Femei în război. Jurnal întrerupt de pe frontul ucrainean. Fragment din carte în avanpremieră

24 februarie 2022. În momentul în care rușii i-au invadat țara natală, scriitoarea Victoria Amelina se afla în vacanță, în Egipt, împreună cu fiul ei de zece ani. Revine în Ucraina și începe să investigheze crimele de război. Consemnează mărturii ale supraviețuitorilor și ale martorilor atrocităților comise de ruși. Scrie despre femei extraordinare, precum Evhenia, o avocată celebră devenită soldat, Oleksandra Matviiciuk, care a investigat zeci de mii de crime de război, iar în 2022 a primit Premiul Nobel pentru Pace, și Iulia, o bibliotecară care a contribuit la lămurirea circumstanțelor răpirii și uciderii unui autor de cărți pentru copii.

Într-o zi din iunie 2023 autoarea se afla într-o pizzerie din Kramatorsk, în regiunea Donețk, aproape de linia frontului, împreună cu câțiva scriitori străini. Localul a fost lovit de o rachetă rusească. Au murit treisprezece persoane, iar alte zeci au fost rănite. Printre acestea s-a aflat și Victoria Amelina, care a decedat la spital, din cauza rănilor suferite, lăsând în urmă un jurnal întrerupt, o mărturie cutremurătoare despre distrugerile războiului și prețul rezistenței în fața răului absolut.

„Un document esențial pentru istoria contemporană.” (Pascal Bruckner)

„O încercare dureroasă de a răspunde la întrebarea: care este rolul artistului atunci când țara lui se confruntă cu o amenințare existențială?” (Financial Times)

FRAGMENTE

din volumul Femei în război. Jurnal întrerupt de pe frontul ucrainean de Victoria Amelina, aflat în curs de apariție la editura Polirom, în traducerea Andreei Niță, cu un cuvânt-înainte de Margaret Atwood. Drepturile de publicare au fost vândute până în prezent în 17 țări.

Oleksandra Matviiciuk visase întotdeauna să devină regizoare de teatru, asemenea lui Kurbas sau Taniuk, dar a ales să lupte pentru dreptate și să renunțe la cariera artistică. A descoperit devreme că lumea din jurul ei este plină de nedreptate: Oleksandra își amintește cum a aflat că Vasîl Stus, un remarcabil poet ucrainean și, poate, cel mai cunoscut disident dintre șaizeciști, a fost ucis într-un lagăr rusesc pe când ea avea trei ani. Oleksandra a înțeles atunci un lucru simplu pe care mulți din Europa au început să-l înțeleagă în 2022: răul nu este undeva în trecut; este aici. Îndurerată de povestea lui Stus, Oleksandra, care provenea dintr-o familie rusificată, a decis să treacă la limba ucraineană. Nici nu bănuia că, în curând, avea să-l întâlnească pe unul dintre prietenii apropiați ai lui Stus, care, ca și el, fusese condamnat, în 1973, la șapte (ani de închisoare) plus cinci (ani în exil) pentru „propagandă antisovietică”. Stus nu a supraviețuit, dar i-a insuflat Oleksandrei dorința de a căuta dreptatea; Sverstiuk a supraviețuit și i-a devenit mentor. S-au cunoscut prin poezie: [Ievhen] Sverstiuk organiza un concurs de recitat poezii, iar poeziile alese de Oleksandra l-au impresionat: „Ești atât de mică, dar ai ales niște poezii atât de puternice”, i-a spus el, văzând, poate, o forță ascunsă în ea. Sverstiuk se aștepta ca Oleksandra să-și urmeze visul de a deveni regizoare de teatru, deși el însuși a trebuit, toată viața sa, să consacre mai puțin timp scrisului și mai mult chestiunilor politice. Oleksandra a ales totuși dreptul, devenind studentă la Facultatea de Drept a Universității „Șevcenko” în [2001].

Ulterior, a renunțat la un loc de muncă bine plătit la o bancă pentru că a asistat la prea multe încălcări ale drepturilor omului și nu a putut să închidă ochii. A decis că vechea ei pasiune pentru drepturile omului trebuia să-i ocupe tot timpul.

În adolescență, Oleksandra era adesea cea care îi dactilografia eseurile lui Sverstiuk. Acesta își pierduse sănătatea în lagărele de muncă rusești și nu mai vedea destul de bine ca să poată dactilografia el însuși. Oleksandrei îi făcea mare plăcere să-l ajute.

Ievhen a murit la sfârșitul lui 2014, după Revoluția Demnității și prima invazie a rușilor. În acel moment, organizația Oleksandrei și Oleksandra însăși, la fel ca mulți alții, erau deja ocupate cu investigarea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității din Ucraina.

Centrul pentru Libertăți Civice a început să facă acest lucru pur și simplu pentru că așa era normal. În cele mai grele zile ale revoluției, trupurile protestatarilor uciși pe strada Instîtutska parcă intrau în pământ. Echipa a început să facă fotografii și să le publice; chiar dacă apărătorii drepturilor omului erau și ei uciși sau arestați, vestea se dusese deja.

Se pare că întreaga noastră viață era definită acum de întâlnirile cu generația șaizeciștilor.

Influențați de cultura umanistă occidentală și de Renașterea ucraineană Executată, șaizeciștii au creat opere de artă remarcabile și au avut o viață la fel de impresionantă, dar grea. Ei pot fi comparați cu mișcarea hippie sau cu beatnicii din Occident, însă șaizeciștii ucraineni au trebuit să activeze într-un stat sovietic totalitar, antiucrainean. Cei mai proeminenți dintre ei au ispășit pedepse în lagărele rusești. Unii, printre care și poetul meu preferat, Vasîl Stus, și artista Alla Horska, au fost uciși de regim.

Petrecerea de pe terasă a fost urmată de o plimbare. Printre lucrările expuse, am văzut crochiul în culori al frumosului mozaic Borîviter (Vindereul) de Alla Horska. Când am întâlnit-o pe Oleksandra, ea avea deja multă experiență în investigarea crimelor de război și a crimelor împotriva umanității, precum și în organizarea acestei activități de cercetare. Totuși, mă întreb dacă atunci puteam să ne gândim la Alla Horska nu doar ca la o pictoriță și o disidentă, ci și ca la o investigatoare. Acum, în 2022, acest aspect al mișcării șaizeciștilor pare mult mai ușor de înțeles, mai apropiat de noi și mai important.

Stând acolo și privind crochiul Vindereului, realizat ca un imens mozaic în Mariupol, pe Bulevardul Păcii, în 1967, nu ne-am închipuit că nu-l vom mai vedea niciodată. Mozaicul la care Alla și colegii ei au lucrat luni de zile va fi distrus în doar câteva secunde de bombardamentele rusești din 2022.

Ceea ce rămâne totuși sunt acest crochiu în culori de la Kiev, amintirile despre Alla Horska și inspirația pe care ea o reprezintă pentru ucrainencele hotărâte să descopere adevărul despre aceste crime îngrozitoare.

NKVD a ucis-o în 1970. Era greu s-o trateze ca pe ceilalți șaizeciști și s-o trimită mai întâi în lagăr; era prea cunoscută în societatea sovietică datorită tatălui ei, un membru proeminent al partidului comunist.

Alla și-a riscat viața ca să spună adevărul și să fie de partea bună a istoriei. Oleksandra Matviiciuk, pe care am întâlnit-o la Muzeul Șaizeciștilor, a fost mereu cunoscută pentru că face același lucru.

Satul Kapîtolivka, situat lângă Izium, este mic, dar are un Scriitor și o Bibliotecară. Scriitorul este Volodîmîr Vakulenko-K. Iulia este Bibliotecara.

Biblioteca Iuliei, ascunsă între singura școală și singura grădiniță din Kapîtolivka, vizavi de primărie, este mică, primitoare, perfectă. Ea îi spune „acasă”; aici este fericită.

Pe 24 februarie, la 6 dimineața, primește un telefon de la o prietenă: sunt explozii în Balaklia și Borova, unde locuiesc părinții ei. Fiul ei, în vârstă de doisprezece ani, încă doarme. Soțul ei, Dima, tâmplar, s-a înrolat recent ca șofer și se află deja în Kosteantînivka, în regiunea Donețk. Prin telefon, o asigură că nu-i vor lăsa pe ruși să treacă. Șefii ei din departamentul regional de cultură îi spun același lucru. Nimeni nu rostește cuvântul „război”, de parcă nu asta ar însemna exploziile, discursul nocturn al lui Putin și legea marțială. Astfel, Iulia decide să meargă la bibliotecă.

Ea este unul dintre puținii prieteni ai lui Volodîmîr Vakulenko din satul lui natal. Ceilalți îl consideră un ciudat și țin minte problemele lui cu alcoolul, deși le-a rezolvat deja de mulți ani și este mândru de mica victorie repurtată asupra sa însuși. A renunțat chiar și la fumat după ce Iulia i-a spus că e robul țigărilor. Vakulenko ținea mult la libertate, așa că i-a răspuns „nu sunt rob” și n-a mai fumat niciodată. Iulia i-a păstrat întotdeauna cărțile în bibliotecă și chiar fotocopiile ziarelor în care era pomenit numele său. Era mândră că este bibliotecară într-un sat care are propriul scriitor.

În ziua în care începe invazia, îl vede de departe pe scriitorul Volodîmîr Vakulenko. Acesta îi face cu mâna, dar ea nu are timp să se ducă la el. Va regreta pentru că aceasta este de fapt ultima lor șansă de a vorbi.

Scriitorul și Bibliotecara din Kapîtolivka nu se vor mai vedea niciodată.

Amândoi vor rămâne în Kapîtolivka. Amândoi vor începe să țină jurnale de război. Iulia este mai consecventă. Scrie într-un caiet curat, cu cerneală albastră, frumos, ceea ce dovedește că a fost învățătoare. Volodîmîr va scrie cu cerneală roșie și neagră, va tăia multe rânduri și va adăuga altele noi. Scrisul lui nu este foarte ușor de citit.

Iulia este convinsă că ține jurnalul doar pentru ea. Dacă are noroc, nimeni nu-l va citi vreodată. Cine ar fi interesat de jurnalul unei bibliotecare dintr-un sat? Poate doar ocupanții, care ar vrea să-și ascundă crimele? Iulia încearcă să nu descrie prea multe, ca să nu o poată acuza că i-a spionat.

Volodîmîr se teme și el că ocupanții i-ar putea găsi jurnalul. Totuși, trage nădejde că, într-o zi, lumea îi va auzi glasul.

În Kapîtolivka, nu există conexiune la internet. Satul este împărțit între posturile de control rusești. Este bombardat, prin urmare e foarte periculos să mergi prea departe. Bibliotecara și scriitorul locuiesc la un capăt și la celălalt al satului. Astfel, Iulia nu știe că Volodîmîr este dus la interogatoriu. Nu știe nici că el și-a îngropat jurnalul în grădină, așa că jurnalul său de război s-a încheiat deja și, în curând, se va încheia și viața lui. Iulia va continua să scrie în jurnal, arătând de exemplu că răpirea bărbaților civili s-a întețit brusc la 24 martie 2022. Nu va ști că Volodîmîr Vakulenko este unul dintre cei arestați în acea zi.

La 28 martie, Scriitorul din Kapîtolivka va fi în captivitate, torturat sau deja mort. Însemnările lui de război vor sta în pământul negru al Ucrainei, așteptând ziua în care vor fi găsite.

Victoria AMELINA (1986-2023), romancieră, eseistă, poetă și militantă ucraineană pentru drepturile omului, a fost recompensată de-a lungul vieții cu numeroase premii. A fost membră a organizației PEN International, proza, eseurile și poeziile sale fiind traduse în mai multe limbi. În 2019 și 2020, a locuit și a călătorit în Statele Unite ale Americii. A scris atât în ucraineană, cât și în engleză, iar eseurile ei au fost publicate în The Irish Times, Dublin Review of Books și Eurozine. Cartea ei neterminată, Femei în război (Looking at Women, Looking at War), a primit în 2025 Premiul Orwell pentru Literatură Politică.