sâmbătă, aprilie 19, 2025

“Exitus” sau despre chipurile morţii

          Nu putem  contempla  decât morţile la care suntem martori. Despre  propria noastră moarte,  despre moartea a cărei prezenţă o suspendăm din  orizontul vieţii noastre, nu putem scrie decât utilizând un viitor al dubiului şi al incertitudinii. Muritori, ştim că vom muri, dar  chipul morţii noastre ni se arată impenetrabil şi enigmatic, la fel ca poarta  în faţa căreia se opreau călătorii din fabula lui  Dino Buzzati.

Despre moartea care ni se înfăţişează ca un semn şi ca o interpelare  scrie Gabriel Liiceanu în  “ Exitus”. Mai mult poate decât în alte ocazii, proza sa se încarcă de un tragism aproape insuportabil. Şi chiar şi atunci când moartea este însoţită de o anumită împăcare cu destinul paginile lui Gabriel Liiceanu sunt marcate de umbra acelui cuvânt în care  întreaga povară a morţii se adună, ca un linţoliu de plumb: “ ireversibil”.

Căci moartea, oricât de luminoasă în  desenul ei  funerar, pune în faţa celor care rămân în urmă pecetea absenţei definitive. De acum înainte morţii nu vor mai fi decât ecouri, umbre, şoapte, atingeri. Niciodată,până în clipa propriei  noastre morţi, nu  ne va mai fi dat  dat să fim alături de ei.  Ireversibilă şi dramatică, despărţirea trasează între  ei şi noi linia amintirii şi a doliului.

Cartea lui Gabriel Liiceanu,atât de muzicală în curgerea prozei sale, este o încercare de a aduna umbrele morţilor, înainte ca ecoul paşilor lor să se stingă , ca un val  dus de mare spre larg. Chipurile  morţii sunt, la  Gabriel Liiceanu, tot atâtea chipuri ale memoriei. Scriind despre moarte, este ca şi cum alungăm din vieţile noastre acest sentiment teribil şi atroce al singurătăţii şi al regretului.  Conversaţia cu morţii este  oglinda în  care ne este dat să ne privim, dincolo de cuvinte.

Trecerea devine, la  Gabriel Liiceanu, o punte care poate fi traversată   senin sau atroce. Enigmatică, moartea se arată celor care se duc ca masca destinului însuşi. Oricât de departe am merge,  acest dat al stingerii nu poate fi ocolit. Moartea este  cea care dă, într-un sens, vieţilor noastre. Muritori, alegem să tăcem despre moarte, pentru că  vecinătatea ei ar fi cu mult prea teribilă spre a ne îngădui existenţa terestră.

Seninătatea morţii ,oricât de stranie şi de oximoronică ar fi  fi această alăturare,  luminează paginile dedicate lui Constantin Noica şi Horia Bernea. Martorul- Gabriel Liiceanu este  aici  mai întâi discipolul şi mai apoi prietenul. Dar în fiecare dintre fotografii se află, strânsă cu delicateţe şi pudoare,  limpezimea unei  treceri care se consumă asemeni podului aruncat deasupra   fluviului ce curge spre mare.

Şi  doar moartea celui iubit naşte în noi puterea de a spune tot ceea, în viaţă, nu am avut curajul de a spune. Despărţirea, notează  Gabriel Liiceanu, înlătură acel impuls al discreţiei care ne  împiedică să ducem până la capăt conversaţia noastră. De abia dincolo de moarte acest dialog cu cei ce nu mai sunt se  încarcă de intensitatea pe care o putem regăsi doar în visele noastre. Destinul ni se arată, în cele din urmă. Moartea este  poarta care ni se deschide, spre a trece mai departe, acolo unde, poate, vom contempla un alt cer.

Iar chipurile lui Noica şi Bernea sunt, în pragul morţii lor, cele ale unei seninătăţi hrănite de împăcare şi de energie. Şoarecele care  îl  trezeşte către moarte pe Noica  întrerupe linia unei existenţe şi îl  aduce mai departe de camera de spital unde îi va fi dat să moară. Atacul de cord al lui Horia  Bernea urmează operaţiei pe  inimă, aparent reuşite : cel din urmă act al vieţii sale se consumă sub semnul luminii care îl definea.

Despre o altă moarte şi despre o altă trecere scrie Gabriel Liiceanu în textele reconstituind, cu o limpezime însângerată,  sfârşiturile lui Emil Cioran şi ale  Monicăi Lovinescu. De această dată moartea intră  aducând cu ea veştmintele atroce ale durerii şi ale pierderii de sine.  Trecerea se petrece în decorul  unui labirint în care sufletul caută, zadarnic, calea de  ieşire din purgatoriul suferinţei.

Maladia alzheimer în care se adânceşte Cioran, în ultimii săi ani de viaţă, smulge, treptat, cu fiecare  strat al uitării, ceva din  intelectul şi fiinţa sa. Luciditatea  celui care s-a interogat pe sine lasă loc   coborârii în adâncul unui tărâm ce nu mai are  contur şi sens.  Cioran devine o cochilie din care cel ce a fost  Cioran dispare, cu fiecare zi a   agoniei sale. Privirea sa nu mai poate atinge decât  rareori pe cei din jurul său.  Cioran este, din ce în ce mai mult,o umbră care se stinge în cer. Mansarda adăpostindu-l pe el şi pe Simone se topeşte în amintire ea însăşi, după moartea lor, ca şi cum duhul său călător ar căuta o altă casă, dincolo de  noi.

          O căutare este agonia Monicăi Lovinescu: imobilizată în pat, despărţită, prin moarte, de Virgil Ierunca, Monica Lovinescu se apropie de singura umbră care îi locuieşte suferinţa, aceea  a mamei pierdute.  Căci despre  această  mamă,Ecaterina  Bălăcioiu-Lovinescu, delicată profesoară arestată şi asasinată de comunişti, despre această mamă care a ales să moară spre a dărui fiicei sale libertatea, despre această mamă al cărei profil se reconstituie din depoziţiile colegelor de detenţie, despre  acea mamă aşteptată şi niciodată primită în   casa de la Paris, despre această mamă Monica Lovinescu va vorbi în clipele în care glasul  pare că i se tulbură, ca şi cum  graniţa dintre cei vii şi cei morţi se şterge, iar dorul şi dragostea erup cu intensitatea unei mări ce bate ţărmul, năvalnic. Iubirea maternă sparge zăgazurile istoriei şi devine  singurul prezent al inimii Monicăi Lovinescu.

          Cartea lui Gabriel Liiceanu dezvăluie acest firmament al trecerii : un cer al despărţirii şi al regăsirii se arcuieşte deasupra celor care o vor citi şi reciti. În moartea celor iubiţi putem  întrevedea ceva din desenul tainic  al propriei  noastre morţi- scrisul imaginează puntea pe care vom păşi, la rândul nostru, în cele din urmă.

Distribuie acest articol

8 COMENTARII

  1. Nu stiu daca soldatii care mor pe campurile de lupta au timp pt asemnea reflectii sau altfel spus, tocmai de accea mor ca altii sa dispuna de timpul necesar sa reflecteze asupra mortii.
    .

  2. Numai intelectualii lipsiți de credința si cu un ego supradimensionat sunt îngroziți de moarte.
    Omul simplu de la tara știe ca moartea este in datul ființei umane, in rânduiala lumii si accepta asta fără angoase.

    • Corect, de aceea se numesc intelectuali. Omul simplu nu-si pune astfel de probleme, pentru ca oricum este convins ca-l asteapta locurile cu verdeata si cer senin dupa moarte. Nu cred ca este vorba de „groaza” de moarte, ci mai degraba de regretul ca pleci din aceasta lume (in care ai mai fi putut realiza si descoperi atatea lucruri), spre un neant desavarsit. Insa omul simplu nu are astfel de ganduri, pentru ca de aceea se cheama „simplu”. Pentru el lucurile sunt simple.

    • Cunoasteti multi „oameni simpli de la tara”?
      Eu cunosc f putini, intr-adevar credinciosi, si desi poate este mai usor la crediciosi, dar nu cunosc pe nimeni care „accepta moartea fara angoase”, propria moarte ca un lucru natural, mai ales cand lasi in urma oameni pe care ii iubesti si te iubesc neconditionat.
      Exista etape ale adaptarii la realitatea mortii. The “Five Stages of Grief.” Those stages are denial, anger, bargaining, depression and acceptance.
      Acum doi ani a aparut o carte scrisa de cunoscutul psihiatru Irvin Yalom si sotia sa Merilyn, ‘A Matter of Death and Life’ in care cei doi se confrunta cu realitatea mortii, cand ea a fost diagnosticata cu cancer avansat.

  3. Cartea Cel mai iubit dintre pamanteni incepe asa : “Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător.”
    Cum sub ochii mei s-au stins tatal si mama mea care nu s-au plans de batranete si bolile care ii apasau,cartea aceasta a lui Liiceanu nu area ce sa imi spune, de aceea nu o voi citi.Fiecare din noi am putea scrie o carte Exitus despre bunicii,parintii,rude si prietenii care s-au dus.
    Inchei cu o vorba a lui Cioran : „Am un imens avans faţă de moarte”

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ioan Stanomir
Ioan Stanomir
Profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, specializat în domeniul dreptului constituţional.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

Foarte rar mi-a fost dat sa citesc o carte atat de neinduratoare cu realitatea imediata, in acelasi timp atat de logica si de riguroasa in demonstratii. Da, Mihai Maci n-are solutii pentru impostura generalizata din sistemul universitar romanesc sau din cercetare; dar o vaneaza splendid si necrutator in toate cotloanele unde se ascunde si o fotografiaza impecabil, aratandu-i originile si semnificatia sociala. Da, recunoaste ca nu stie cum ar trebui recuplata cultura de invatamant, nu mai spera ca s-ar putea ingradi dezastrele produse limbii romane de utilizarea device-urilor digitale, nu poate decat consemna declinul ireversibil al culturii inalte, dar si al satului traditional si al „familiei traditionale”: dar cat de magistral si, mai ales, lipsit de complezenta sentimentala completeaza fisele sociologice ale principalelor mutatii sociale si culturale din ultimele decenii! Ce-i de facut, totusi? Atata (si e deja mult), crede el: sa privim drept in ochi dezastrul si sa-i punem interogatiile esentiale: „Inainte de-a da raspunsuri, se cuvine sa punem intrebarile”. – Andrei Cornea

Un nou volum semnat de Mihai Maci. Îl puteți achiziționa de aici

Carti

Cărți noi

Noțiunea de cumpănă, care dă titlul acestui volum, nu doar că surprinde natura momentului geopolitic internațional, dar sugerează și o posibilă soluție pentru România. Cumpăna nu este doar o etapă de tranziție, ci un punct critic în care direcțiile asumate astăzi vor determina ireversibil poziția țării în arhitectura globală a puterii. După trei decenii de integrare euro-atlantică, în care viitorul părea stabil și previzibil, realitățile internaționale s-au schimbat rapid, iar ordinea liberală care a definit ultimele decenii este acum contestată. Această contestare vine atât din exterior, prin ascensiunea regimurilor autoritare, cât și din interior, prin revizionism politic și radicalizarea discursului public.” Prof. Corneliu Bjola, Universitatea Oxford

Volumul poate fi cumpărat de aici

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

Carte recomandata

Ediția a II-a adăugită.

„Miza războiului purtat de Putin împotriva vecinului său de la vest este mai mare decât destinul Ucrainei, echilibrul regional sau chiar cel european. De felul în care se va sfârși acest conflict depinde menținerea actualei ordini internaționale sau abandonarea ei, cu consecințe imprevizibile asupra întregii lumi pe termen mediu și lung. E o bătălie între democrație și dictatură, între regimurile liberale și cele autoritare... Cumpara volumul de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro