acces la niște surse care pentru oamenii generațiilor postrevoluționare (ca sa nu mai vorbim de cele anterioare) erau… mythes, rêves et mystères. Acest lucru înseamnă inclusiv faptul că studenții actuali pot foarte ușor compara cursurile unui profesor cu cele ale altora, cu bibliografia mondială a domeniului și – prin urmare – pot avea o idee mult mai bună asupra calității școlii pe care o fac decât predecesorii lor. Dar tot atât de adevărat este că structurarea învățamîntului universitar pe cicluri de studii (conform ”procesului Bologna”) lovește puternic în calitatea educației superioare. E drept, intenția a fost bună: un prim nivel de cunoștințe fundamentale ale domeniului, unul de specializare într-o ramură a lui și (eventual) unul de aprofundare, cu o teză pe un subiect particular. Numai că, adesea, intențiile bune eșuează. ”Bologna” înseamnă – în lumea noastră – trei ani de amestec al unor generalități cu prețiozități specializate și… cam atât. Masteratul nu e, adesea, decât un es muss sein, o hârtie obligatorie pe care studenții o plătesc cu taxa (obligatorie și ea), dar cu o frecvență rară (i se spune ”modulară”) și cu o lucrare făcută… ”cum se face”. Așa că ”efectul Bologna” e acela de a fi redus studiile universitare de la 5 la 3 ani. Adică, practic, de a fi redus universitatea la postliceală. Sigur, cine vrea să facă mai mult – eventual cu burse în străinătate – are acum toate șansele să o facă. 

Relația de discipolat îmi pare a fi esențială, datorită faptului că profesorul nu e – sau nu ar trebui să fie – un ”funcționar academic”, ci întruparea cunoașterii pe care o (re)prezintă. El le trece tinerilor nu atât ”informații”, cât o pasiune care face cu putință atât cunoașterea a ceea ce deja există, cât și descoperirea a ceea ce abia presimțim. În sesul ei autentic, cunoașterea e transmitere și – în acest proces – ”mâinile” ce se leagă în ”lanțul științei” sunt esențiale. În fond, există o istorie a unui domeniu sau al altuia nu doar pentru că avem o serie de descoperiri, ci și oamenii care le-au descoperit (cu povestea lor). E foarte adevărat că, de multe ori, discipolul își găsește maestrul acolo unde se așteaptă mai puțin (și reciproca e valabilă), dat fiind că întâlnirea lor e – ca orice întâlnire – un miracol ce nu poate fi programat.

Cum ați defini personalitatea cuiva care dorește cariera universitară? Cum ar trebui să fie acea persoană astfel încât activitatea sa să fie un beneficiu pentru comunitatea academică?

Un om care să aibă pasiunea lucrurilor pe care le face, bucuria de a le împărtăși altora și disciplina riguroasă care să-i permită a-și păstra această pasiune à la longue (și, uneori, contre tout espoir). Pentru cineva care ia în serios cariera universitară, aceasta e un soi de variantă laică a angajamentului monahal. Universitarul e cel care trăiește în ”mănăstirea” (comunitatea disciplinei) în care se practică o anumită ”regulă” (cea a domeniului lui) și în care cercetarea pe care o face cotidian e asemeni ”rugăciunii” cotidiene a călugărului.Uneori nici lui – asemeni acestuia din urmă – nu i se arată nimic la capătul unei vieți dedicate studiului, dar acesta nu e un motiv de a renunța. Poate că – cei mai mulți dintre noi o înțelegem bine de la un moment dat – împlinirea care nu ne e dată nouă va fi șansa celor care vin după noi. De aici și importanța ”filiației spirituale”. Vă amintiți deviza Prințului de Orania: ”Nu trebuie să speri ca să întreprinzi ceva”. Nu trebuie să speri, ci să faci; cu tenacitate, cu calm și cu dedicație. Fără a te minți pe tine însuți și – evident – fără a-i minți pe ceilalți. Nu e ușor și, tocmai de aceea, o asemenea carieră are nevoie a fi susținută de o reală vocație (încă un termen ce vine din lumea monahală!).

Putem la fel de bine spune ce NU trebuie să fie un aspirant la cariera universitară: un om căruia nu-i place disciplina cunoașterii, un impostor, un ins incapabil de a da mai departe ceea ce a acumulat, un carierist fără scrupule. Dincolo de aparentele ei ”avantaje”, impostura are un mare dezavantaj: cei ce o practică ajung să se înstrăineze de ei înșiși, să nu mai deosebească adevărul de minciună și să trăiască într-o formă sau alta de schizofrenie (la început relativ benignă, apoi tot mai clinică). În raport cu ”cerințele” actuale, nu e clar dacă universitarul de carieră ar trebui să fie și ”manager”, birocrat, ”comunicator” etc. N-ar fi rău ca unii să aibă și aceste calități, dar mi se pare că nu e folositor ca ele să fie impuse ca norme tuturor. 

Cum explicați faptul că educația și cercetarea continuă, de ani buni, să fie subfinanțate?

Cred că, la modul cel mai general, e vorba de niște lucruri care țin de ceea ce istoria a sedimentat în noi. De pildă, faptul că modernitatea noastră – tardivă fiind – e una mimetică. Update-area noastră la lumea secolului XIX, la cea a secolului XX și, cu Integrarea Europeană, în secolul XXI se face copiind modéle și modele străine. Bineînțeles că, mai apoi, am prezentat copia ca pe o mare realizare a noastră. (Gândiți-vă doar la automobilele ”Dacia”, care sunt copia unu la unu a mașinilor ”Renault R8”.) Mai e ceva: conformismul. Noi suntem foarte timizi în ceea ce privește inițiativa; la modul general preferăm să facem ”ce/cum se face”, adică ce fac ceilalți. Sigur, la sfârșit, cei mai vocali își asumă meritele. Ce vreau să spun cu toate acestea? Mimetismul și conformismul descurajează inițiativa și riscul ce stau la baza cercetării și a dinamicii economice care valorizează cercetarea. În fond, o știm bine cu toții: dacă vrem – fie în industrie, fie în mediul casnic – un lucru ”bun”, ”de calitate”, îl luăm din străinătate. E mai rapid, mai ieftin și produsul e mai fiabil. A dezvolta o cercetare autohtonă presupune costuri, timp și riscuri. Or, noi n-avem timp și – cum vrem să ne păstrăm funcția sau să avansăm – n-am risca. Iar costurile – atâtea câte sunt – se duc pe „personal”, clădiri, ”protocol”, călătorii etc. Pe scurt, noi nu prea înțelegem la ce ar fi bună o cercetare autohtonă, dacă putem ”lua” tot ce e ”bun” din ”afară”. Sigur, nu toți pot face asta. Și, între altele, tocmai acesta e unul din efectele unei cercetări susținute: democratizarea bunăstării în lumea în care ea funcționează. Numai că – deși o clamăm – noi nici democratizare nu prea vrem; am prefera mai curând ”să moară capra vecinului”. La noi, bunuri obișnuite în altă parte a lumii funcționează încă drept diferențiatori sociali. 

Cât despre educație, din ea – cu excepția unor rare și nefericite cazuri – nu se moare. Avem – din nefericire – alte domenii (drumurile, sănătatea, poluarea) care omoară, la propriu, o mulțime de oameni. Tocmai de aceea sunt mai spectaculoase și intră mai des în prime time. Ca atare le vedem: și noi, și oamenii politici. Într-un anume sens, școala e un ”parteneriat public-privat”: părinții ”responsabili” înțeleg repede că finalitatea studiilor e plecatul ”dincolo” (într-o Anglie mitică, în care domină o aristocrație victoriană la respectabilitatea căreia ar putea spera și copiii lor; dar – din păcate – o Anglie fără măsură cu cea reală). Așa că încep devreme, cu inevitabilele ”ore” de engleză (plus germană, mai nou chineză), apoi matematica, fizica, chimia, biologia (pentru clasele de ”matematică – informatică bilingv/cu predare în engleză” de la ”liceele de elită”), cu sponsorizarea olimpiadelor, ”taberelor de studii” etc. E vorba, probabil, de familiile a vreo 10 000 de absolvenți de liceu care, anual, părăsesc țara. Dincolo de aceștia, mai sunt încă vreo 10 000 care rămân în țară și fac o școală (cât de cât) serioasă aici – cu burse, specializari, la capătul cărora încă vreo 2 000 se pierd în străinătățuri. După ce viața îi cerne, rămân pe poziții cam jumătate, adică 10 000 dintre care 7 000 afară și 3 000 în România. Aceștia sunt cei ce contează. Cei plecați își văd de viața și de cariera lor acolo unde au ajuns. Cei rămași sunt absolut suficienți pentru ceea ce – astăzi – e considerat a fi cunoaștere specializată (”de performanță”) în România. Efectiv, țara nu poate absorbi mai mulți în economia de vârf, în aparatul de decizie, în mediul de cercetare. Fie-mi permis să cred să cred că există țări africane care au performanțe mai bune decât România la acest capitol. Cei care-au absolvit anul acesta au pornit – în 2008 – într-un contingent de 230 000, la bacalaureat au ajuns puțin peste 90 000, iar în facultăți se înscriu cam 40 % dintre aceștia, adică sub 40 000; de terminat universitatea probabil că vor fi în jur de 25 000, adică undeva în jurul a 10 – 12 % din leat. Dintre aceștia, cam o treime își vor găsi de lucru ”în domeniu”. Restul? Treaba lor. Ei sunt ceea ce numim – generic – ”economia informală”, ”gri”, ”neagră”, ”de subzistență” și așa mai departe. Oameni care trăiesc, la fel ca strămoșii lor, fără a interfera prea mult cu statul și cu regulile lui. Ca atare, nici statul – sub forma instituțiilor educației – nu are prea multe motive să se ocupe de ei. Cinic, dar – din păcate – adevărat.   

Ce spune procentul mare de analfabetism funcțional în România de acum? 

”Analfabetismul funcțional” e analfabetismul propriu-zis în epoca internetului. Mie mi-e neclar în ce măsură tinerii zilei de azi învață niște rudimente – în ultimă instanță – ale vieții sociale în familie, în școală sau pe diversele device-uri cu care sunt aprovizionați de mici. Probabil în toate cele trei medii și perioada de maximă expandare a cunoașterii – care corespunde (ne-ar spune neurobiologii) dezvoltării creierului, curiozității genuine și descoperirii lumii – are loc până pe la 10 – 12 ani. Pentru mulți, învățarea se oprește aici și nu e vorba doar de cei care în gimnaziu sau la trecerea dintre primară și gimnaziu abandonează efectiv școala. E vorba – în bună măsură – și de cei care rămân să o frecventeze inerțial (și din ce în ce mai ocazional). Ceea ce se face în gimnaziu nu le mai vorbește,  căci nu e despre ei. Gramatică – abstractă – cu toptanul, ”exerciții și probleme” la matematică, ”pregătiri pentru testări” – pe scurt, nimic din ceea ce ar putea pasiona un elev. Numărul pasionaților de gramatică și de matematică cred că e de 1 – 2 % pe cohortă. Atât cât pot eu să îmi dau seama, gimnaziul de azi e cel mai ”neprietenos” cu elevii și – probabil – aici se face cea mai drastică ”selecție”. Rămân cu ceva formație doar cei înzestrați cu pasiune și răbdare și cei împinși din spate – cu meditații – de părinți. Ceilalți, alături de internet, descoperă, ca a doua ”sursă de informare”, grupul de prieteni. Un ”analfabet funcțional” e – în fapt – un om care știe tot ce știe din familie, de la prieteni și de pe device-uri (pentru cei mai vârstnici, de pe televizor). E vorba – în bună măsură – de o cunoaștere superficială, de ”sclipici” și lucruri spectaculoase, comparații cu alții, partaj de selfie-uri și messenger. Dar – la fel ca și cunoașterea magico-religioasă a strămoșilor lui – îi oferă o grilă de orientare în lumea în lumea în care trăiește. Și, după performanțele (cu sau fără ghilimele) unor asemenea oameni în spațiul public nu s-ar zice că-i orientează neapărat prost. În concluzie, analfabetismul funcțional arată o Românie care își recuperează foarte greu retardul de civilizație față de lumea dezvoltată. Acolo, societatea a fost structurată de o anumită formă de cultură ce valorizează – între altele – educația, deprinderea unei discipline lăuntrice, interiorizarea cunoașterii, negocierea ca formă de mediere socială, responsabilitatea propriilor decizii și alte asemenea elemente care au creat prosperitatea Occidentului. Și noi am vrea prosperitate, însă doar pentru a consuma. Întrebarea e dacă – așa cum suntem – putem produce prosperitate. 

Dacă ar fi să fiți încrezător că am putea avea o Școală (mai) bună, care ar fi motivele care v-ar îndreptăți să credeți asta?

O spun mereu: sunt un pesimist pe termen scurt și un optimist pe termen lung. În definitiv, devreme ce am făcut un copil și am ales să-mi petrec viața printre tineri, am pariat pe viitor. Nu sunt, sub nici o formă, declinist. Criza, pe care o invocăm tot mai des – vis-à-vis de orice – nu e o prăpastie în care cădem fără speranță, ci, mai curând, un revelator al disfuncționalităților lumii în care trăim. O lume pe care – până la un punct, sau de la un punct – noi am făcut-o să fie așa cum e. Criza – după cum o înțelegeau anticii – e un moment al judecății; al judecății de sine, al momentului în care ne întrebăm asupra rostului și a făptuirii noastre. E unul din acele lucruri de care nu scăpăm niciunul dintre noi. Mai devreme sau mai târziu (în virtutea funciarei noastre umanități ar spune un laic, sau a conștiinței ca oglindă a divinului pentru un credincios), va trebui să ne confruntăm cu adevărul faptelor noastre. Ce anume va rezista din ele? Un singur lucru: ceea ce facem – fiecare – pentru ca cineva (sau ceva) să devină mai bun și, tocmai de aceea, să crească în timp. 

Ce mă face să sper într-o școală mai bună? Faptul că am avut bucuria de a vă întâlni pe dumneavoastră, pe domnul Mircea Dumitru, pe domnul Bogdan Murgescu, pe doamna Anca Vasiliu, pe domnul Gabriel Liiceanu, pe domnul Andrei Cornea, pe doamna Dana Jalobeanu, pe domnul Horia-Roman Patapievici, pe domnul Aurelian Crăiuțu, pe părintele Ioan I. Ică, pe domnul Radu F. Alexandru, pe domnul Michael Finkental, pe domnul Armand Goșu, pe domnul Virgiliu Țîrău, pe domnul Alexander Baumgarten, pe doamna Emilia Șercan, pe doamna Melania Cincea, pe domnul Teodor Baconschi, pe domnul Mircea Miclea, pe domnul Daniel Funeriu, pe domnul Doru Căstăian, pe domnișoara Irinela Bordea, pe domnul Sergiu Berian și pe mulți alții – unii cunoscuți, alții neștiuți – alături de care am realizat, de la prima frază, că gândim la fel și că mergem împreună. Că există oameni al căror rost în viață e acela de a înțelege lumea în care trăiesc, de a-i numi cât mai adecvat problemele și de-a le căuta un răspuns, toate acestea fiind – pentru ei – forme de apropiere de adevăr. Gândul că am avut șansa de a cunoaște astfel de persoane – humanioare, adică în care umanul tinde spre împlinire – și că oamenii aceștia s-au dedicat și se dedică școlii mă face să cred nu doar că nu totul e pierdut, ci că răul nu va învinge. Dumneavoastră înșivă și deciziei ferme pe care ați luat-o în 2012 (validată legal definitiv abia în anul acesta) vă datorez dovada că se poate; că adevărul e deasupra oricărei puteri a lumii acesteia. Și apoi, sunt, evident, studenții; ei sunt cei care-mi dau un rost, ei sunt cei care – cu curiozitatea și întrebările lor – mă fac să nu (mai) cred în vârsta din buletin, pentru ei citesc în zilele faste și în nopțile fără somn, iar întâlnirea cu ei e, de fiecare dată, o sărbătoare. Îmi place să cred că las în mintea și în sufletul fiecăruia dintre ei o parte din mine. De așa manieră încât, atunci când mă voi stinge, nu mă voi duce în pământ, ci voi merge mai departe, cu ei, și mă voi bucura de împlinirile lor ca un spirit jucăuș, pitit într-un colț al memoriei. 

Dăinuim, anonimi, în împlinirile altora.

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. din anii ’60 – ’70 (chiar pe un domeniu tehnic restrâns: mecanică, medicină, agronomie etc.) va vedea că el începe cu un istoric al domeniului (în unele facultăți se făcea și istoria disciplinei)
    *******
    Din pacate eu nu-mi amintesc sa fi avut vreun curs care sa cuprinda istoria disciplinei, vorbesc de fac aviatie, anii 67-72

  2. As vrea sa semnalez un lucru extrem de pozitiv, fac de aviatie, Bucuresti, s-a angajat in reconstructia avionului istoric IAR80. De mentionat ca munca e voluntara si prinde extrem de bine studentilor implicati care au ocazia sa vada pe viu atit istoria cit si metodele concrete de proiectare moderne.

  3. cangrena ce afecteaza trupul Romaniei nu e vindecabila, doar eradicabila prin extirpare. cine angajeaza domnule scursurile cu masterate si doctorate romanesti ? firmele private ? nicidecum. toata aceasta scamatorie a diplomelor este functionala doar in statul cleptocrat / mafiot romanesc : pe baza lor (a hirtiilor fara valoare emise de sutele de spiru hareti) un militian / apevist / sereist / jandarm (si alte dihanii cu epoleti) este avansat in grad, unui functionar ii creste leafa, un prost accede intr o functie administrativa, un politruc este asezat intr un consiliu de administratie, amantele si progeniturile unse pe functii in institutii de unde sug mii / zeci de mii de euro lunar. asa functioneaza capitalismul inaugurat de iliescu si continuat de odrasle. societatile meritocratice functioneaza prin aprecierea valorilor, cele mafiotice pe baza hirtiilor fara valoare emise de ele insele pentru propriul lor beneficiu (prin bransarea la resursele publice)

  4. O priveliste , a invatamintului romanesc. aducatoare de neliniste , dar o priveliste cunoscuta deja de multa vreme si de multa lume , o priveliste ce ne arata , in esenta ,structura caracterului unor oameni ,structura ce nu cuprinde si nevoia de adevar ci mai degraba inlocuirea acestuia cu o minciuna mare cit -roata carului .Impostura fata in fata cu etica si integritatea – . Oameni ce nu au fost initial impostori si ale caror studii au fost facute – pe bune – cu multa munca si cu multa inteligenta pusa in joc au devenit impostori in momentul in care prin deciziile lor au girat tocmai impostura altora – . RAUL cel MARE a fost facut o data cu decizia PCR de a izola – la propriu – Romania – fapt ce a obligat pe cei care isi puneau intreaga competenta in slujba statului si implicit a elevului sa isi deformeze propria realitate si sa inceapa sa isi vinda cunostiintele pe bani (sau alte forme ce pot fi asimilate ) , fara a tine seama de competentele celui ce primeste invatatura . Acest concept , ce disculpa cel putin la nivel personal invatatorul de practicile continuate pina in zilele noastre , a provocat si provoaca tot ceea ce ne inconjoara si ceea ce textierul ne arata cu atita acuratete . In fond ,societatea in care traim, arata asa cum arata , doar datorita acestor modalitati numite de autor -mentalul imposturii , ce ne sunt acum spuse in clar de textier . Poate autorul este primul dintr-un lung sir ,ce va sa vina, care va incerca sa modifice cite ceva din acest dezastru national . Desigur , multi au plecat , in marea lor majoritate nemaiacceptind cele povestite noua de textier, iar cei care au ramas au acceptat indirect intregul sistem de valori sau nonvalori astfel construit .Poate au existat si sigur au existat si exceptii – ce asa cum ne zice o veche zicala – confirma regula -. Totusi, ca sa imi ofer placerea de a contrazice partial cele scrise , pot zice doar ca nu vad absolut nici cea mai mica legatura intre angajamentul universitarului , angajament ce are in vedere cunasterea atit de necesara propriei fiinte si cunosterea monahala , fie ea si spirituala ,ce exclude de cele mai multe ori stiinta .Dar la nivel de exprimare cuvintele suna frumos si desigur totul trebuie privit la nivelul comparatiei .

  5. Educatia nu e un scop in sine pentru cei mai multi dintre subiecti. E un instrument cu ajutorul caruia subiectii spera sa se pozitioneze, social, mai bine. Articolul surprinde toate colturile acestei relatii, intre educatie, student, societate. Dar as vrea doar sa adaug faptul ca exista, undeva, un punct de dezechilibru, acolo unde diploma castigata (invatata) cinstit nu-ti mai aduce nici un fel de avantaj in competitia cu cel care nu o are sau cu cel care a cumparat-o. In acel moment toata societatea devine corupta pentru ca investitia de efort de 3-4-5 ani de invatatura nu mai merita decat pentru pasionati. Asa cum spuneam, cei mai multi fac o investitie cu un scop, nu merg la universitate din pasiune. Ganditi-va la comunism, daca nu am fi fost partasi la furtul din intreprinderile socialiste (cumparand carne, lapte, unt sustrase de acolo si vandute pe piata neagra), nu ne-am fi putut hrani copiii in unele parti din tara asta. Asa ca am devenit complici la furt. De ce oare trebuie sa aiba toti media 10 in liceu sau la terminarea gimnaziului? De ce e media un criteriu de admitere la liceu sau facultate?

  6. Excelent articol. Ca de obicei.
    Am sa dau doar exemplul doctoratului in cazul personalului didactic: ceea ce trebuia sa fie un act de incununare a unei cariere mai mult sau mai putin stralucite a devenit o obligatie in invatamantul universitar, chiar si pentru cei aflati la inceput de cariera, asistentii universitari.
    Problema se pune in acest mod absolut vulgar: doresti sa mai activezi in invatamant? Cauta rapid indrumator si fa un doctorat, volens nolens. Absolut stupid si barbar. O patalama in plus, o devalorizare certa si o jignire adusa acestei maxime distinctii academice. Cati au facut un doctorat fara sa fi fost pregatiti pentru asta? Simtind ca substanta nu e (inca) acolo? Daca nu ai un nobel pe stiinta la activ nu cred ca ar trebui sa iti pui problema de doctorat sub 40 de ani. Strict parerea mea.
    Desigur, exista si grupul realist de personaje care ar bifa/ cumpara/ inrama doctorat, megadoctorat, doctorat in grad de inalt paladin cu frunzulite aurite de stejar etc

  7. Domnule Mihai Maci,

    Este de apreciat insistenta cu care publicati articole privind etica si integritatea academica, si, de acord, problema aceasta este esentiala pentru viitorul acestei tari. Poate cea mai importanta!

    In mod sigur, majoritatea celor care citesc articole pe platforma contributors.ro si a celor ce scriu comentarii pe aceasta platforma sunt total de acord cu cele scrise de dumneavoastra, cu faptul ca plagiatul si impostura macina la baza societatii romanesti.

    Este clar ca Romania este campion in randul tarilor UE, probabil chiar campion european si garantat, candidata la titlul mondial la concursul de copiat, plagiat si impostura.

    Consider eronat insa faptul ca va adresati numai acelui public care este constient de gravitatea faptului. De asemenea, consider inconsistent demersul, in sensul ca nu cautati sa si explicati cauzele acestui fenomen.

    Semnalez faptul ca majoritatea celor vinovati de infractiunea „copiat” sau de infractiunea „plagiat” sunt descendenti directi ai celor care in prima parte a anului 1990 zbierau „noi muncim, nu gandim” pe strazile Bucurestiului, precum si ai celor care aplaudau acasa, in fata televizorului, aceste fapte de vitejie ale clasei muncitoare! Sunt descendenti directi ai celor care au snopit in bataie oameni nevinovati in 13-15 iunie 1990, care l-au maltratat in strada pe Petru Cretia, care din aceste cauze a decedat cateva luni mai tarziu. Sunt descendenti directi ai brutelor care au profitat de pe urma comunismului, care nu dadeau doi bani pe bunul simt si pe valoarea intelectuala.

    Semnalez ca cei care au indemnat si indeamna BOBORUL la luat diplome fara acoperire sunt exact urmasii directi ai comunismului si ai imposturii generate de comunism. Si mai semnalez ca BOBORUL nu are nici pic de reticenta in a obtine diplome fara acoperire pebtru odraslele sale, ca si cum impostura i-ar fi fost sadita in sange, inca de la nastere.

    Daca nu prezentati clar si ferm cauzele fenomenului, demersul dumneavoastra este inconsistent si ineficient.

    Nu cenzurati acest comentariu prin nepublicare! Ar fi pacat!

    • Absolut de acord. Dar.. in fine, ce sa faca autorul? Sa sape unde e problema pe bune? Simplu spus, ca un numar mare din concetateni sunt debili, retarzi, oligofreni, mamuti, ne-educati, hopeless, ce vreti dvs? Bineinteles, asta nu e policor. Nici aici, nici aiurea. Asa ca, atingem problema, dar asa diafan, sa nu suparam masa de vot sau cum vreti s-o numiti. Discutia e lunga apropos de descendenti. Ce eu sincer nu inteleg sunt aerele astea de fecioara teoretica neprihanita care se face ca.. dar nu vrea sa puna punctul pe… pentru ca.. In fine, daca si pe Contributors avem greturi de-astea policor, I rest my case.
      Asta e: omu’ are o viata; in iea, face ce puate; unii fac ceva clar, altii se dau cotiti, sa iasa bine la gazeta. La dracu.. ce sa mai spun, cred ca e evident.

  8. Deosebit de interesant articolul dlui Maci, care se adreseaza deopotriva elevului, studentului, dar si cadrului didactic si omului in general. In acelasi timp prin faptul ca este un profund cunoscator al invatamantului romanesc dl Maci face o retrospectiva si o introspectiva asupra unor lucruri despre care s-a scris mai putin sau s-a scris cu oarecare teama de a diseca adevarul sub „adevarata” lui fata

  9. O ultima intrebare, cum se explica atitudinea de extrema stg. Sau/si de isterie ecologica a multor absolventi chiar de universitati de elita, in special umanisti. Daca tehnicienilor nu le strica o educatie de etica si integritate, nici umanistilor nu le-ar strica niste notiuni de tehnica si economie.
    Oare atitudinea politica, incl ecologica nu apartine notiunii de etica, integritate? Oare rastalmacirea unor fenomene pt anumite interese nu e tot o lipsa de etica?

    • Este eterna „lupta” intre umanisti si realisti, intre profesiile technice si cele umaniste care produce multe conflicte mai ales daca umanistii incep ca acum sa impuna modele de viata si existenta pt care technicenii inca n-au solutii.

  10. Învăţământul şi Educaţia sunt la pământ, România ocupă ultimele locuri din Europa la toţi indicatorii internaţionali( peste 40% analfabetism funcţional, puţine universităţi în topul Shanhai, etc). Mult timp ne-am lăudat cu forţa de muncă calificată, dar nu mai este aşa, suntem printre ultimii la toţi indicatorii. Cine e de vină? Sunt prea mulţi de vină pentru a-i nominaliza aici, dar am să spun că şi „sistemul educaţional” în sine are partea lui de vină. Toţi au vrut „să rămână aşa” dar cu salarii mari. Văd cu spaimă cum tot sistemul cabrează contra unor măsuri de schimbare absolut obiective şi necesare. Învăţământul a devenit deja o problemă de securitate naţională.

  11. Abordari corecte si obiective. O radiografie atenta si pertinenta a decadarii invatamantului romanesc la toate nivelurile. Am lucrat si in facultati de stat si private, aceleasi probleme negative si de coruptie, trafic de influenta. La cele de stat mai discrete, in privat fara nicio retinere.Exceptiile extrem de rare, din partea unor cadre didactice, care tin la meserie, dar care sunt marginalizati. Felicitari, domnule Maci pentru acest material si am devenit un fan al temelor dv.puse in dezbatere. Vor trebui inca 30-40 de ani pentru a repara ce avem acum in tot invatamantul si in toata cercetarea.

  12. Pentru majoritatea oamenilor educatia inseamna un viitor material mai bun lasand acum voit de o parte cei cu afinitati catre cea ce numim generic cultura, intelegand artele frumoase.
    Educatia, intelegand pregatirea profesionala nu este si nu poate fi uniforma, ar fi un dezastru, ar crea mai mult sau mai putin numai „idioti” de tot felul.
    Educatia trebuie sa cuprinda atat pregatirea profesionala dar mai ales cea sociala si morala fara de care pregatirea profesionala o poate lua „pe cai gresite” in sensul descoperiri, crearii, comercializarii a tot felul de produse si servicii dintre cele mai indoielnice si fara folos, in limbaj curent, inovatii in viitor.
    Partea sociala si morala care in trecut a fost implementata cate o data si prin metode „neortodoxe” insa eficente, astazi lipseste cu desavarsire, tineretul de multe ori debusolat si lipsit de cei ” 7 ani de acasa” nemai fiind in masura sa poata deosebi intre ce este si ce nu este moral, ce este sau nu este corect, etc.ect toate corelate ducand la fenomenele sus numite, copiat, plagiat si impostura.
    Cei care apeleaza la aceste metode o fac constient si de buna stiinta stiind in urma celor nepermise dobandite se deschid usile catre „raiul bunastarii”, garnisit de la relatii si pana la cea mai perfomanta bucata de tabla pt uz comun, masina.

    • Trebuie să păstrăm curiozitatea copiilor.
      Elevii nu trebui să învețe pe de rost. Laureatul pentru Premiul Nobel (LIGO unde gravitationale, fizician) Barry Barish a spus în interviu cu doamna fizician Anderl la TV „trebuie păstrată și încuragată curiozitatea copiilor, elevilor”. În contact cu studenții săi vede că aceștia au fost „educați” în asa fel încât au pierdut bazele logicii, ale gândirii. Cum gândim, ce înseamnă a gândi… ….
      Fizicianul Barry Barish nu crede că fizica teoretica va pătrunde în viitorii decenii mai aproape de big bang și începutul „cosmosului”. De 100 de ani, de la „Allgemeine Relativitätstheorie” a lui Albert Einstein 1915 nu s-au făcut progrese însemnate în fizica teoretică în această problemă a începutului după big bang. De la fizica experimentală așteaptă răspunsuri în privința „găurilor negre (Schwarzes Loch, Premiul Nobel 2020). Azi „Allgemeine Relativitätstheorie” a lui Albert Einstein e acceptată și recunoscută, dovedită, funcționează. Fizica cuantică, fizica particolelor elementare e azi bine cunoscută, fucționează (Cern, particula Highs, gravitația). Legătura între cele două părți al fizicii lipsește, deocamdată nu sunt legate între ele. Ramâne mult de gândit și descoperit. De unde provin neutronii cu energie mare?
      Varianta: „muncim, nu gândim” a lui Ion Iliescu/FSN indică directia cealalată,autotonă originală specifică.

  13. Am vazut recent la o televiziune de stat franceza un reportaj despre lucrarile de Diploma pe care studentii le cumpara de pe Internet: interviuri cu beneficiari ( care, in general, sufereau de lene) si cu furnizori, pentru care activitatea era lucrativa ( 2000-3000 € pentru o teza, 2-3 pe luna, déjà un venit confortabil), precum si cu doi profesori universitari, care au apreciat aceste lucrari, la cererea reporterului, cu note de 7.5-8, deci nu prea rau. Realizatorii au avut grija sa spuna ca fenomenul este marginal. Poate nu e chiar asa, avind in vedere faptul ca francezii sunt in general foarte pudici in prezentarea adevaratelor probleme.
    Deci exista si la case mai mari, pe scara mai mica, cu produse de calitate, care nu compromit faima instituiilor respective, cu grija, deci!
    Gravitatea noastra consta in generalizarea fenomenului, ca numar dar si ca otravire a oricarei munci cinstite ( fabula marului putred de la dna. invatatore, in clasa a IIa, in 1970!!
    Cum stirpim? De mici!

  14. Cred ca ‘boala’ copiatului este veche in scoala romaneasca.
    Am doar un exemplu: in anii ’90, la examenul de licenta, colega noastra, fiica unui profesor sef de catedra, a copiat de zor, fara sa fie prinsa (evident), iar dupa examen ne-a demonstrat tuturor metoda.
    Dar ma gandesc ca poate si modul in care sunt formulate unele subiecte de examen incurajeaza copiatul.
    De exemplu, la examenul de astronomie, erau subiecte care se refereau la una din planetele sistemului solar. Trebuia sa ii scriem despre ea diametrul, masa, distanta de Pamant si alte asemenea date, acre se memorau pe de rost. Pentru toti colegii, a fost o ‘invitatie la fituici’.
    Am avut si examen care ne cerea sa descriem cum am rezolva o situatie data, similara doar partial cu ceea ce discutasem la curs. Nici gand de copiere (nici macar unul dintre colegi), nici macar nu s-a dicutat intre colegi, desi supravegherea nu a fost foarte riguroasa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Cu tancul în lanul imposturii educaționale

Nu am vorbit despre partea educațională a cazului Baranga până nu mi-am luat cele mai bune informații pe care cineva, cu excepția...

Ușurel cu autostrada americană pe scări

Săptămâna trecută, presa românească formală și informală ne-a umplut de “Breaking News” despre un Proiect de infrastructură uriaș: Americanii vor construi o cale ferată și...

Lumea se schimba : let’s be smart

Un post de televiziune mi-a cerut părerea in legătura cu intenția autorităților de a conecta toata populația României la conductele de gaz...

Pelerinaje și epidemii

Haridwar, localitate aflată în nordul Indiei, pe malul Gangelui, este centrul celui mai mare eveniment religios din această...

Impostura şi ipocrizia

Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.