joi, aprilie 18, 2024

“Eu vreau să trăiesc!”

La data de 13 iunie 1944 Eva Heyman din Oradea împlinea vârsta de 13 ani. Fusese până atunci obișnuită ca familia să-i organizeze o sărbătorire. Cu invitați de vârsta ei, dar și cu prezența membrilor maturi ai familiei. Cu un des invocat nenea Béla. Cu prietenii ei și cu aceia ai părinților.

Numai că de data asta lucrurile nu mai puteau fi identice. Zilnic de la Budapesta veneau ordine din ce în ce mai drastice care limitau drepturile evreilor. De pildă, organizarea unei aniversări, a unui jour, cum i se spunea pe vremea aceea, era socotită un lux neîngăduit populației de origine semită. E drept, familiile mai organizau câte ceva în semi-clandestinitate, numai că proporțiile și, îndeosebi, invitații nu mai puteau fi aceiași ca odinioară. Unii dintre obișnuiții caselor de evrei dispăruseră. Fuseseră ridicați, arestați, trimiși la muncă. Muncă forțată. În Ucraina. Un nou cuvânt era pe buzele tuturor componenților comunității evreiești din Oradea. Și nu doar de acolo. Cuvântul provoca spaime. Era cuvântul deportare. Iar mica Eva Heyman începuse să-i cunoască sensul. Știa că deportarea devenise sinonimă cu anti-camera morții. Mai știa și că destinația celor ce primeau ordine de deportare era Polonia. Și că îmbarcarea într-un vagon de marfă cu destinația Polonia ( a se vedea capitolul Șase nume din cartea lui Alain Besançon Nenorocirea Secolului, Editura Humanitas, București, 2007) este sinonimă cu  punctul terminus al vieții. De aceea, cea mai arzătoare dorință a Evei Heyman din Oradea era aceea de a putea trăi pe mai departe.

La aniversarea din 13 februarie 1944 Eva Heyman nu se mai putea aștepta nici la cine știe ce cadouri. Evreilor li se interzise și accesul în magazine. Așa că s-a gândit să-și facă ea singură unul. Un mic jurnal în care și-a făcut obiceiul să consemneze cu regularitate, cu minuție și cu un vizibil spor de luciditate ceea ce i se întâmplă ei și apropiaților. A căror unică vină era aceea de a fi evrei. Eva a scris în micul ei jurnal și câte ceva despre iubirea preadolescentină pentru un anume Vadász Pista, rămas vânzător la magazin fiindcă legile rasiale nu îi îngăduiau accesul la universitate. Dar și despre lucruri mult mai serioase. Despre înmulțirea și a disparițiilor, și a restricțiilor. Dar și despre indiferența populației majoritare care ieșea liniștită la promenada duminicală. Ca și cum în imediata lor apropiere nu se întâmpla nimic. De ce să îți complici viața când oricum ea devenise deja foarte complicată? Evreii nu mai aveau dreptul de a avea servitori, li s-a limitat mai apoi și dreptul de a ieși când voiau ei din case, limitat a ajuns să fie și dreptul de a se aproviziona cu alimente, mai apoi li s-a cerut în mod expres să poarte Steaua galbenă. Semn distinctiv, umilitor, semn că nu sunt arieni, că aparțin unei populații declarate inferioară. Au urmat confiscarea averilor, evacuarea din case și nimicirea fizică sistematică, planificată din ghetto. Care, firește, trebuia și el să fie ignorat, trecut cu vederea. Oamenii trebuiau să simuleze că nu-l observă.  Ucigașilor nu le plac martorii.  Și, în fine, deportarea în Polonia. Care în cazul Evei Hayman s-a petrecut cândva  la mijlocul lunii mai  a anului 1944. Câteva luni mai târziu a intervenit și moartea. Crima. Ordonată de doctorul Mengele însuși. Despre această crimă a aflat detalii mama Evei Heyman. Care a avut miraculoasa șansă de a scăpa cu viață și de a intra în posesia micului jurnal al Evei. Salvat din ghettoul de la Oradea de fosta bucătăreasă a familiei. 

Jurnalul Evei Heyman a fost publicat de mama ei, Agnes Heyman. A fost foarte adesea comparat cu acela al Annei Franck. Și iată că acum a fost dramatizat  de regizorul Emil Sauciuc și de actrița Ioana-Maria Repciuc (presupun că această dramatizare nu e singura) și transpus într-un emoționant spectacol intrat în repertoriul Teatrului Regina Maria din Oradea.

Este vorba despre un one woman show în a cărui gramatică textul, inocența, mărturisirea, din ce în ce mai lucidă, mai prevestitoare nicidecum de fapte bune se amestecă cu documentul. Însemnările aproape zilnice ale Evei Heyman sunt însoțite, comentate, susținute de fragmente de filme sau de fotografii. Se reconstituie astfel viața zilnică a Oradiei din vremea ocupației hortyste, dar și calvarul comunității evreiești.

Avantajată și de fizic, și de voce,  susținută de regia discretă și eficientă a lui Emil Sauciuc, actrița Ioana-Maria Repciuc depune mărturie. Reamintește fapte, formulează un apel implicit la memorie. Dar și la conștiință. La recunoașterea cinstită și a adevărului, un adevăr care nu prea are cum face cinste umanității, esența lui fiind în contradicție cu însăși de umanitate, și a vinilor, și a indiferenței. Nu, Ioana-Maria Repciuc nu cade nici un moment nici în dramatism contrafăcut, nici în patetic. Povestește simplu. Omenește. Recurge la două-trei detalii de scenografie sau de recuzită (decorul și costumele spectacolului au fost create de Ilinca Ghimbășan) și la câteva, puține, inserturi muzicale. Cade arareori în monotonie. Cum  mărturisește ea însăși, actrița și-a asumat misiunea de a transmite pe mai departe povestea Evei Heyman ca și apelul ca astfel de atrocități, tot atâtea rușinoase demisii ale umanității de la condiția ei firească, să nu se mai repete.

Teatrul Regina Maria din Oradea –EVA HEYMAN – Dramatizarea, conceptul și regia: Emil Sauciuc și Ioana-Maria Repciuc; Scenografia: Ilinca Ghimbășan; Proiecția și ilustrația muzicală: Ioana-Maria Repciuc; Data premierei: 21 noiembrie 2021   

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Cita deznadeste ne poate cuprinde atunci cind revedem si citind si jurnalul Anei Frank (inca imi apare in fata ochilor cartea cea veche , cu niste coperti verzui , pe care am citit-o prima oara la frageda virsta de 12 anisori )si insemnarile Evei Heyman sau cind ne reamintim chiar si de „ Thomas de Torquemada ”si cind revedem celebrul film „Lista lui Schindler ”. „Eu vreau sa traiesc ” reprezinta cuvintele ce inseamna chiar viata .Cum a fost posibil asa ceva inca ne intrebam ? Cum este posibil ca ”omul „aceasta, presupusa, fiinta rationala ”sa faca ceea ce unii dintre noi au facut si poate ca inca mai fac inca , de-a lungul istoriei Neamului Omenesc ?

  2. Lexicul oricărei limbi de pe pămînt, este prea „sărac” in a descrie… dar mai ales, în a transmite nouă, ceea ce nu poate fi pus în cuvinte : iadul creat de oameni pentru oameni… și, orice derapaje, trebuie oprite în fașă. „Istoria este cea dintîi știință a unui neam”. „Somnul rațiunii, naște monștri”. Adevăruri ( nu-mi aparțin) care fac diferența dintre normalitate și iad…

  3. Cine nu vrea să trăiască, domnule Morariu? Dar ce ni se întâmplă nouă, de la Hiter încoace, e, într-un fel, în aceeași măsură degradant.
    Admir națiunea iudaică, înzestrată cu o inteligență imensă. Dar, când mă gândesc la Lenin, Stalin, Beria, familia Pauker, Nicolschi, W. Roman, Brucan (din cei ce-mi vin în minte) parcă balanța se reașază.
    Nu știu, sau mă fac a nu ști, de ce nu se vrea a se pune semnul egal (=) între nazism și comunism. Și de către cine.

  4. Istoria lumii e plina de tragedii, inimaginabile, greu de crezut ca oamenii au putut provoca asa ceva.
    Pe toate meridianele, in toate timpurile, au existat popoare victime, crime, nedreptati.
    Mi-as dori ca toate aceste tragedii sa fie tratate la fel, a scoate in evidenta o tragedie mai tragica, decit o alta tragedie, ca au fost alte victime, ca textele scrise au o alta valoare literara, duce la o mare discriminare.

  5. HOMO HOMINI LUPUS EST!
    Istoria este o lunga colectie de maceluri, de nenorociri provocate de om semenilor lui. Si din aceasta succesiune de marasme au scapat „cei mai caliti”
    Din cind in cind apar si chestii pozitive.
    Nu reusim sa evoluam in umanitate

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro