Festivalul de regie ”Cătălina Buzoianu” de la Iași. Prima ediție

În perioada 7-11 septembrie, Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași a fost gazda și inspirată, și primitoare (îi menționez aici pe directorul Cristian Hadjiculea, pe Cristina Rădulescu, Silvia Ghilaș și Ioana Bujoreanu) a primei ediții a Festivalului de regie Cătălina Buzoianu. Ocazie pentru publicul ieșean ca și pentru oamenii de teatru invitați (regizori, actori, manageri culturali, critici) să urmărească o suită de spectacole a căror direcție de scenă este semnată eminamente de regizoare. Producții realizate în ultimii doi ani, doi ani și jumătate, selecția căzând în sarcina teatrologului bucureștean Oana Borș. Respectivelor spectacole li s-au adăugat un excelent concert susținut de Maria Răducanu, acompaniată la chitară de Călin Grigoriu, expoziții, dezbateri și lansări de carte.

Atât respectivele dezbateri cât și discuțiile cu caracter informal au evidențiat importanța organizării la Iași a unui festival de teatru care a avut, în opinia mea, în primul rând misiunea simbolică și absolut necesară de a omagia memoria marii regizoare Cătălina Buzoianu. Aceasta și-a început cariera în Teatrul din Capitala Moldovei, iar în a doua parte a anilor ‘70 și pe toată deceniului următor a fost, alături de Alexandru Tocilescu, salvatoarea unei epoci în care arta teatrală românească s-a aflat în primejdie de moarte. Au intrat atunci în joc mai întâi constrângerile ideologice, tot mai numeroase, mai drastice și mai absurde, au urmat ceva mai încolo și în consecință parcă interminabilele hemoragii de talente. Or, în condițiile în care personalități regizorale precum David Esrig, Vlad Mugur, Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu, Andrei Șerban (și lista e departe de a fi completă) au luat calea exilului, mă întreb cum ar fi arătat oare peisajul teatral autohton în absența marile spectacole ale Cătălinei Buzoianu (să ne gândim doar la Maestrul și Margareta, Ivona, principesa Burgundiei, Pescărușul,  Efectul razelor gamma asupra anemonelor, Dimineață pierdută) ori cele ale lui Alexandru Tocilescu (Occisio Gregorii, Tartuffe sau Cabala bigoților). Cărora, din 1990, le-au urmat altele la fel de importante. Festivalul ieșean, mozaicat, cu o selecție și o ofertă spectaculară evident departe de a fi perfecte, a îngăduit  ceea ce criticul Valentin Silvestru numea odinioară  luare de puls. S-a putut observa cu destulă claritate care e condiția valorică a regiei feminine actuale. Condiție artistică în primul rând  fiindcă eu, personal, am făcut abstracție de lamentațiile mai mult sau mai puțin justificate, nu întotdeauna doar cochete, care au “denunțat” o anume discriminare cu care ar trebui să se lupte femeile regizoare într-o lume încă socotită a fi una cu precădere a bărbaților.

Or, dacă la vremea începuturilor carierei Cătălinei Buzoianu, femeile regizoare puteau fi numărate pe degete (le amintesc aici pe Sorana Coroamă-Stanca, Sanda Manu, Ariana Kunner-Stoica, Letiția Popa, Anca Ovanez, ceva mai încolo Nicoleta Toia), profesiunea de director de scenă pare că se declină astăzi tot mai predominant la genul feminin. Și atunci de unde atâta persecuție?  De ce atâtea lamentații? De ce scandaluri cu orice preț? De ce un radicalism care conduce la punerea la zid a cuiva care încă mai crede că în teatru, ca și în celelalte arte, importantă e valoare și de abia pe urmă cifrele, procentele, normele de reprezentare, toate de inspirație neomarxistă.

Am avut, așadar, ocazia de a constata cu ochii proprii sau, mă rog, asta m-a interesat pe mine în primul rând,  felul în care înțeleg și slujesc  arta teatrului o parte dintre cele care îmi place să cred că ar fi  urmașele Cătălinei Buzoianu. Urmașe din generații diferite. De la Irina Popescu- Boieru la Geanina Cărbunariu, de la Carmen Lidia Vidu la Catinca Drăgănescu și Leta Popescu, de la Andrea Gavriliu la Sînziana Stoican și Nicoleta Esinencu, de la Diana Mititelu la Teodora Petre și Irisz Kovács. Au putut fi văzute cinci spectacole bucureștene, producții ale Teatrul Mic (Eu sunt propria mea soție), Teatrul Excelsior (S.F. Super fragil ), Teatrul Odeon (Sentimentul fragil al speranței ), Teatrul Nottara (Agnes, aleasa lui Dumnezeu), Teatrul Masca (Caracatița) regizate de Teodora Petre, Andrea Gavriliu, Carmen Lidia Vidu, Sînziana Stoican și Catinca Drăgănescu. Acestora li s-au adăugat Anatomia unei sinucideri  de la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe, Apocalipsa gospodinelor de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Bujor de la Teatrul Dramatic Fany Tardini din Galați, Tschick, de ce am furat mașina de la Teatrul German de Stat din Timișoara și Magyarosaurus Dacus de la Teatrul Maghiar Szigligeti din Oradea. Regizate de Diana Mititelu, Nicoleta Esinencu, Leta Popescu, Irisz Kovács și Gianina Cărbunariu. Naționalul ieșean a prezentat în afară de concurs spectacolul cu piesa Frici regizat de Irina Popescu-Boieru.

Dacă Teodora Petre, Sînziana Stoican sau Diana Mititelu par să rămână fidele unui teatru de factură psihologică sau realistă (ambele concepte înțelese în accepțiunea lor sans rivages și, evident, modernă), dacă Irisz Kovács  și Andrea Gavriliu au urmărit la modul, hai să-i spunem tandru, tulburările complexe ale trecerii de la copilărie la adolescență, prima într-un spectacol construit pe formula clasică a călătoriei, cea de-a doua într-un subtil, cuceritor, emoționant aliaj de teatru dans și teatru fizic, dacă Gianina Cărbunariu a asociat investigația istorică cu cea sociologică, Leta Popescu, Nicoleta Esinencu, Carmen Lidia Vidu și Catinca Drăgănescu se arată pe mai departe interesate de explorarea diferitelor formule de manifestare a teatrului social.

Leta Popescu o face preocupată fiind în continuare de teatrul popular, Nicoleta Esinencu e neîmpăcat și cred că și à jamais revoltată într-o montare care se susține în primul rând prin învelișul vizual și sonor (și aici trebuie relevate meritele lui Paul Ovidiu Cosovanu) și evoluțiile actrițelor din distribuție, Carmen Lidia Vidu pătrunde în lumea marginalilor, a dezmoșteniților sorții,  iar Catinca  Drăgănescu explorează, uneori recurgând la inserții din formula show-ului, destinul tragic al unui adolescent care are de suferit consecințele dezordinilor acute din viața  familiei de astăzi.

Nu intenționez ca în însemnările mele de azi să fac analize detaliate de spectacole. Asupra unor montări din oferta Festivalului, voi reveni în cronici în săptămânile ce urmează. Despre Eu sunt propria mea soție m-am pronunțat deja săptămâna trecută. Însă nu pot să nu relev o seamă de contribuții actoricești de excepție care au concretizat actul regizoral.. Ca, de pildă, Gabi Costin în deja menționatul specacol de la Teatrul Mic, Oana Jipa și Nicoleta Lefter din Anatomia unei sinucideri¸totalitatea componentelor distribuțiilor eminamente feminine ale spectacolelor Agnes, aleasa lui Dumnezeu (cu o mențiune aparte pentru Cristina Juncu) și Apocalipsa gospodinelor, Vlad Volf, Ciprian Brașoveanu și Elena Ghinea din Bujor, excepționalii performeri (Ileana Ursu, Iuliana Danciu, Valentina Kocsis,Ciprian Chiujdea, Vlad Crudu, Vlad Furtună) din Sf (Super Fragil), Mara Bugarin, Corina Moise, Dragoș Stoica din spectacolul Caracatița.

Se mai impun menționate scenografiile semnate de Ioana Pashca (Eu sunt propria mea soție), Valentin Vârlan  (Agnes, aleasa lu Dumnezeu), Alexandra Budianu (Anataomia unei sinucideri),  Irina Moscu (Magyarosaurus Dacus).

O parte dintre numele menționate (Andrea Gavriliu, Leta Popescu, Cristina Juncu, Nicoleta Lefter, Gabi Costin, Vlad Volf, Ioana Pashca, Valentin Vârlan, Apocalispa gospodinelor) se regăsesc în palmaresul Festivalului decis de Velica Panduru, Ștefana Pop-Curșeu și Emil Coșeru.