Întrebări şi puncte cheie:
- Astăzi, 25 mai 2014, pe continentul european se desfăşoară două scrutine cruciale: unul pentru viitorul Uniunii Europene (la finele unui „cincinal al crizei”), celălalt pentru evadarea Ucrainei de sub influenţa istorică a Rusiei (la finele Revoluţiei EuroMaidanului) şi intrarea Kievului pe o traiectorie definitiv occidentală;
- Primul vot vine pe fondul unei mari dezamăgiri economice, al doilea în urma unei mari speranţe politice, probabil ambele exagerate;
- Rezultatele nu vor indica, îndrăznesc să spun cu câteva ore înainte de închiderea urnelor, surprize deosebite faţă de perspectivele deja anticipate, nici la Bruxelles, nici la Kiev, dar consecinţele asupra noii Europe vor fi adânci;
- Avansul substanţial (faţă de alegerile din 2009) al partidelor naţionaliste, radicale, populiste şi eurosceptice[1] în Franţa, Marea Britanie, Ungaria, Cehia, Finlanda, Grecia etc. arată că era integrării europene şi-a atins sau se apropie de limitele sale istorice;
- Participarea relativ scăzută la vot, în aproape toată Europa, este un semn că instituţiile democratice şi procesul politic european nu (mai) trezesc interesul alegătorilor, iar figurile deopotrivă vechi sau noi propuse de partide nu stârnesc, dintr-un motiv sau altul, entuziasmul europenilor. Este nevoie de o reformă convingătoare a politicii în Uniunea Europeană, care să oprească declinul suportului şi încrederii populare;
- Miliardarul Petro Poroşenko se profilează drept viitorul preşedinte al Ucrainei (declarat „pro-european”, deşi a fost ministru şi sub Iuscenko, şi sub Ianukovici, aşa cum se cuvine pentru un miliardar atent cu interesele sale), dar divizarea insurmontabilă a ţării rămâne o problemă pentru anii următori. Regimul de la Kiev va avea o serie de teste europene severe de trecut, şi nu aş fi excesiv de optimist privind europenizarea rapidă a Ucrainei, nici măcar a celei de vest;
- Deşi aparent opuse ca stare de spirit şi context regional, cele două voturi vorbesc în fapt despre acelaşi straniu paradox al proiectului integrării europene: cei care nu-l au vor să-l aibă, şi cel care-l au vor să renunţe la el;
- Va urma oare, după acest dublu vot de astăzi, europenizarea Ucrainei sau „ucrainizarea” Europei? Probabil, câte puţin din fiecare;
- Pentru clarificare conceptuală, aş spune că prin „ucrainizarea” Europei vom înţelege aici stimularea potenţialului conflictual existent la nivelul Uniunii Europene, respectiv creşterea riscului de dezintegrare politică, separatism, protecţionism, xenofobie, naţionalism exacerbat, intoleranţă etnică, revizionism, adică exact liniile de mesaj recente ale liderilor Marine Le Pen, Sarkozi, Nigel Farage, Geert Wilders, Vona Gabor, Tokes. Fiorul dezbinării începe să se simtă din nou în Europa, de la vest la est;
- Va rămâne ideea integrării europene mai atractivă pentru bunăstarea cetăţenilor din Uniune, decât perspectiva naţionalismului resuscitat, aşa cum a fost în ultimii 65 de ani, sau vom asista la inversarea curentului politic?
- În fine, putem anticipa că urmează prima legislatură europeană, după cea începută acum 25 de ani, care nu va mai aduce nicio extindere a Uniunii Europene![2]
*
La ora când scriu acest articol, votul continental din 25 mai abia a început. Desigur, adevăratele concluzii se vor putea scrie numai după aflarea rezultatelor finale, strict teoretic marile surprize neputând fi excluse. Aceasta este, aşadar, ultima prognoză care mai poate fi făcută în regimul politic pre-25 mai. De mâine vorbim practic de Noua Europă, care se naşte astăzi din votul anemic, posomorât şi lipsit de entuziasm al europenilor, de la Lisabona până la Harkov.
Mai întâi, să discutăm despre Uniunea Europeană. Se încheie oficial „cincinalul crizei”, o perioadă tensionată şi complicată, începută cu sosirea crizei financiare globale pe continentul european, în 2009, continuată cu o criză ameninţătoare a datoriilor suverane şi a Zonei Euro (2009-2012), marcată de şomajul imens în rândul tinerilor din ţările sudice (peste 35-40%!), de neînţelegrile privind continuarea Acordului Schengen, de înrăutăţirea percepţiei publice locale asupra imigranţilor, de semi-eşecul programului Parteneriatul Estic, în care numai două state din şase au semnat/parafat Acordurile de Asociere etc. A fost deci o legislatură a declinului şi neîmplinirilor, în care singurul succes (deloc de neglijat) pare să fie însăşi ideea că dezastrul a fost evitat şi că putea să fie mult mai rău…
Eurobarometrul indică, mai grav ca oricând, prăbuşirea încrederii europenilor în Uniunea Europeană, după izbucnirea crizei în Zona Euro. De la +10 procente la -22 procente în Franţa, de la +22 la -29 în Germania, de la +30 la -22 în Italia, de la +42 la -52 procente în Spania (!!!), de la +56 la +6 în Polonia, de la -13 la -56 în Marea Britanie.
Catastrofale cifre, am putea spune. Fireşte, oricine poate observa că această volatilitate a sentimentului pro-european s-a datorat căderii economice şi, pe fondul aceluiaşi mecanism, ar putea specula că o eventuală recuperare economică spectaculoasă a Europei va conduce la creşterea dorinţei de aprofundare a integrării sub cupola Bruxellesului. Mă tem însă că reversul acestui declin istoric nu mai este atât de facil precum a fost scăderea încrederii, iar revenirea la cotele de după Războiul Rece este practic imposibilă, indiferent de mersul economiei. Orice ridicare e infinit mai dificilă decât demolarea.
Schulz sau Juncker? Respect propunerea fiecărui mare partid european, în fond sunt doi lideri politici experimentaţi, dar luxemburghezul Jean Claude Juncker pare de departe mult mai pregătit, tehnic vorbind, pentru funcţia de Preşedinte al Comisiei. 18 ani prim-ministru al micii şi prosperei sale ţări, mulţi ani lider al Euro-Grupului (sarcină deloc uşoară), Juncker a trecut incomparabil mai mult prin filtrul atribuţiilor executive decât contracandidatul său social-democrat, care nu a condus decât, timp de doi ani, greoiul, costisitorul şi lipsitul de responsabilităţi Parlament European. Chiar şi liberalul belgian Guy Verhostadt, fost premier de succes, este mai „echipat” decât Martin Schulz pentru a conduce Comisia în următorii cinci ani, deşi vine în mod evident cu şansa a treia. Cu sprijinul liberalilor, Juncker poate forma o majoritate în Parlamentul European. Oricare din cei trei candidaţi va fi ales în fruntea „executivului” european, va avea un mandat aproape infernal, cu o minoritate de blocaj în Parlamentul European, cu un curent eurosceptic tot mai pronunţat. Uniunea Europeană a ajuns la o răscruce în istoria sa. Legislatura care urmează va decide dacă proiectul actual va supravieţui sau va trebui căutată o altă formă de convieţuire a naţiunilor europene.
Ucraina. S-a scris şi se va mai scrie mult despre criza statului ucrainean. Ceea ce e mai interesant abia urmează, iar criza în Estul Europei este departe de a fi soluţionată odată cu alegerea unui nou preşedinte (legitim) la Kiev, fie el şi miliardar. Ucraina va intra pe lungul drum al tranziţiei economice şi al reformelor structurale, va pierde probabil controlul administrativ asupra regiunii de est, va trece din nou prin criza gazului, şi mai ales va descoperi cât de multe lucruri trebuie corectate până la o (eventuală, dar deloc certă) aderare la Uniunea Europeană. Banii nu vor curge spre Kiev. Naţionaliştii ucraineni vor afla că nu toate greutăţile ţării se trag de la vecinii ruşi. Consensul pro-europenilor se va sparge curând. Corupţia, sărăcia, protecţia minorităţilor, privatizările corecte, statul de drept sunt doar câteva din capitolele mari, interne, care vor trebui deschise urgent de noul regim, dincolo de disputele cu Rusia. Occidentul nu va cauţiona la nesfârşit regimul de la Kiev, oricât de rusofob va fi (deşi, iertaţi-mă!, Poroşenko acesta seamănă izbitor cu Ianukovici, dar asta doar în poze, să sperăm…), iar duplicitatea tradiţională a Ucrainei, scăldată în ambiguităţile faliei pe care se află, nu va mai putea fi prelungită multă vreme.
Ucraina şi Republica Moldova nu vor prinde, în anii propriilor lor procese de integrare, aflate abia la început, cea mai fastă şi generoasă perioadă din istoria Uniunii Europene, iar orice ezitare sau pas greşit se va reflecta sporit in capitalele statelor membre şi la nivelul opiniei publice. Ce vom vedea în legislatura 2014-2019? Va urma europenizarea Ucrainei sau „ucrainizarea” Europei? Probabil, câte puţin din fiecare.
______________________________
[1] Jose Ignacio Torreblanca and Mark Leonard, “The Continent-Wide Rise of Euroscepticism”, European Council on Foreign Relations, http://ecfr.eu/page/-/ECFR79_EUROSCEPTICISM_BRIEF_AW.pdf
[2] Legislatura 1989-1994 a fost precedenta care nu a adus membri noi. Ulterior, toate legislaturile Parlamentului European au avut cel puţin o extindere: Austria, Finlanda şi Suedia în 1995 (mandatul 1994-1999), cele 8 state central şi sud-europene la 1 mai 2004 (mandatul 1999-2004), România şi Bulgaria la 1 ianuarie 2007 (legislatura 2004-2009), respectiv Croaţia la 1 iulie 2013 (mandatul 2009-2014).
N-am înțeles prea bine: de când Ucraina și-a proclamat independența, în august 1991 și până la ocuparea Crimeii în 2014, timp de 23 de ani, ce rele a suferit Ucraina de la Rusia? Până la faza cu Crimea ce motive au avut cu adevărat ucrainienii să fie supărați pe Rusia? Le-a furat cumva Rusia bogății naturale, tehnologii, tezaur? Sau nu cumva, invers decât puterile coloniale europene, Rusia a dat în tot acest timp bogății naturale pe gratis (dacă ținem cont de diferența dintre prețul cerut pe piața mondială și cel oferit Ucrainei, rezultă că Ucraina a consumat o mare parte din gazele rusești pe gratis)?
Care este motivul supărării ucrainienilor pe Rusia, înainte de faza cu Crimea? Dominau cumva oligarhi ruși economia Ucrainei? Se pare că nu, oligarhii Ucrainei par naționaliști de-ai lor. A fost obligată Ucraina să-și dea economia Rusiei: bănci, distribuții de gaze, electricitate, apă, canal, căi ferate, fabrici de ciment, companii petroliere, telefonie fixă, așa cum a fost obligată România să le dea străinilor? N-am auzit de așa ceva.
Cu excepția foametei din anii 1930, care a fost o crimă în masă a lui Stalin (gruzin, nu rus, de altfel), Ucraina nu a suferit nici pe timpul URSS din partea Rusiei, de la care a primit teritoriile foarte dezvoltate industrial din estul Ucrainei (exact unde acum sunt lupte), Crimea, și tot din partea URSS Ucraina s-a mărit cu teritorii luate de la Polonia, România (nordul Bucovinei), Cehoslovacia, Ungaria, precum și de la Republica Moldova (Sudul Basarabiei și Herța). Tot pe timpul URSS, grație bogățiilor naturale ale Rusiei sovietice, livrate pe gratis Ucrainei, ucrainienii au ajuns să aibă un nivel de trai mai mare ca al rușilor, motiv de frustrare pentru ruși în acel timp.
URSS a fost pusă pe butuci economic de către Brejnev, care a condus URSS între 1963 și 1980, și care Brejnev era…ucrainian. Tot Brejnev a declanșat războiul din Afganistan, unde au murit zeci de mii de ruși, ucrainieni, etc și tot sub conducerea ucrainianului Brejnev URSS a intrat în ceea ce s-a numit „stagnarea”, o perioadă când PIB/locuitor al URSS a scăzut dramatic, în ciuda imenselor sale resurse minerale.
Dvs. ați fost vreodată prin Ucraina? Așa, ca să vedeți cum arătau locurile pe la Mukacevo, pe la Ivano-Frankivsk sau (de ce nu ?) chiar la Cernăuți. Ca urmare a administrației sovietice, locurile alea se aflau în 1990 cam tot la nivelul lui 1920. Cu clădirile publice rămase de pe vremea austriecilor și nici măcar zugrăvite, în toată perioada comunistă.
Chiar aveți impresia că ucrainenii ar trebui să le fie recunoscători rușilor pentru competenta administrare din perioada sovietică? Sau doriți să pretindeți că Ucraina a fost liberă după 1990 să-și aleagă calea europeană?
Harald
eu am fost in regiunea Cernuati si Odesa in 89 si 90.
Da. Cernauti, Noua Sulita, Hotin, Storojinet, Vijnita erau sa zic asa delasate. Idem Cetatea Alba.
Insa Odesa avea si parti moderne. Si era bine intretinuta … Si Kamesck-Podolsk (cetatea Camenitei din manualele de istorie) era mai bine …
Am ramas cu parerea ca unele localitai erau mai putin „prioritare” dpv ucrainian. Mai ales alea foste romanesti!
Insa cu exceptia Odesei, Cernautiului si nitel al Noi Suliti sa zic asa serbau zilnic „Adormirea Maicii Domnului!!! O fi fost un specific ucrainean ..(se radea ca ptr moldovenii nostrui Oltcitu avea 3 viteze: incet, incetisor si pi loc. In Ucraina te asigur erau suficiente pi loc si incetisor!)
Insa dupa prima vizita am zis ca dupa ce ii ucnosti pe ucraininei incepi sa ii iubesti pe .. rusi!!
domnu’ harald
RSSF Ucraina, avea administratie proprie; daca stii ce inseamna administratie!!!
Nu trebuia ca Moscova sa le spuna ucrainenilor sa-si zugraveasca casa!!!
esti NAIV.
Cred ca nu e uimitor ca URSS, stat federal multietnic, a fost condusa de georgianul Stalin sau de ucraineanul Brejnev.
Ucraina e in aceeasi situatia, de jure e un stat multietnic si de facto e chiar federalizata.
Exemplul lui Petro Porosenko (Petru Porosencu), nascut la Bolhrad in sudul Basarabiei, acolo unde e amestec de romani, bulgari, ucrainieni si gagauzi. Viitorul probabil presedinte al Ucrainei e vorbitor de romana (confirmat de Irina Gherasencu, deputata UDAR, partid ce-l sustine), a copilarit intr-o familie in care se vorbea si romaneste. Ulterior a crescut la Vinita, intre ucrainieni si apoi a facut studii la Kiev unde se vorbea (si inca se vorbeste) majoritar limba rusa.
E un trilingv, cu etnie mixta probabil (romano-ucraineana) si cu participari la mai toate guvernele Ucrainei post-sovietice, ba chiar a fost si ministru, pentru Iuscenko dar si pentru Ianukovici.
In situatia actuala, nu se poate auto-defini decat ca „cetatean ucrainean’, adica are documente personale eliberate de guvernul de la Kiev. Dar nu e exclus sa aiba si pasaport rus sau romanesc, cu discretie, ca sute de mii de alti ucrainieni (mai ales cei din zone frontaliere cu Romania, Ungaria, Polonia sau Rusia).
La fel ca Arsenie Iateniuc, primul ministru actual, nascut la Cernauti, cu bunic roman.
Sunt oameni cu multiple identitati si abia acum, din cauza crizei, sunt obligati sa ‘adere’, fie si temporar/public, la una dintre ele. Si e valabil in acest moment pentru milioane de „ucrainieni” care vor trebui sa decida daca a vorbi rusa te apropie inevitabil de cultura rusa si destinul Rusiei, daca a vorbi doar ucraineana te face automat sustinator al guvernului kievean, daca a avea origine de roman sau maghiar te face fara indoiala roman sau maghiar in Ucraina, etc.
Despre candidaturile sucite ale lui Juncker și Schultz.
Deci Juncker este candidatul PPE, cică de dreapta. Bun. Verificăm puțin biografia: Juncker a lucrat toată viața lui la…stat. Este licențiat în drept, dar a fost mult timp …ministru de finanțe, numit politic evident, fără a avea studii de economie. Sigur, Luxemburg este un stat prosper, cel puțin în domeniul cifrelor, pentru că dacă ieși din orașul Luxemburg și urci spre nord țara asta nu arată la fel de strălucitoare (am fost pe acolo). În topul statelor membre care profită de pe urma finanțării UE, Luxemburg ocupă primul loc, cu peste 2000 euro/locuitor/an, grație prezenței pe teritoriul său a Curții Europene de Justiție. Deși nu are studii de economie, fiindcă era numit politic ministru de finanțe, Juncker a fost unul dintre cei care au hotărât introducerea monedei euro (în ciuda analizelor din acel moment a majorității specialiștilor în economie), monedă euro care s-a dovedit un eșec total.
Iar Schultz este candidatul PSE, cică de stânga. Bun. Verificăm și lui biografia. Din 1977 până în 1994 (timp de 17 ani) socialistul Schultz a lucrat exclusiv în mediu privat, ba chiar în ultimii 12 ani a fost patron. Sigur, nu are nici măcar bacalaureatul, dar nu parcă super-capitalistul Donald Trump îi lăuda pe cei care au școala vieții ca fiind la fel de buni ca cei cu studii strălucite?
Deci avem un candidat de drepta care a lucrat toată viața la stat și un candidat de stânga care a fost 12 ani patron și a mai lucrat alți 5 ani ca salariat în mediul privat.
Ce mai putem compara? Wikipedia spune ca Juncker are zeci și zeci de ordine și medalii, cred că îl depășește până și pe Ceaușescu. La Schultz nu sunt indicate decât opt.
Schulz Martin e candidatul caruia ii este frica sa aplice Rusiei sanctiuni, din considerente vulgare, pecuniare. „Convingerile” europene ale lui Schulz au un pret si el se masoara in m3 de gaz rusesc. Pentru mine, si nu numai, e suficient pentru a decide cu cine voi vota. Pentru ca asta e chiar drama Europei, indivizi ca Schulz care se prostitueaza imediat ce vad mana Rusiei pe un robinet. Mentalitate de mic afacerist privat, fara nici o anvergura geostrategica in planurile sale pt UE.
Sunt convins ca stanga PSE va obtine in jur de 200 mandate, majoritatea relativa o va avea dreapta PPE cu peste 220 mandate, iar liberalii din ALDE vor fi ‘acul cantarului’, „facatorii de regi” doar daca vor obtine spre 80-100 de mandate.
Cel mai mult vor progresa partidele cu program anti-UE, cele de dreapta extrema mai mult decat cele de stanga extrema.
Toti extremistii, nationalistii, populistii, radicalii, suveranistii, etc, de la comunisti la neo-fascisti, toti impreuna vor avea in jur de 250 mandate.
Asta va insemna un PE extrem de divizat si in pericol de blocaj atunci cand dreapta PPE si stanga PSE nu vor reusi sa ajunga la un consens (pentru ca impreuna vor avea sigur o majoritate absoluta).
Martin Schulz cu greu va putea ajunge sef al Comisiei UE, Juncker mi se pare mai bine pozitionat pentru a obtine voturile PPE, ALDE. E si mai competent in chestiuni de institutii europene, cu foarte mare experienta, spre deosebire de Schuz.
Buna observatia. Dezarmanta pentru argumentele celor care marseaza pe faptul ca Shulltz este reprezentantul stangii, de care noi am scapat acu ceva ani, asa ca nu ne-ar trebui (noua romanilor deci ar cam trebui sa ne orientam spre anume partide de dreapta).
De ani de zile Uniunea Europeana e in criza si e esential sa intelegem aceasta criza ca nu are doar aspecte economice sau politice.
Radacinile profunde ale crizei actuale sunt morale si identitare. Cine ignora, voit sau nu, chestiunile legate de identitate europeana, de demografie, de relativism moral si consumerism, nu are nici o sansa sa explice coerent disfunctionalitatile economice si politice persistente in UE de multi ani.
O Europa care se dovedeste neputincioasa in a-si defini o identitate, alta decat una nascuta din ideologii partizane (deci profund subiectiva si aducatoare de diviziune), nu are durabilitate, nu are substanta ideatica si simbolica pentru a deveni in mentalul colectiv european o forta creatoare de entuziasm, de speranta, de proiectie catre un viitor comun al zecilor de etnii/popoare/natiuni ce locuiesc continentul de atatea secole si sunt creatoare ale „culturii si civilizatiei europene”, avangarda progresului social, economic, tehnologic, filosofic al intregii umanitati. Umanitate care foloseste aproape exclusiv concepte si sisteme economice si tehnologice dezvoltate de catre civilizatia de tip european.
Saracia si nesiguranta economica nu rimeaza cu violenta sau xenofobia decat in mintea celor formatati ideologic de curente (in general stangiste) promotoare de ‘deresponsabilizare a individului’ (pentru care traficantii de droguri, somerii si asistatii social, islamistii din periferiile oraselor occidentale, chiar teroristii, toti sunt „doar niste victime” ale societatii occidentale, care e „responsabila” de absolut tot raul de pe planeta). Sunt milioane de familii sarace pe tot continentul si ele nu au produs infractori in serie, dimpotriva, majoritatea au creat, prin inculcarea unor valori morale traditionale, indivizi folositori comunitatii.
Veti observa in articole si analize din presa straina „perplexitatea” acestor ideologi in fata deciziilor, luate de state foarte bogate si cu somaj redus, in scopul reducerii imigratiei, pentru a controla schimbarile demografice, pentru a-si mentine o identitate proprie bine definita. Incapabili sa inteleaga acesti gardieni ai „corectitudinii politice” cum de resping masiv elvetienii (peste 70%) salariul minim de 3.300 euro si instituie cote pentru cei care vor sa le intre in tara!
Cum de Elvetia ultrademocratica si fara rascoale rasiale/religioase in periferii (ca Franta acum cativa ani) a interzis prin lege constructia de minarete, pentru a nu „deforma peisajul traditional elvetian”! Cum de intr-un stat extrem de prosper, care nu stie ce sa mai faca cu banii din petrol si nu e sub dictatura birocratiei UE, Norvegia, apare si creste in sondaje un partid anti-islam, anti-imigratie, nationalist si anti-UE (la fel ca in Finlanda sau Suedia!).
Groparii „ideii europene” sunt in primul rand cei care au distrus frontiere si simboluri ale mentalului colectiv favorizand globalizarea (salbatica pentru ca lipsita de orice fel de control eficient), imigratia de masa non-europeana (se vorbeste deschis de „imigratia de inlocuire”), declinul demografic (favorizarea si banalizarea avortului, atacuri constante impotriva familiei traditionale). Cei care au refuzat, constant si cu un cinism decomplexat, sa acorde popoarelor europene dreptul de a decide, macar din cand in cand, asupra unor chestiuni vitale legate de devenirea europeana. Nu e un fascism, un totalitarism banal, ordinar, sa interzici europenilor sa decida daca vor sau nu sa primeasca in casa lor, in Europa unita, zeci de milioane de indivizi veniti de aiurea?
O parte din autoproclamate „elite” europene au crezut si inca mai cred ca se poate mentine sine die situatia actuala, folosind mecanisme simpliste de culpabilizare colectiva si de manipulare sociala. Europenilor li se tot spune ca e „inevitabil”, ca nu poti opri nici imigratia, nu poti face nici protectionism inteligent, nu poti nici face politici de reechilibrare demografica. Ca nu te poti opune Rusiei pentru ca „pierzi bani” si nu mai ai „gaz” (asta e candidatul Schulz, care sa vrea sa conduca Comisia UE), ca nu poti reindustrializa Europa ca oricum e mai „ieftin” sa iei de la altii, etc.
Aceste ‘elite’ sunt de fapt anti-europenii, cei care dispretuiesc pana si ideea ca ar exista totusi o Europa, cu frontiere geografice, cu o identitate religioasa, morala, istorica, etnica, culturala, toate identificabile. Aparitia extremistilor nationalisti „suveranisti” nu e decat o reactie cat se poate de naturala in fata despotismului pretins iluminat la care se dedau grupari de tehnocrati si de politicieni din UE. Reactie ce va avea si urmari negative, paguboase pentru constructia europeana, evident. Dar foarte probabil necesara.
Ucraina trece prin acelasi tip de criza: de identitate.
Cine sunt ucrainienii de fapt? Care sunt frontierele geografice si istorice ale spatiului colectiv numit „Ucraina”? Cine sunt acele „elite” ale Ucrainei care explica poporului ce e de facut si cum? Prin ce fel de mecanisme, democratice sau totalitare, isi transmit influenta oligarhii si politicienii? Ce drepturi pot avea minoritatile intr-o colectivitate nationala cu o clara majoritate etnica, lingivistica, culturala?
Cum UE inca nu a reusit sa raspunda coerent si complet la aceste intrebari pentru ea insasi, e greu de crezut ca Ucraina o va face satisfacator in viitorul apropiat.
Si in 1989-1994 s-a facut o extindere desi nu prin aceleasi mecanisme. E vorba de reintregirea Germaniei in 1990.
Note şi obiecţii
1. Schulz sau Juncker. Trecînd peste faptul că diferenţa de ordin ideologic dintre cei 2 rămâne o enigmă, mai ales după „confruntarea” de la Maastricht unde s-au bătut in limba de MDF [ca să-l citez pe un coleg de pe contributors] unul cu „rigoarea” şi celălalt cu „disciplina” bugetară, avem o chestiune fundamentală atât a procesului electiv intr-o democraţie cât şi a formării executivului in baza conformării politice cu setul de „idei” susţinut de către candidaţi. Avem o mare problemă: niciunul dintre candidaţi nu a prezentat publicului un Program de guvernare. Ca atare, aşa-zisa dezbatere nu este altceva decât un concurs de frazeologie, un munte de gargară politică, pentru căp nu ne spune absolut nimic despre politicile in baza cărora guvernarea va fi alcătuită şi nimic despre maniera de guvernare in raport cu economicul şi, desigur, nimic despre potenţiala evoluţie a raporturilor dintre CE şi PE.
2. Executivul european rămâne in continuare incolor politic. Este bizar că la vârf, unde se „alege” viitorul nanodiktator al Komisiei, se mimează politicianismul in timp ce in rest acest Organ Central va fi in continuare captiv tehnocraţiei care conduce de fapt Uniunea Europeană. Probabil că in sânul eurocraţiei au crescut ingrijorările in legătură cu reacţia publicului apropo de ceea ce ei numesc „deficit de democraţie” [Europa se remarcă prin deficite: bugetar, fiscal, democratic şi…rapoarte, adică ce produce in principal pseudo-legislativul european].
3. „cincinalul crizei” NU s-a încheiat şi nu prea pricep de unde vine „oficialul”. Că o criză economică majoră precum cea sistemică prin care trece Europa nu se termină printr-o simplă declaraţie a vreunui oficial. Nu numai că nu s-a încheiat criza, dar cauzele ei nici măcar nu au fost atinse de eurocraţie. Nu au intrat nici măcar in vreo dezbatere publică intre politicieni, ci din contră, s-a evitat in continuu subiectul…nu de alta, dar ambele părţi, socialiştii din Internaţională şi socialiştii populari, impart vina pentru dezastrul economic in care au aruncat continentul.
4. Criza financiară nu traversează oceanele, nici munţii, când vrea presa mainstream şi propaganda Komisiei. Anul 2009 este o convenţie politică prin care s-a statuat culpa americană şi momentul debarcării demonilor capitalişti pe tărâmul minunatei lumi noi care, până atunci, pasămite ar fi fost imaculată şi perfect reglată. In fapt falimentele instituţiilor financiare europene au debutat înainte de anul fixat 2009, asta după ce realitatea contabilă fusese ţinută sub preş ani de zile, de pildă cazul HypoRealEstate in Germania care a fost salvată cu bani publici de către stat in 2008. Nu America e de vină pentru situaţia sistemului bancar european ci chiar băncile şi statele socialiste europene care au incurajat expansiunea iraţională a creditului in economie, inclusiv şi mai ales către debitorii publici, de la guverne la primării de sate. Iar această sschemă nu s-a oprit, ba din contră, nebunii roşii dau semne că ar vrea s-o ţină la nesfârşit cu traiul pe datorie. Numai că legile economiei se opun, inexorabil, şi la fel ca legea gravitaţiei vor provoca prăbuşirea in spume a guvernelor de megalomani siniştri ce au construit piramidele sociale de dimensiuni fantastice. Acum abia începem să plătim blocurile de beton egalitarist turnate peste economia capitalistă a Europei de aceşti skulleri-matrixeri timp de mai bine de 2 decenii.
5. Încrederea in Uniunea Europeană nu a fost cauzată de criză, ci de:
-demolarea succesivă a drepturilor politice in democraţiile străvechi ale Europei. Rând pe rând dreptul fundamental de plebiscitare a regimului constituţional a fost eliminat din cele mai multe state europene, mai ales după ce cetăţenii acestora au îndrăznit să se opună prin referendumurile anterioare Tratatelor Europene formulate abuziv, in culisele eurocraţiei şi nu prin intermediul unei Adunări Constituante. In pofida aparenţelor induse, cetăţenii Europei NU sunt stupizi. Cei mai mulţi dintre noi ştim destul de bine ce am avut şi ce am pierdut de pe urma extinderii puterilor Komisiei europene.
-incapacitatea executivului european de a lua măsuri in timp real pentru a combate şi elimina cauzele crizei economice
-incompetenţa crasă a structurilor centrale in materie economică -a se vedea nivelul discuţiilor in PE, unde „extremistul” Farage era luat in derâdere, la mişto, pentru fiecare intervenţie articulată pe chestiunea crizei. noi sufeream şi ăştia râdeau ca proştii la deget. A se vedea incapacitatea de a schiţa măcar o politică energetică comună.
-lipsa totală de aderenţă a nomenklaturii europene faţă de interesele unei majorităţi a cetăţenilor europeni tot mai ingrijoraţi de permeabilitatea graniţelor Uniunii.
-trădarea efectivă a Uniunii Europene, nu numai a intereselor cetăţeneşti. din păcate, imposibil de sancţionat aşa cum s-ar cuveni: PENAL. Abandonarea proiectului Nabucco de către Komisie este un astfel de caz penal in care câţiva înalţi birocraţi numiţi au reuşit prin tergiversare, amânare şi in final desfiinţarea unui proiect cu adevărat strategic să pericliteze economiile statelor membre.
Cred ca punctul 5 al postarii dvs explica cel mai bine pierderea increderii membrilor UE in conceptul unional european. S-a dorit o federatie bazata pe modelul democratic al parintilor fondatori a Statelor Unite (a nu se identifica sub nici o forma cu federalismul practicat astazi in Statele Unite).
Dar s-a creat o monstruozitate birocratica in care multi membri sunt tratati ca persoane non-grata: de la interzicerea referendumului public din Grecia si demiterea lui G. Papandreus si pana la a baga mana in buzunarul oamenilor in Cipru (cota colaterala la bailout-ul oferit de UE).
In momenutul de fatza liantul care inca tine in picioare UE este Germania. Nu o face din idealism, altruism sau filantropie. O face din considerente economice, strategice si politice. Si plateste pentru asta. Pana cand va functiona Troika (care de fapt are motoarele germane in spate pentru ca pe americani – FMI in special – nu prea-i intereseaza subiectul)? Pana cand Berlinul va considera ca exportul Germaniei in spatiul comunitar va fi depasit de spatiul BRIC. Se pare ca in cativa ani valorile vor fi net in favoarea BRIC.
Iar atunci vom avea ceea ce politicienii si lumea financiara numeste „game changer”. Abia atunci se va trage linie la evenimentele care au iesit la suprafata in 2008: pentru ca ele dateaza cu mult inainte de financial and real estate bubble-ul din 2008. Si abia atunci realitatea foarte neplacuta care se comenteaza in spatele usilor inchise astazi in cancelariile europene va deveni un bun de consum public: prea tarziu. Raul a fost deja facut.
Rusia a facut stanga imprejur si s-a focalizat pe China. Germania de mai bine de un deceniu exporta si investeste masiv atat in Rusia cat si in China. Ukraina, cu toata tragedia unei tzari care este la un pas de secesiune, nu este decat o diversiune in sala hartilor unde se croiesc planurile. Nimanui din Europa vestica nu-i pasa cu adevarat de Ukraina si in mod categoric nimeni nu doreste sa pompeze bani acolo.
Putin vrea o parte din Ukraina si in final o va avea. Germania s-a opus doar formal: in urma sanctiunilor americane aplicate Rusiei, Caterpillar (corporatie americana) a pierdut un contract substantial in Rusia. Prompt, a doua zi Siemens era la Moskova si a ocupat locul vacant. Macar the economic royalists germani lucreaza inca pentru Germania. Nu acelasi lucru se poate spune despre cei americani.