“Exitus” sau despre chipurile morţii

          Nu putem  contempla  decât morţile la care suntem martori. Despre  propria noastră moarte,  despre moartea a cărei prezenţă o suspendăm din  orizontul vieţii noastre, nu putem scrie decât utilizând un viitor al dubiului şi al incertitudinii. Muritori, ştim că vom muri, dar  chipul morţii noastre ni se arată impenetrabil şi enigmatic, la fel ca poarta  în faţa căreia se opreau călătorii din fabula lui  Dino Buzzati.

Despre moartea care ni se înfăţişează ca un semn şi ca o interpelare  scrie Gabriel Liiceanu în  “ Exitus”. Mai mult poate decât în alte ocazii, proza sa se încarcă de un tragism aproape insuportabil. Şi chiar şi atunci când moartea este însoţită de o anumită împăcare cu destinul paginile lui Gabriel Liiceanu sunt marcate de umbra acelui cuvânt în care  întreaga povară a morţii se adună, ca un linţoliu de plumb: “ ireversibil”.

Căci moartea, oricât de luminoasă în  desenul ei  funerar, pune în faţa celor care rămân în urmă pecetea absenţei definitive. De acum înainte morţii nu vor mai fi decât ecouri, umbre, şoapte, atingeri. Niciodată,până în clipa propriei  noastre morţi, nu  ne va mai fi dat  dat să fim alături de ei.  Ireversibilă şi dramatică, despărţirea trasează între  ei şi noi linia amintirii şi a doliului.

Cartea lui Gabriel Liiceanu,atât de muzicală în curgerea prozei sale, este o încercare de a aduna umbrele morţilor, înainte ca ecoul paşilor lor să se stingă , ca un val  dus de mare spre larg. Chipurile  morţii sunt, la  Gabriel Liiceanu, tot atâtea chipuri ale memoriei. Scriind despre moarte, este ca şi cum alungăm din vieţile noastre acest sentiment teribil şi atroce al singurătăţii şi al regretului.  Conversaţia cu morţii este  oglinda în  care ne este dat să ne privim, dincolo de cuvinte.

Trecerea devine, la  Gabriel Liiceanu, o punte care poate fi traversată   senin sau atroce. Enigmatică, moartea se arată celor care se duc ca masca destinului însuşi. Oricât de departe am merge,  acest dat al stingerii nu poate fi ocolit. Moartea este  cea care dă, într-un sens, vieţilor noastre. Muritori, alegem să tăcem despre moarte, pentru că  vecinătatea ei ar fi cu mult prea teribilă spre a ne îngădui existenţa terestră.

Seninătatea morţii ,oricât de stranie şi de oximoronică ar fi  fi această alăturare,  luminează paginile dedicate lui Constantin Noica şi Horia Bernea. Martorul- Gabriel Liiceanu este  aici  mai întâi discipolul şi mai apoi prietenul. Dar în fiecare dintre fotografii se află, strânsă cu delicateţe şi pudoare,  limpezimea unei  treceri care se consumă asemeni podului aruncat deasupra   fluviului ce curge spre mare.

Şi  doar moartea celui iubit naşte în noi puterea de a spune tot ceea, în viaţă, nu am avut curajul de a spune. Despărţirea, notează  Gabriel Liiceanu, înlătură acel impuls al discreţiei care ne  împiedică să ducem până la capăt conversaţia noastră. De abia dincolo de moarte acest dialog cu cei ce nu mai sunt se  încarcă de intensitatea pe care o putem regăsi doar în visele noastre. Destinul ni se arată, în cele din urmă. Moartea este  poarta care ni se deschide, spre a trece mai departe, acolo unde, poate, vom contempla un alt cer.

Iar chipurile lui Noica şi Bernea sunt, în pragul morţii lor, cele ale unei seninătăţi hrănite de împăcare şi de energie. Şoarecele care  îl  trezeşte către moarte pe Noica  întrerupe linia unei existenţe şi îl  aduce mai departe de camera de spital unde îi va fi dat să moară. Atacul de cord al lui Horia  Bernea urmează operaţiei pe  inimă, aparent reuşite : cel din urmă act al vieţii sale se consumă sub semnul luminii care îl definea.

Despre o altă moarte şi despre o altă trecere scrie Gabriel Liiceanu în textele reconstituind, cu o limpezime însângerată,  sfârşiturile lui Emil Cioran şi ale  Monicăi Lovinescu. De această dată moartea intră  aducând cu ea veştmintele atroce ale durerii şi ale pierderii de sine.  Trecerea se petrece în decorul  unui labirint în care sufletul caută, zadarnic, calea de  ieşire din purgatoriul suferinţei.

Maladia alzheimer în care se adânceşte Cioran, în ultimii săi ani de viaţă, smulge, treptat, cu fiecare  strat al uitării, ceva din  intelectul şi fiinţa sa. Luciditatea  celui care s-a interogat pe sine lasă loc   coborârii în adâncul unui tărâm ce nu mai are  contur şi sens.  Cioran devine o cochilie din care cel ce a fost  Cioran dispare, cu fiecare zi a   agoniei sale. Privirea sa nu mai poate atinge decât  rareori pe cei din jurul său.  Cioran este, din ce în ce mai mult,o umbră care se stinge în cer. Mansarda adăpostindu-l pe el şi pe Simone se topeşte în amintire ea însăşi, după moartea lor, ca şi cum duhul său călător ar căuta o altă casă, dincolo de  noi.

          O căutare este agonia Monicăi Lovinescu: imobilizată în pat, despărţită, prin moarte, de Virgil Ierunca, Monica Lovinescu se apropie de singura umbră care îi locuieşte suferinţa, aceea  a mamei pierdute.  Căci despre  această  mamă,Ecaterina  Bălăcioiu-Lovinescu, delicată profesoară arestată şi asasinată de comunişti, despre această mamă care a ales să moară spre a dărui fiicei sale libertatea, despre această mamă al cărei profil se reconstituie din depoziţiile colegelor de detenţie, despre  acea mamă aşteptată şi niciodată primită în   casa de la Paris, despre această mamă Monica Lovinescu va vorbi în clipele în care glasul  pare că i se tulbură, ca şi cum  graniţa dintre cei vii şi cei morţi se şterge, iar dorul şi dragostea erup cu intensitatea unei mări ce bate ţărmul, năvalnic. Iubirea maternă sparge zăgazurile istoriei şi devine  singurul prezent al inimii Monicăi Lovinescu.

          Cartea lui Gabriel Liiceanu dezvăluie acest firmament al trecerii : un cer al despărţirii şi al regăsirii se arcuieşte deasupra celor care o vor citi şi reciti. În moartea celor iubiţi putem  întrevedea ceva din desenul tainic  al propriei  noastre morţi- scrisul imaginează puntea pe care vom păşi, la rândul nostru, în cele din urmă.