Fără compromisuri despre cel care a fost  Alin Fumurescu

Nu știu de unde să încep. Nu știu decât începutul. Iar în filozofie niciodată nu începi cu începutul. Mai ales că acum, în acest moment trist, am ajuns la un sfârșit.

La sfârșitul vieții unui om, Alin Fumurescu, pe care l-am cunoscut în tinerețe. În tinerețea lui, era elev în clasa a XII-a la Liceul Avram Iancu din Brad și în tinerețea mea, eu fiind proaspăt profesor de științe sociale, cum se spunea pe atunci. Și eram, amândoi, împreună cu toți ceilalți, în cea mai cruntă perioadă a României comuniste, mai precis a României ceaușiste.

I-am urmărit, desigur, evoluția ulterioară. M-am bucurat când am auzit că a început o a doua facultate:filozofia.

Erau doi excepționali în clasa a XII-a. Celălalt, prieten cu Alin, stabilit în SUA înaintea lui, excela în fizică. Alin se pregătea pentru medicină, deci studia intens biologia. Am reușit să-i conving pe amândoi să meargă și la faza județeană a olimpiadei de filozofie. Dându-le asigurări că nu am pretenția să meargă și la faza națională dacă vor câștiga la județ. Bineînțeles, au cîștigat. Chiar la egalitate. La biologie și la fizică, nefiind concurenți, au câștigat solo. Și s-au dus mai departe la faza națională.

E o poveste veche și aproximativă, ceea ce este sigur e că, abia ajuns profesor în învățământul ceaușist, am dat de doi elevi excepționali. De fapt, speciali din mai multe puncte de vedere.

Alin Fumurescu era (și) pe atunci neliniștea întruchipată. Și gata oricând de o discuție despre lucrurile importante. Am avut nenumărate discuții în afara școlii, una, pe care o rețin vag – e vorba, totuși, de patru decenii de atunci –, după ce am plecat ”organizat” de la Cenaclul Flacăra a lui Păunescu. Se întâmpla la Țebea, locul simbolic al românismului ardelenesc de lângă Brad. Liceul – cum era regula pe atunci – a fost scos organizat la eveniment, noi, însă (eu, urmat de Alin, de fizician și de încă doi-trei colegi), stând așa mai la margine, am zis că am văzut destul; hai la o cafea.

Nu insist, era o altă lume, am ajuns la Brad – nu era mare lucru pe atunci să faci pe jos drumul de la Țebea la Brad – am mers înainte pe Broadway-ul orașului – am găsit denumirea într-un articol de al lui Alin din Dilema – până la restaurantul cunoscut de noi toți. Trec și peste asta, era la mijlocul anilor optzeci, dar în Brad, dacă știai ce și unde, orice era posibil și pe atunci. A fost mai mult decât o cafea, au apărut și băuturile și țigările – nu îmi mai aduc aminte dacă Alin fuma pe atunci – și am trecut direct la schimbul de idei. De fapt, pentru mine în asta consta ineditul: doi elevi în clasa a douăsprezecea cu care profesorul lor de filozofie putea discuta de la egal la egal.

Nu este o exagerare: Alin și fizicianul – Zbengu, tot dintr-un articol al lui Alin din Dilema – treceau direct la idei. Desigur, exista o diferență, dar neesențială: lipsa studiilor de specialitate era, în ambele cazuri, compensată de firescul cu care se aventurau în lumea ideilor, interesul evident cu care abordau orice care ținea de această lume. Singurul avantaj, în ciuda diplomei mele universitare, pe care îl aveam față de ei era bilingvismul meu. Cred că am și pomenit asta în discuțiile noastre. Importanța limbii în căutarea adevărului. Până când nu ești acasă în cel puțin două limbi, nu prea ai șanse. Mă rog, nu neapărat în științele exacte, spuneam asta fizicianului, însă în cele numite umaniste trebuie să fi familiar în cel puțin două lumi lingvistice. Pentru a realiza faptul elementar că ideile se îmbracă în haine diferite în funcție de limbă.

Mi-am reamintit de acest amănunt după ce am realizat, mult mai târziu, că amândoi au devenit gânditori de limba engleză, relaționând – mai ales Alin – permanent cu lumea ideilor în română.

Îmi pare rău că drumurile noastre s-au despărțit după terminarea liceului. Eu, tot atunci, în toamnă, am renunțat la titulatură și am plecat din Brad, reușind să îmi găsesc un post la Arad, ei doi spre universitate. Alin la medicină, în Cluj, Zbengu la fizică, în București.

Și dacă tot a venit vorba de importanța limbii în lumea ideilor sau a ideilor în lumea limbii, parcă îmi amintesc că am încercat de mai multe ori să îi spun lui Alin de admiterea la filozofie. Erau însă două opreliști: tradiția familiei îl ducea spre medicină, nemaivorbind de faptul că filozofia pe atunci se învăța într-un context puternic ideologizat, adică pervertit. Am înțeles argumentele, dar cu atât mai tare m-am bucurat când am aflat că după terminarea medicinii s-a înscris și la filozofie. Asta era deja prin anii nouăzeci, nimic mai firesc: timpul a reușit să rezolve ambele compromisuri: cel din familie, prin terminarea medicinii și cel ideologic, prin prăbușirea comunismului politic.

Și uite așa, pe nesimțite, am ajuns la ideea centrală a gândirii lui Alin Fumurescu: compromisul.

Nu mă miră de loc, acum, dacă mă gândesc mai bine, era preocupat de această problemă – e într-advăr o problemă, nu doar o vorbă acolo – încă din liceu. Reacționa vehement la orice compromis pe care îl considera inadmisibil, dar nici cu cele admisibile nu era foarte împăcat. Ceea ce mă liniștește acum este că a găsit și fundamentul lingvistic al chestiunii, atunci când, în lucrarea apăruta la Editura Universității Cambridge, a pornit de la compararea folosirii și înțelesului termenului în engleză și în franceză.

Ar fi poate deplasat ca aici și acum să mă apuc să spun ceva de compromisul final și de neocolit. O spun totuși, fiind convins că Alin s-ar uita la mine atent, după care ar zâmbi încet și calculat, izbucnind în cele din urmă în râs.

Ți-a ieșit și de data aceasta, Alin. Drum bun în continuare!