Oricât s-ar prevala primii rectori post-decembrişti de titlul de “întemeietori de şcoală”, în fapt ei au fost doar agenţii unui proces (pe care l-au condus cel mai adesea cu iscusinţă) care presupunea adaptarea la o viteză cu care oamenii de până atunci nu fuseseră obişnuiţi. O universitate e un complex de secţii şi departamente care trebuie integrate pe orizontală în facultăţi şi pe verticală în cicluri de studii (de la licenţă la doctorat). Totodată e un aparat administrativ complex care se ocupă deopotrivă de gestiunea afacerilor curente (taxe, salarii, imobiliare) şi de promovarea în structura ierarhică a instituţiei (plus acordarea titlurilor onorifice). Ei bine, tot acest mecanism trebuia creat cu maximă viteză; structura lui formală şi investirea acesteia de către Ministerul Educaţiei fiind garanţia oficială a faptului că noile industrii ale educaţiei funcţionează pe bază de licenţă de stat (aceasta fiind cerinţa esenţială a celor dispuşi să subvenţioneze acest gen de întreprinderi).
Problema, manifestă, era de unde să aduni – într-un oraş cu câţiva posesori ai titlului de doctor – atâţia oameni cât să alcătuiască o întreagă ierarhie academică. Faţă cu această insolubilă (dar şi cu necesitatea de-a reporni oraşele după căderea industriilor) statul – în speţă Ministerul – a cedat de la el: aproape toţi cei ce deţineu doctoratul sau aveau o carte publicată s-au văzut promovaţi (în regim de urgenţă) profesori, doctoranzii s-au trezit conferenţiari iar gradele inferioare au fost rapid acoperite cu rude, cunoscuţi şi “obligaţii” ale celor superioare. De asemenea, cei de pe poziţiile inferioare ale ierarhiei academice au fost imediat împinşi la doctorate (fie cu iluştri visiting profesori care au inaugurat materiile de bază ale noilor facultăţi, fie chiar cu superiorii lor ierarhici din acestea). Principiul care a guvernat la început această mişcare ascendentă a fost acela al vitezei: exista o anumită schemă care trebuia umplută cât mai rapid, pentru ca noile universităţi să poată funcţiona la nivelul comandamentelor sociale. În subsidiar, nimeni nu-şi punea la modul serios problema pregătirii acestor oameni; de altminteri o dată ce ajungeau “Domnul Profesor”, “Domnul Decan”, “Domnul Prorector”, “Domnul Conducător de Doctorat”, nimeni nu-i mai chestiona cu privire la lucrurile pe care le ştiu sau nu le ştiu – de acum înainte ei erau cei ce puneau întrebări. Bibliotecile noilor universităţi erau deopotrivă sublime şi inexistente, la fel ca şi laboratoarele pentru domeniile ştiinţifice, iar noii profesori vorbeau – aşa cum o vorbeau – doar limba maternă (pentru restul mulţumindu-se cu surâsuri leonardeşti) şi, în plus, prinşi fiind cu atâtea “munci de conducere” nici nu prea aveau timp de citit. Dar, iarăşi, nici acestea n-au fost mari impedimente: patronajul (financiar) pe care-l acordau unor autori îi convingea pe aceştia să le alăture numele pe copertă, câte un doctorat honoris causa bine plasat il determina pe proaspătul onorific să-şi doneze biblioteca, etc.
Cât despre lucrurile predate, acestea au fost partea cea mai puţin importantă a ecuaţiei. Mai întâi pentru că toată lumea – şi elevi şi studenţi – era de acord cu faptul că oricine ştie citi dintr-o carte ori de pe-o foaie (iar generaţia “comentariilor” era obişnuită să scrie după dictare); restul ţine de abilităţi retorice, priviri, accente, etc. Apoi pentru că iarăşi toată lumea era de acord că lumea românească se mişcă atât de repede, încât majoritatea cunoştinţelor dobândite în facultate se perimează înainte de-a apuca să fie practicate, astfel încât, lipsite de utilitate, nici nu meritau predate şi învăţate cu maximă scrupulozitate. În fine, toată lumea era de acord asupra problemei celei mai importante: singurul lucru cu adevărat valoros pe care-l avea de oferit universitatea era diploma, cea care condiţiona angajarea proaspătului absolvent. Astfel că de la ceremonii de absolvire calchiate după filmele americane, banchete pantagruelice, cadouri şi “ieşiri” pentru examinatori plus celebrele anunţuri din ziare cu “lucrări de diplomă de 10 garantat” în ceea ce-i priveşte pe studenţi, la “comisii naţionale de atestare a titlurilor” pentru profesori, a fost pus la un punct un mecanism infailibil concentrat pe “produsul final” al studiilor. La fel ca-n industria socialistă, nu calitatea acestui produs era problema, ci corectitudinea ştampilei CTC. Efectul a fost acela că, oarecum empiric şi graţie “adaptabilităţii” oamenilor, s-a performat cu predilecţie în direcţia găsirii căii celei mai scurte între doritorul de diplomă şi obiectul dorinţei lui. Această cale mulţumea pe toată lumea: pe profesori – pentru că nu erau obligaţi a se investi într-o cercetare al cărui rezultat rămânea suspendat în funcţie de noile evoluţii ale “pieţei”, pe studenţi – pentru că nu depuneau un efort pe care cei mai mulţi îl considerau “inutil”, statul – care vedea cum lucrurile “se aranjează” şi oamenii intră în administraţie, satisfăcând cererea de mână de lucru în domeniu şi negrevând bugetul cu cereri de specializare şi de suplimentare a studiilor (ci, dimpotrivă, fiind dispuşi ei înşişi să-şi plătească “trainingurile” prin staţiuni de lux), administraţiile publice – în care orice persoană avea posibilitatea de a-şi angaja o rudă (dat fiind că toţi aveau acelaşi tip de diplome), universităţile – care graţie acestor angajări (plus doctoratelor şi posturilor pentru aleşi) aveau un sprijin decisiv pe plan local. Practic toată lumea era satisfăcută de această formulă (cu reguli – şi tarife – bine cunoscute), care era dovada vie a faptului că universităţile se substituiseră cu succes vechilor industrii neperformante. Cu atât mai mult cu cât parte din fosta protipendadă a oraşelor (foşti ingineri de pe la foste fabrici, directori de teatre, muzee, spitale, personaje din “servicii” care absolviseră la timp dreptul sau economia, politicieni locali indiferent de profesie) fusese integrată – pe poziţii cheie – în noile universităţi.
Oamenii erau din nou între ei, administraţia funcţiona la maxim în statul social, banii de la studentul-contribuabil veneau fără încetare (făcând din universităţi adevărate complexe economice), “Domnii Profesori” erau la ei acasă şi în afacerile locale şi în politica din teritoriu, iar titlul de “Profesor Doctor” la universitatea oraşului era dovada cea mai clară a reuşitei sociale în “minunata lume nouă”. Şi, pentru a amesteca de tot cărţile, la aceste universităţi erau angajaţi şi oameni cu merite incontestabile, de regulă pe poziţii subalterne, dar buni de evidenţiat – dimpreună cu nemuritoarea sintagmă “să nu generalizăm” – atunci când presa (avidă de scandal cum o ştim) făcea cunoscute lucruri despre care ar fi fost mai bine să se păstreze tăcerea.
Din păcate, apogeul marchează şi începutul declinului. O dată cu noul veac tot acest mecanism bine rodat a început să sufle din ce în ce mai greu iar imaginea zâmbitoare de pe pliantele promoţionale a început să fie însoţită – în media – de riduri tot mai accentuate. La fel ca şi motivele apariţiei, şi cele ale declinului noilor universităţi sunt multe şi complexe. Mai înainte de toate declinul demografic. Deşi perfect previzibil, acesta nu a fost luat în serios – culmea, tocmai în centrele de cercetare! – cât timp a domnit valul de euforie al asaltului universităţilor (la început de cei respinşi la marile universităţi, apoi de cei ce veneau din rural şi căutau o cale rapidă de integrare în peisajul urban). Dimpotrivă, pe acest val au fost create noi secţii şi departamente cu nume care mai de care mai năstruşnice, a căror ideea de bază era aceea de a-i învăţa pe proaspeţii studenţi (care, deja, veneau dintr-un liceu tot mai slab, erodat de multiplele “reforme”) câte puţin din toate. Nu asta e ideea Studiilor Europene, a Relaţiilor Internaţionale, a Comunicării, etc? În mod difuz, dar inevitabil, universitatea se întorcea la liceu, iar “profesorii universitari” ai ultimelor decenii îşi regăseau pattern-urile tinereţii. Acest “câte puţin din toate” era tot mai greu de definit pe măsură ce tendinţa de descreştere a numărului studenţilor se accentua. În mod concret (şi în ciuda tuturor “metodologiilor de examinare”) nimeni nu mai ştia ce vrea să spună şi în cele din urmă a ajuns a se identifica cu simpla prezenţă la examen (pe cea de la cursuri nimeni nu mai îndrăznea a o contabiliza). Căci – crudă fatalitate – nu doar demografia a lovit în numărul studenţilor, ci şi deschiderea graniţelor europene faţă de România în 2002. Atunci nu doar adulţii, ci şi tinerii au descoperit că un an, doi, trei, de muncă în Italia sau Spania fac mai mai mult, mai rapid şi mai vizibil decât oricâte diplome în România. E adevărat că acest lucru a fost potenţat şi de faptul că, în mare, locurile din administraţie au cam fost ocupate. Inventarea de tot felul de “birouri europene”, apoi ranfluarea încercată de D-l Tăriceanu au fost mai curând paleative pentru o situaţie care părea a-şi fi atins limita. Pentru prima dată, bătaia nu mai era pentru diplome, ci pentru locurile de muncă propriu-zise. Iar acest fapt a avut ca efect direct căderea cotei de piaţă a diplomelor.
Universităţile au căutat să răspundă provocării vânzându-şi marfa la preţ de dumping, în special prin faimoasele IDD-uri “delocalizate” prin halte de tren greu identificabile pe hartă, însă şi această formulă s-a dovedit a fi de scurtă durată. În faţa prăbuşirii formulei orizontale s-a recurs la “integrarea verticală”: de la licenţă s-a trecut la masterate (cu perspectiva doctoratelor obţinute în mod similar). Aici lucrurile au funcţionat un timp. În fond ceea ce motivase încurajarea tacită a noilor universităţi timp de mai bine de un deceniu a fost, pe lângă cauzele invocate anterior, nevoia de a camufla – în statistici – numărul şomerilor în rândul tinerilor (la fel cum pensionările anticipate – pe fondul dezindustrializării accentuate – aveau menirea de a-l camufla în rândul adulţilor). Nevoia aceasta nu era decât expresia unei “priorităţi strategice”, respectiv integrarea României în Uniunea Europeană. Atâta timp cât România a fost ţară candidată ea a trebuit să facă dovada faptului că îşi ţine sub control şomajul (fiind limpede pentru toată lumea de ce erau occidentalii îngrijoraţi de şomerii români). Cei patru ani de studii ofereau o şansă providenţială de a ascunde cifra reală a şomerilor la început de carieră, iar dezvoltarea masteratelor (de unu, apoi doi ani) a venit să edulcoreze şi mai mult o statistică altminteri alarmantă. Astfel că masteratele – nu întâmplător impuse ca obligatorii pentru o mulţime de posturi –, deşi aproape de loc demarcate de studiile de licenţă (sau poate tocmai de aceea), au dat un nou respiro universităţilor. Evident, şi masteratele erau cu taxă, astfel că foştii studenţi erau acum “reciclaţi” de aceleaşi universităţi, de aceiaşi profesori şi adesea la aceleaşi materii. E drept că la masterat, mai mult chiar decât la licenţă, doar diploma conta. Toată lumea înţelesese că jocul e gol: studenţii se bucurau de un an – doi de rămânere în contact cu universitatea (deşi majoritatea lucrau), iar aceasta de taxele care veneau din noua sursă. Numai că, integraţi din 2007, nu a mai fost nevoie să ascundem nimic în statistici. Şi, în plus, trei-patru ani de funcţionare a masteratelor acoperiseră, iarăşi, necesarul de diplome.
A existat o timidă încercare de a perpetua sistemul cu doctoratele, însă de astă dată a intrat în scenă Europa. Nici acolo învăţământul de licenţă nu mai e ce-a fost, dar doctoratul e, în continuare, înconjurat de o aură cu origini medievale. Ideea de-a vedea armate întregi de doctori la Piteşti, Vadu Crişului sau Bârlad revendicându-şi “drepturile europene” îi va fi pus în gardă pe oficialii europeni. Astfel că acolo unde domnise antanta taxei au început să fie impuse reguli din ce în ce mai draconice. O parte din universitari – cei ce n-au altă alternativă decât cariera universitară – a fost cuprinsă de spaimă, văzându-se la limita şomajului; o alta, mai mobilă – care s-a investit la timp în afaceri şi în politică – şi-a pregătit discret ieşirea dintr-un cadru ce devine pe zi ce trece tot mai deranjant. Căci aceasta e marea problemă a prezentului: după legea D-lui Funeriu (deşi, tot din raţiuni sociale, nici aceasta nu e atât de radicală pe cât ar fi dorit-o iniţiatorul ei) cu clasificările ei, universităţile din provincie – cele care au dus greul “tranziţiei” (dar au fost şi principalii ei beneficiari) – seamănă tot mai mult cu nişte carcase goale, bătute de vânt. Bacalaureatul supravegheat şi (destul de) corect notat de anul trecut riscă să le taie ultima speranţă a regenerării. Încă trei bacalaureate de acest gen şi – în mod natural (pe fondul continuării declinului demografic şi al migraţiei economice) – România va rămâne cu cinci-şase mari universităţi şi câteva filiale de provincie.
Să însemne acest lucru sfârşitul unui ciclu istoric (pe care l-am numit generic “tranziţie”)? Se pot oraşele României sprijini doar pe industriile proprii (plus proiectele europene) şi se pot dispensa de aceste complexe industriale care timp de două decenii şi jumătate au ţinut locul adevăratelor industrii? Care va fi moştenirea lor, dincolo de proiectul de lege care prevede împroprietărirea actualilor conducători cu bunurile lor? Vor reuşi marile universităţi să se elibereze de modelul de funcţionare la care au fost constrânse de “concurenţa neloială” a celor din provincie? Vor (re)deveni ele centre ale cercetării şi vieţii academice, refuzând tentaţiile unui joc economic destul de riscant? Vom auzi de ele prin performanţele vârfurilor lor care-i vor concura în imaginarul copiilor pe fotbaliştii şi cântăreţii la modă? Ne vor vorbi despre ele copiii noştri la fel cum ne-au vorbit, în alt timp şi-n altă lume, părinţii noştri?
Dacă da, atunci s-ar putea ca perioada aceasta fără chip şi nume, deja de aceeaşi lungime cu interbelicul, să rămână în istorie ca “epoca fabricilor de diplome”. Dacă nu, ghilimelele nu-şi au rostul.
_______________________________________________________________
- Citeste prima parte a articolului Fabricile de Diplome
- Descarca tot articolul in format pdf
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Anamneza sistemului este corecta. Asteptam si tratamentul.
Multumim pentru doza de luciditate administrata in doze homeopate.
Inutil articol. Sti de ce ? Pentru ca va ramane pe internet pana cand lumea se va intreba ce inseamna aia stiinta sau laborator, sau merit, intrucat nu mai conteaza ce diplome au astia noi, conteaza ca aia sunt rai.
Harvard? Stanford? Sunt aia cu bani. Sau sunt aia fara bani ce si-au vandut tara sa plece acolo. Carora li s-a platit gradinita aproape gratuit de la stat (mai putin spaga) si care acum ne dezonoreaza ca nu vin sa sustina din umbra si din esalonul 3-4 o struto-camila perversa.
Funeriu? A plecat din Romania nici liceul nu si l-a terminat, a plecat ca un capsunar. Si ce, nu ii era bine pe vremea lui Ceasca? Nobelii ce l-au indrumat de fapt sunt masoni FMI. Ca Isarescu. Singurii buni sunt Arafat si Oprea dar doar cand se cearta cu puterea, cu molima portocalie care ne-a dat pe la nas un viitor mai bun, si au scris mai jos cu ghilimele ca tre sa si muncim.
Nu mai conteaza diplomele, scolile, examenele, conteaza sa nu umilim profesorii cu camera video.
Nu mai conteaza nici ce ai invatat, nici ce stii sa faci, ci daca faci ceea ce stim noi sa faci.
Nu mai conteaza ca ne indreptam spre o convietuire milenara cu Moscova (si asta in conditii de dependenta ce nu le-am mai gustat din anii 70 incoace), conteaza ca lui Udrea i s-a vazut sfarcul iar Eba a fost prinsa atingandu-si limita. Eba e rea, Valean sotia lui Ponta si cealalta blonda sotia lui Ponta sunt bune. Tot la Parlamentul European. Tot pe liste de partid. Ce Eba nu era pe liste? Hai ma ca stim noi… tot aia e.
Onoarea? Cum sa ai tu onoare daca nu vezi ca Basescu are amante.
Dragostea de tara? O fantezie vadimista.
Taranistii? Liberalii? Sunt opresati de noul regim si cauta mila in genunchi in fata lui Iliescu.
Vrei sa fi presedinte? Ai gargara? Sti sa faci analogii semantice? Poti sa vorbesti 5 minute fara sa rasufli si sa extadiezi multimea cu sclipirea dementa a ochilor? Poti sa joci good cop bad cop cu cop? copilotul adica? Esti perfect. Noi vrem imagine, artificialitate nu esenta. Vrem fuste scurte, falsitate si preacurvie, dar sa nu le numim asa.
Nu mai conteaza diplomele. Conteaza oamenii. Si toti tre sa aiba diplome. Le dam si gratis. Sa aiba diplome. Ne egalizam cu totii: in jos. Cine are un doctorat sa nu mai aiba, sa dea de la el o diploma. In curand: Diploma la purtator in alb. Diplome la promotii. Te uiti pe site-ul MIT si primesti o diploma. Dai cascaval primesti o diploma. Cumperi 2 oua? Da … DIP LO MA DIP LO MA DIP LO MA . Lupta de clasa, cei cu diplome de pe vremea lui xxx contra cei cu diplome de pe vremea lui xxx. Asta conteaza, show-ul, declaratiile, bataia in idei tampite, rasul grotesc cu partzuri la bancuri cu diplome. Ne pricepem cel mai bine.
In fond, Vadu Crisului nu are nici o vina. Este un loc pitoresc accesibil din trei judete, Bihor, Salaj si Cluj. In SUA vad ca exista scoli de prima mana in locuri izolate, pe principiul „departe de lumea dezlantuita”, in care profesorii si studentii chiar fac treaba serioasa netulburati. Selectia la intrare se face la sange, iar taxele sunt mari. Din pacate acest model institutional educational nu exista in peisajul romanesc.
Am avut un sentiment de Evrika citind acest articol(scuzati indrazneala). Adica se apropie sfarsitul fabricilor de diplome? Iar dna Standford si dnul copypastemang vor ramane fara loc de munca? Adica valorile vor fi corect apreciate si respectate? Inseamna ca tara asta mai are o sansa
Cat timp mai sunt oameni care respecta valoarea, mai avem sanse !
Legea funeriu impune conditii minime pentru promovare si atribuirea fondurilor de cercetare, conditii intangibile pentru o mare parte din „profesori” si „cercetatori”.
Presiunea mediocrilor pentru revenirea la vechile criterii (cantitate, cantitate si iar cantitate) este imensa, dar daca acum se face un pas in spate sansele de a avea in frunte oameni valorosi tind din nou spre zero.
„concurenta neloiala” a universitatilor din provincie… hmm. Aici am cateva obiectii:
1. Toate comitetele, comisiile, de evaluare, ierarhizare, acreditare etc au fost in permanenta controlate de marile universitati
2. Toate echipele ministeriale au fost dominate copios de marile universitati
3. Majoritatea absoluta a fondurilor de cercetare au fost orientate spre marile universitati, dintotdeauna, investitiile au fost clar focusate spre ele, accesul la date, informatii, baze de date, etc la fel.
4. Regulile de ierarhizare/evaluare/acreditare au fost construite ca sa favorizeze marile universitati
5. Intrucat generatia actuala la conducere este produsa de marile universitati, este evidenta si influenta lor pe toate structurile puterii economice, financiare si politice.
Unde este concurenta neloiala?
Generalizati nepermis lucrurile, atribuind un „monopol” al competentei si al corectitudinii acolo unde va convine.
Vreti un mediu universitar lipsit de concurenta? Eu as numi asta contrareforma si as incadra doctrinar o astfel de abordare ca fiind de extrema stanga, sau reintoarcerea la sistemul vechi.
Concurenta este (fapt dovedit in reviste cu sri si fi, in articole cu Hirsch de invidiat, cu autori de la universitati Ivy, pe baza de studii statistice, sociologice, economice etc) singura forta care genereaza calitate in invatamant de o maniera sustenabila.
Dreaptate ai doar daca scopul este ‘stiinta’!
Cata vreme scopul este ‘diploma’ si atat, concurenta este neloiala.
Atata vreme cat pentru angajator(in special statul) nu conteaza in ce conditii a fost obtinuta o diploma, concurenta este neloiala.
Mai mult, concurenta dintre universitati bazata pe: timp de studiu si bani, fara efort mental, nu numai ca e neloiala, este toxica pentru evolutia noastra!
Va mulţumesc. Observaţiile sunt corecte şi sunt de acord cu ele. Problema mea este aceea că, din locul în care mă aflu, cunosc destul de puţin modul în care marile universităţi s-au raportat la cele din provincie în ultimii 20 de ani. E limpede că, aşa cum spuneţi, şi-au păstrat nu doar o hegemonie de prestigiu, ci şi capacitatea de decizie şi influenţa economică asupra întregului sistem universitar. Rămâne întrebarea asupra motivelor care le-au determinat să crediteze sau cel puţin să nu se opună nici unei formule care – departe de-a încuraja competiţia – o transforma într-o caricatură. Poate că nu au fost niciodată interesate de dezvoltarea unui climat competiţional. Poate s-au lăsat prinse în capcana unui circuit al relaţiilor umane care a prevalat asupra celor ştiinţifice. Nu pot decât să formulez ipoteze, până când cineva, din interiorul acestor universităţi, ne va spune povestea lor.
În ceea ce priveşte cercetarea sunt întru totul de acord cu faptul că ceea ce conteză cu adevărat este participarea la dezbaterile semnificative (din fiecare domeniu) ale lumii actuale – participare care e exprimată în cuantificatorii de calitate la care vă refereaţi. Ar fi fost de dorit ca toate universităţile să intre (cu defazaje inerente – dar şi cu perspectiva ameliorării printr-o competiţie onestă) în acest dialog în care meritul aduce nobleţe. Din păcate, mie unuia (dar s-ar putea să mă înşel) acest lucru mi se pare nu doar că nu s-a realizat (sau s-a realizat doar în cazuri excepţionale şi, adesea, independent de contextul instituţional), ci a fost deformat în maniera pe care-am prezentat-o în textul despre impostura universitară. Impresia mea e aceea că scopul universităţilor noastre de provincie nu a fost dintru început cercetarea (fie şi a particularismelor locale) ci stabilizarea unei populaţii periurbane printr-o ofertă de diplome la costuri mici şi centralizarea resurselor financiare mici înainte de dezvoltarea sistemului bancar. O spun încă o dată: s-ar putea să mă înşel şi (cum observă D-na Cozmin) analogia mea cu industria să aibe limite mai strâmte decât cele pe care le propun eu (în această problemă cred că doar o cercetare economică şi sociologică ar putea confirma sau infirma teza mea). Dar mi se pare destul de evident că aceste universităţi nu au pornit de la ideea cercetării. Şi aceasta cel puţin din două motive: a) cercetarea presupune specializare, ori universităţile noastre au valorizat mai curând educaţia de bază (de unde şi acoperirea scăzută a diplomelor) şi b) cercetarea presupune o anumită dotare, măcar la nivelul surselor fundamentale. Ori la noi oamenii se „specializează” pe baza câtorva articole de pe internet fără a fi parcurs fundamentele disciplinelor lor (pe care le taxează, suveran, ca fiind vetuste şi inutile). Nici în ziua de azi bibliotecile acestor universităţi nu dispun de un corpus de lucrări clasice care – acolo unde se poartă marea discuţie – sunt considerate condiţii sine qua non ale formaţiei într-un domeniu. Nu prea înţeleg la ce cercetare performantă ne putem aştepta în aceste condiţii. Cel mult la mimarea up to date-ului precum în recentele – şi dezagreabilele – cazuri ministeriale.
În fine, nu doresc reducerea competitorilor (căci înţeleg foarte bine că, aici, multiplicitatea duce la calitate), ci doresc ca aceştia să fie competitori adevăraţi şi nu parteneri într-un cartel al mediocrităţii. Nu vreau nici să privilegiez marile universităţi (a căror evoluţie în ultima vreme o cunosc destul de puţin); sunt convins că performaţa poate apare oriunde se lucrează serios şi cu dăruire. Dacă n-aş crede acest lucru, m-aş alătura tăcerii concitadinului meu, D-l Mang.
Cu toată consideraţia,
Mihai Maci
As descarca du draga inima articolul in format Pdf dar nu spune nimic acest articol !!! Oare la ce fel de sinteza v-ati gandit ???! tot ce faceti in acest este sa narativizati niste fenomene institutionale si sa credeti ca ati obtinut un produs util, cu informatie. Nu ! este empty sub aspect informational.
Hai totusi sa desprind o idee: spuneti ca sistemul invatamantului privat a avut nevoie sa se faca cu mare viteza. Ei bine, nu ! nici vorba. S-a inceput incet, incet, s-au inchiriat spatii, apoi s-au achizitionat cladiri etc. Si instituatia in sine, tot incet s-a construit: de la inceputul anilor 90 pana in 2001 sau 2002 cand a trecut prin parlament legea de constituire a fiecarei unitati.
O alta idee schitata de dvs. :« universităţile se substituiseră cu succes vechilor industrii neperformante» Fals ! De unde ati scos lucrurile astea ?! La mijloc a fost o pura strategie de institutionalizare a unei populatii care ar fi umplut sistemul de stat (care dadea pe dinafara). Deci este cu totul alt mecanism.
Vă mulţumesc pentru observaţii – parţial, am încercat să sugerez o posibilă modalitate de a judeca teza mea în răspunsul către D-l Boloş. În ce mă priveşte, nu mi-am dorit o sinteză – pentru care nu am nici informaţiile (dintre care, multe – referitoare, de pildă la bugetele reale /nu a la Oradea/ ale universitatilor – nu ştiu să fi fost făcute publice), nici competenţa (eu neavând studii de economie sau sociologie). Am dorit doar să spun o poveste centrată pe o teză pe care mi-o asum. S-ar putea ca această teză să nu se susţină, dar îmi permit să cred că enunţarea ei are şansele de a fisura – oricât de puţin – învelişul de vorbe grandilocvente şi logica impenetrabilă a formularelor în care sunt ambalate cel mai adesea problemele învăţământului universitar. Dacă mi se va demonstra că teza mea nu e adecvată mă voi bucura să ştiu că – fie şi prin ricoşeu – am contribuit, după puterile mele, la o mai corectă aşezare a lucrurilor.
Cu toată consideraţia,
Mihai Maci
Salut cu bucurie intentia dvs., dar, atentie ! nimic nu poate duce la un rezultat pozitiv daca nu e intemeiat pe adevar/ argument/ corectitudine. Personal, nu cred in nici un fel de demonstratie care se serveste de ai argumente emotionale. In rest, ader intru totul la obiectul dvs. strategic, dar tactica trebuie sa fie informarea si argumentul corect, nu cel emotional.
Felicitari pt sinteza!
Acest articol ar trebui salvat(cele 2 parti ale lui pt referinte ulterioare :))
Revenind la subiect,cred ca in Romania nici nu e nevoie de invatamant superior,de universitati
Facultatile de azi sunt licee glorificate
Am vazut asta cand am fost si eu la Studii Europene in Cluj si am abandonat din cauza asta
Mai facusem o data liceul la Racovita si nu ma atragea aceeasi experienta repetata
Spuneti-mi:
Ce se produce in Romania care sa ceara,pe scara larga ,specialisti care sa aiba o facultate serioasa?
In aceasta tara nu se produce nimic,in afara de agricultura(comuna primitiva),ceva industrie textila(sclavagism),drumuri nu,infrastructura nu,high-tech nu,cunoastere si constiinta nu
Dar toate lucrurile curg sunt fluide in timp
Panta Rhei Panta Rhei!
Deci lucrurile se vor schimba in cateva secole :) si va fi nevoie atunci de universitati
Acuma cel mai bun lucru e sa anulam tuturor diplomele universitare
sau sa lasam UE sa faca asta :)
Mda… buna intrebare!
Cred ca va fi suficient sa ne uitam daca
1) vor fi indulcite/eliminate penibilele criterii de improfesorire
si
2) va fi modificata actuala formula de functionare a UEFISCDI, respectiv modul de triaj al aplicantilor si de evaluare a aplicatiilor de granturi.
Cunoscand „revolta indignata” a majoritatii profesorilor, tare ma tem ca va trebui sa scoatem ghilimelele cu pricina…
Uau…. o analiza execelenta! Multumim mult!
O buna si clara analiza, intrebarea mea este cum se putea stopa procesul?
Oare nu este o alta forma de crestere prin inflatie si devalorizare de care vorbea domnul Algica
multumesc
bine spus, dar prea vorbesti la trecut de toate…
prezentul e catastrofal, nu e nimic imbunatatit acum (poate doar cand ,natural, se vor termina studentii…)
O analiză de excepție. Felicitări!!!
Articolul reliefeaza perfect modul romanesc prin care s-au „marsavit” lucrurile in sistemul de invatamant superior.
Interesant e ca destui descopera ( prin intermediul acestui articol ) care este situatia „fabricilor de diplome” fapt care dovedeste ca multa lume e paralela cu realitatea din tara.
Problema e ca in toate domeniile prostiile comise au afectat si continua sa afecteze viata majoritatii oamenilor.
„Venind după un deceniu de investiţie minimă în retehnologizare, cu planuri arbitrare, cu utilaje depăşite şi fizic şi moral, cu un grad de rebutare enorm, această anarhie a muncitorilor, dublată de ruperea legăturilor ce uneau diversele uzine în sectoare de producţie dă ultima lovitură industriei socialiste.”
Cind muncitorii erau organizati, era rau ca erau organizati, cind erau anarhici, era rau ca erau anarhici. In mintea noastra, din pacate, ei ramin perpetuu masa de manevra preferata. Adevarul e ca muncitorii n-au fost cu adevarat organizati nici inainte de ’90: erau condusi, dar nu organizati. Nu anarhia muncitorilor a dat ultima lovitura industriei socialiste, ci noii manageri care erau, ca si inainte, tot niste unelte politice: muncitorii n-au avut nici o putere, nici in comunism si nici dupa comunism. In comunism ei au avut iluzia puterii, cel mult au girat-o, dar asta e cu totul altceva.
In zece ani, industria socialista s-a dizolvat cu totul: oamenii deja se reorientasera atunci cind a inceput nebunia fabricilor de diplome – oricit ar parea de ciudat, o industrie se topeste mult mai repede decit o ideologie. In uzine, majoritatea era alcatuita din muncitori mai degraba in virsta care nu tinteau la studii iar multi dintre ingineri nu aveau cum sa se reorienteze masiv catre „noile fabrici” ale caror specializari sint aproape toate din domeniile umaniste. Spre „noile fabrici” s-au reorientat insa multi dintre cei mai slabi sau corupti din invatamintul de stat, profesori, dar si studenti. Nu trebuie uitat ca profesorii si studentii cei mai slabi sint si cel mai usor de manipulat ideologic.
„Într-un cuvânt, colapsul industriei socialiste riscă să arunce majoritatea oraşelor României în condiţia orăşelelor sau a târgurilor ce fuseseră înainte de industrializarea comunistă. Cea mai urgentă problemă a lor, la începutul anilor ’90, era aceea de a găsi o industrie de substitut celei ce tocmai se dezagrega.”
Acesta este un proces de intentie tipic. Iar aici gasim fortarea cautata a ipotezelor: nu cred ca a existat un proces orientat spre o „noua industrie”. De asemenea, nu cred ca a existat vreo conspiratie sau vreun organism care sa urmareasca sistematic asa ceva, mai ales ca exista industrii mai profitabile decit invatamintul (vezi industria media). Cred ca procesul e unul natural care are loc simultan cu disolutia statului sub guvernarile incompetente, iresponsabile si autoritare de stinga. Iar invatamintul nu putea ramine neatins de criza fiindca era grevat deja masiv de fenomenul ideologizarii. Amintiti-va doar cit de greu au disparut vechile manuale de istorie chiar din invatamintul de stat.
Revin la umanism.
Parerea mea este umanismul de la noi nu si-a revenit dupa 90 fiindca, asa cum am mai spus, a ramas paseist si tributar ideologicului. Mai mult, umanismul nostru nu a invatat cum se pot recunoaste si demonta ideologiile – noul umanism deplinge chiar lipsa ideologiei: degeaba s-a citit din scoarta in scoarta Marx daca n-am facut pasul hotaritor prin care sa detasam marxismul de filosofie – marxismul trebuia asezat la locul cuvenit, in rindul doctrinelor politice, mai precis in rindul celor mai anarhice dintre ele. Filosofia a avut enorm de pierdut asimilind marxismul, iar pentru a recupera, filozofii de seama ar fi trebui sa inceapa cu prezentarea de scuze publicului larg.
Ceea ce s-a intimplat in invatamint este atit de monstruos incit aproape ca as spune ca in perioada asta ar fi fost mai bine sa nu mergi la facultate.
Caci statul roman se destructureaza. Comunismul, adevarat cancer social, avanseaza in continuare: acestea sint metastazele. Evident, totul are radacini politice. Iar zilele astea putem vedea tumorile adinci din fibra statului si incepem sa intelegem ce s-a intimplat de fapt. Latirea ideologiei a dus la multiplicarea aceasta industriala a formelor fara fond: un tinar politician de stinga a umflat peste noapte cifrele de scolarizare din invatamint. Fostii muncitori sint astazi cel mult portari pe la institutiile de invatamint privat sau de stat. Cu mult inaintea aparitiei „noii industrii” a avut loc reasezarea stingii romanesti pe vatra comunismului cu fata umana. In realitate, nici nu mai era nevoie de personalul in degringolada din industrie, caci invatamintul insusi a fost si este o placa turnanta in miinile ideologilor: desi inculti, ei stiu prea bine ca abia in invatamint ideologia prinde a se multiplica la scara industriala.
Mi se va reprosa poate ca o ideologizare este chiar trimiterea la politic facuta aici. Insa nu eu sint cel care a amestecat adinc politica in treburile invatamintului. De asemenea, nu sint eu cel care a ideologizat presa privata sau de stat. Acum este poate mai clar de ce recursul la ideologie devine vital pentru a intelege ce se intimpla. In Romania, mintea ideologica face in continuare ravagii. Oamenii nu mai au nevoie de teorii, fiindca teoriile mai trebuie si verificate: e mult mai simplu, apeleaza la ideologii. Iar ideologii isi freaca miinile bucurosi: modernitatea le pune acum la indemina mijloace de manipulare cu-adevarat industriale, pentru care fostii comunisti nu pot decit sa-i invidieze.
Ar fi fost ceva cu-adevarat remarcabil daca personalul din industria neperformanta ar fi fost absorbit in invatamint: din cite imi pot da seama insa, invatamintul privat a raspuns nevoii imediate de cadre si oportunitati din mediul politic dominant de stinga – mintea ideologica se multiplica cel mai eficient chiar in invatamint. Asadar, domnilor profesori politruci trebuie sa le multumim pentru felul in care arata astazi lucrurile in invatamint. Cum spuneam, ei n-au avut un plan, dar ca intotdeauna, ideologia a lucrat pentru ei: s-a ajuns in situatia grava ca invatamintul ca intreg lucreaza azi pentru politicieni. Mai precis, invatamintul a fost deturnat de catre politicieni, la fel cum teroristii deturneaza un avion.
Sociologic, mi se pare deosebit de interesant faptul ca fostii comunisti sau securisti au utilizat canale private pentru a-si atinge scopurile. Avem de aici mai multe implicatii. Comunismul este mult mai versatil decit ne-am imaginat, putind deturna capitalismul neconsolidat de justitie si democratie. Pentru a-l elimina complet din tesutul social nu este suficienta memoria, e necesara justitia cu legea in mina.
Vrind-nevrind, am ajuns la restanta care ne urmareste pe noi toti, peste tot: e vorba, fireste, de Procesul Comunismului. Trebuie sa ne fie clar insa ca vorbim inca de comunism de dimineata pina seara fiindca n-am terminat-o cu comunismul. Si nu o vom putea incheia cu comunismul decit printr-un proces de proportii: un proces cinstit, in justitie. Printre acuzatii va trebui sa figureze inclusiv aceea foarte grava de deturnare a invatamintului din Romania.