vineri, aprilie 19, 2024

Festivalul „Portret de autor”- Florian Zeller (II)- Când emoția este la ea acasă

Presa franceză, și nu oricare, ci cea de indubitabil prestigiu și de incontestabilă calitate, a primit cu entuziasm premiera pe țară a celei de-a treia părți a trilogiei ce i-a adus celebritatea dramaturgului Florian Zeller.

Fiul a avut parte de ceea ce se cheamă botezul scenei într-un spectacol jucat de Comedia franceză (în februarie 2018 cu o primă distribuție, în septembrie același an cu o a doua), spectacol al cărui regizor a fost Ladislass Chollat. Dacă Le Point a socotit scrierea o capodoperă, cronicarul de la Le Figaro a calificat-o drept una dintre marile scrieri ale scenei contemporane în vreme ce un jurnalist de la L’Express i-a apreciat ceea ce cred și eu că este cel mai important atu al textului. Emoția. O emoție ce derivă din realismul situațiilor dramatice pe care Zeller știe să le convoace și să le managerizeze fără nici cea mai mică alunecare în melodramă, din caracterul profund actual al temei. Aceea a importanței sănătății mintale. A fragilității frontierelor dintre boală și normalitate, a dificultății de a recunoaște că ceva nu e au nu mai e tocmai ok cu tine ori cu cineva drag ție, a refugiului în secretul greșit înțeles. În orice moment, poate apărea ceva care să ne facă să ne apese viața. O apăsare altfel decât cea de până atunci. În specificul și regulile normalității.

Dacă personajele principale din Mama (2010) și din Tata (2012) sufereau de pierderea treptată a memoriei, fapt ce le afecta iremediabil identitatea, Nicolas, adolescentul din Fiul, este o victimă a depresiei. A bolii intervenite ca urmare a unui accident din propria familie (divorțul părinților), a bolii agravate din pricina incapacității aceleiași familii de a privi și de a trata așa cum se cuvine noua realitate. O familie care trăiește groaza de a fi părinte.

Asemenea lui Alan Strong din Equus sau precum Benjamin din Martiri, Nicolas suferă pe neașteptate ceea ce Michel Butor ar fi numit o modificare. Nu mai merge la școală, nu mai are prieteni, se auto-izolează, se refugiază în camera lui, în resturile simbolice din propria copilărie. Încredințat după divorț în grija mamei, Nicolas tânjește după tatăl ce și-a refăcut viața. Numai că lucrurile sunt cu mult mai complexe. Tatăl e și dorit, și urât deopotrivă. E socotit de Nicolas vinovat de ruptura din familie, de schimbările din viața adolescentului așa că substituția de domiciliu nu rezolvă, de fapt, nimic. Tatăl se iluzionează că lucrurile ar fi revenit pe calea cea bună, că Nicolas e în proces de recuperare. Nu dă ascultare nici semnalelor de alarmă venite din partea mamei și nici avertismentelor formulate de tânăra lui soție. Nu observă sau nu vrea să observe că Nicolas minte, că inventează. Tatăl, avocat de succes, crede că face bine în clipa în care semnează externarea pe propria răspundere a fiului. Se amăgește cî totiul se rezolvă prin iubire. Uită că în casă se găsește o pușcă la care făcuse foarte adesea referire Nicolas. Precum în Cehov, la un moment dat, pușca este pusă la treabă. Iar Fiul e noul Treplev.  

Matricea din Fiul este și nu este riguros asemănătoare celei din Mama și din Tatăl. Aici scenele nu sunt scrise și rescrise precum în piesele anterioare. Tocmai de aceea acțiunea din Fiul are un plus de cursivitate. Totul pare similar unei partide de șah. Cu mutări și de o parte, și de cealaltă. Fapt remarcabil sugerat în spectacolul Teatrului Regina Maria din Oradea de muzica de scenă anume compusă de Eduard Gabia. O excelentă opțiune a regizorului Bobi Pricop. În alb și negru e îmbinarea dintre decor și recuzită. Scena, decorul în formă deV, amestecă albul de spital cu negrul jucăriilor ce inundă scena, alunecând din camera-ascunzătoare a lui Nicolas. O laud, așadar, pe scenografa Oana Micu care a sugerat în felul propriu același joc de șah, îl laud, implicit și pe regizorul Bobi Pricop. Fără cusur în alegerea colaboratorilor. Sau aproape fără cusur. De ce aproape? Fiindcă am anumite rezerve în privința calității traducerii. Pe care Silvia Năstasie ori a făcut-o din engleză, ori a englezit-o. Deranjant acel Apreciez transferat abuziv din limba lui Shakespeare cam tot la fel cum mi se pare a fi și inflaționistul Cu drag. Din viața noastră cotidiană.

Ajuns la vârsta maturității creatoare, Bobi Pricop s-a hotărât  să facă spectacole cu personaje. Personaje nu doar idei, nu numai teme, nu eminamente idei ori simbol,  ci cu oameni în carne și oase. Și care s-a dovedit aici că are știința lucrului cu actorii.  Ca să fiu drept. Au mai existat și alte dovezi din partea aceluiași regizor, din păcate trecute cu vederea de critică și de jurii. De haosul tot mai primejdios din selecțiile UNITER și din configurația FNT. În consecință, nu prea văd ce li s-ar putea reproșa nici lui Richard Balint, interpretul sigur, fermecător al dificilului rol al Tatălui, nici Alinei Leonte, cu totul remarcabilă în Sophie, nici Corinei Cernea distribuită în Mama. Poate s-ar impune totuși un bemol în privința lacrimației  lui Anne. Justa măsură se vede și în felul în care își concretizează aparițiile episodice Șerban Borda (Doctor) și Sorin Ionescu (Infirmier).

Marele pariu și marea victorie a lui Bobi Pricop constă în curajul de a-i încredința rolul Nicolas lui Robert Balint. Un adolescent care are exact vârsta personajului. Or, asta poate fi sau nu un avantaj. Lucrurile nu sunt nici pe departe asemănătoare între ceea ce se întâmplă în film (unde se pot trage nenumărate duble) și ceea ce se petrece în teatru. Locul pericolului și al neprevăzutului. Nicolas e un personaj complex, nu e nici pe departe unul de coloratură. Povestea din Fiul depășește tema conflictelor inter-generaționale. Robert Balint nu trebuia nicidecum să se joace pe sine, ci să joace un rol. Să joace boala. Să se detașeze de sine și să devină un altul. Să marcheze și indiferența, și implicarea. Da, Robert Balint e foarte bun în scena în care încearcă să își convingă părinții să îl scoată din spitalul prezentat de carceră, însă e cu totul admirabil în secvența falsei reveniri. O falsă revenire rod al remușcărilor și regretelor tardive ale Tatălui.

Indubitabil Fiul  este un succes. Al Teatrului orădean, al actorilor din distribuție, al regizorului Bobi Pricop și al echipei sale. Este însă și o victorie a emoției și a faptului că teatrul are nevoie, că nu se poate despărți de emoție.

A faptului că scena nu este locul în care se pot scrie doar editoriale. Sau spectacole bazate eminamente pe ceea ce anumiți critici doresc a fi, pe față ori numai voalat, expresia corectitudinii politice. Din ce în ce mai devastatoare și în teatrul nostru. Și aceasta, din păcate, pe fondul încurajării tacite a aceluiași UNJITER:

Teatrul Regina Maria din Oradea

FIUL de Florian Zeller

Traducerea: Silvia Năstasie

Regia artistică: Bobi Pricop

Scenografia: Oana Micu

Muzica: Eduard Gabia

Cu: Richard Balint (Tatăl), Corina Cernea (Anne), Alina Leonte (Sofia), Robert Balint (Nicolas), Șerban Borda (Doctor), Sorin Ionescu (Infirmier)

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro