Filme documentare la Festivalul Internațional de Teatru de la Piatra Neamț

1.Cum se creează un mit?

În România post-comunistă, Arsenie Boca este ceea ce se cheamă un mit modern. Mit a cărui construcție a început încă din perioada dictaturii. Consistente segmente ale populației cărora regimul comunist le-a refuzat orice speranță și-au decontat deziluziile post-revoluționare în personalitatea celui socotit a fi făcător de minuni.

Cum s-a constituit acest mit? Ce a contribuit la amplificarea lui îndată după noiembrie 1989, adică după momentul  în care Arsenie Boca a trecut în altă lume? Cum a ajuns acesta să aibă o autentică și extrem de vie, de personală, de activă și mai ales lucrativă viață de apoi? Cine sunt cei care îl venerează și care sunt gata la orice sacrificiu spre a lua parte la pelerinaje în locurile unde a trăit și slujit cel căruia astăzi i se cere canonizarea? În ce măsură unor reale și ușor explicabile necesități spirituale li s-au asociat manipularea, cvasi-industrializarea mitului, interesele comerciale ale unora care trăiesc și poate chiar se îmbogățesc de pe urma vânzării de portrete ale părintelui Arsenie? Ori cele ale ale televiziunilor comerciale ce îl transformă pe preotul de la Sâmbăta sau de la Prislop în prilej și subiect de entertainment?

Sunt întrebările pe care și le pune și cărora încearcă să le găsească un răspuns Alexandru Solomon, regizorul și scenaristul filmului Arsenie: Viața de Apoi. Determinat în demersul său și de ceea ce a pățit el însuși în 2017, cu ocazia protestului prilejuit de iminența vizitei în România a patriarhului Kiril.

În vederea realizării filmului care nu este nici pe departe o biografie a celui a cărui existență s-a transformat în mit, Alexandru Solomon a organizat propriul lui pelerinaj. În care a fost însoțit de alți câțiva pelerini selectați în urma unui casting. Pelerini deveniți astfel actori de ocazie. Acestora regizorul le-a cerut nu doar să mărturisească motivele ce i-au determinat să îl venereze pe Arsenie Boca. Să îi ceară cu voci tot mai puternice canonizarea. Ci să și vorbească despre ei înșiși, despre relația lor cu icoana lui Arsenie Boca, despre impactul acesteia în viața lor și să interpreteze roluri. Menite a evoca felurite episoade din viața părintelui ori să reflecte felul în care acțiunile și faptele sale sunt consemnate în note informative păstrate în arhivele CNSAS. Culmea e că tânărul care îl joacă  pe Arsenie Boca, cel mai adesea înveșmântat în alb, de profesie IT-ist, deci om cu pregătire superioară, recunoaște că se află în plin proces de dezvrăjire. De despărțire de Arsenie Boca.

În mod vizibil, pelerinilor le place tot mai mult să fie în atenția camerei lui Tudor Platon, începe să le convină condiția de histrion. Dovadă că românul e născut actor, nu doar poet.

În toată povestea asta, Alexandru Solomon își asumă rolul de ghid. El e însă nu numai ghid turistic, ci ghid al mărturiilor și al conștiințelor. Dacă nu cumva chiar și manipulator. Sau directeur de conscience. O face orientând convingeri. O face cu un oarecare iezuitism. O face citind el însuși comentariul. Indiciu prim de subiectivitate. O face, asumându-și anumite riscuri. Solomon e conștient că faptul că  evreu fiind, va deveni ținta a nenumărate acuze. Ca, de pildă, aceea că filmul său e un nou atac la adresa ortodoxiei, a BOR (cam tot la fel cum a fost calificată abuziv și iresponsabil și cartea lui Oliver Jens Schmitt, istoricul ce are suprema vină de a nu fi nici ortodox și nici român), ori că e făcut cu scopul ascuns de a pune presiune  asupra Sfântului Sinod. 

Pe mine, nu mă interesează defel toate aceste sminteli și năzbâtii. După părerea mea, nu ele contează. Ci faptul că documentarul are o profundă încărcătură subiectivă.  Fapt cu consecințe. Contează că filmul demonstrează ceea ce Alexandru Solomon și-a propus dinainte să demonstreze. Și anume că Arsenie Boca este ceea ce spuneam încă de la începutul acestor însemnări. Un mit. Un mit fabricat. Și nu oricum. Ci de toutes pièces.   

ARSENIE: VIAȚA DE APOI

Scenariul și regia: Alexandru Solomon

Imaginea: Tudor Platon, Marius Beșu

Montajul: Sophie Reiter

2.Revoluții

Povestea pe care o spun regizorul Vlad Petri și echipa lui în filmul Între revoluții a început într-una dintre facultățile de Medicină din România comunistă. Mai mult ca sigur cea de la București. Acolo s-au întâlnit și au legat o strânsă prietenie românca Maria și iraniana Zahra. Aceasta din urmă, venită la studii în țara noastră în contextul bunelor relații (interesate) româno-iraniene, a decis, la un moment dat, să-și întrerupă studiile și să plece în mare grabă la Teheran, odată cu veștile referitoare la răsturnarea de la putere a șahinșahului Mohamad Reza Pahlavi Aryamer. Care, dincolo de deschiderea spre Occident și laicizarea țării, a introdus un regim de cruntă dictatură personală. De aici, probabil, și începutul prieteniei dintre Șah și dictatorul român Nicolae Ceaușescu, prietenie cimentată, cum spuneam, interesat și de faptul că Iranul devenise unul dintre principalii furnizori de petrol. Era la mijloc vorba despre o relație comercială indispensabilă pentru industria românească petrochimică, energofagă, intens dezvoltată, în afara oricăror legi și considerente economice, de regimul de la București.

La 16 ianuarie 1979, Șahul a fugit din țară, spre bucuria cvasi-generală a supușilor săi și doar o lună mai târziu regimul său era aneantizat definitiv.

Entuziasmul și bucuria specifice oricărei revoluții au ținut însă relativ puțină vreme fiindcă, odată întors în țară, imamul Khomeini și ceilalți ayatollahi au preluat puterea și, în chip aparent democratic, în urma unui referendum național, Iranul a devenit Republică Islamică. Fapt confirmat de Constituția aprobată la scurt timp după aceea. Entuziasmele s-au calmat, s-au metamofozat în dezamăgiri și motiv de spaime fiindcă un număr însemnat de iranieni aveau să constate că zisa Revoluție nu a făcut decât să înlocuiască o dictatură cu o alta. Au urmat percheziții, arestări, inexplicabile/explicabile dispariții. Printre cei dispăruți s-a numărat și tatăl Zahrei.

Toate acestea le aflăm în film grație scrisorilor pe care Zahra i le-a expediat Mariei. Aceasta, până în clipa în care Maria nu a mai primit nici o veste, posibil semn că prietena ei iraniană a împărtășit soarta tatălui său.

Și Maria i-a scris Zahrei, în pofida a tot felul de opreliști. Venite chiar din partea propriei familii care, pe căi ocolite, a fost avertizată că respectivul schimb epistolar este sistematic interceptat de Securitate. În ceea ce îi scrie Zahrei, Maria evocă nu doar durerea absenței statornicei sale prietene, nu numai îngrijorarea provocată de faptul că, de la un moment dat încolo, de la Teheran nu mai venea nici un răspuns, ci și realități din țară. Înăsprirea regimului, lipsurile de toate felurile, limitarea tot mai drastică a libertăților personale, omniprezența Securității, intervențiile ei brutale în viața de familie.

Maria a continuat să îi scrie Zahrei și după Revoluția din decembrie 1989. Unele dintre întrebările și îndoielile ei referitoare la autenticitatea și bunele intenții ale noii puteri fiind inspirate de ceea ce s-a întâmplat la Teheran.

Scrisorile celor două prietene au fost interceptate-  cum altfel?- de oamenii Securității. Ele au fost găsite, în cursul procesului de documentare în vederea realizării  filmului, de istoricul Mihai Burcea, în arhivele CNSAS. În filmul lui Vlad Petri scrisorile nu sunt inserate ca atare, ci rescrise de Lavinia Braniște, co-autoare a scenariului. Respectivele scrisori, citite  de Ilinca Hărnuț și Victoria Stoiciu, asociate  cu poezii, cu alte documente de factură literară contribuie la zămislirea puternicului impact emoțional al filmului. Ele îi asigură și garantează componenta subiectivă. Fapt ce face să nu avem de-a face cu un documentar sec în stare pură.

Altminteri, aparent, dar numai aparent, Vlad Petri optează pentru un fel de grad zero al scriiturii. Nu se implică. Se situează la antipozi prin raportare la documentarul lui Alexandru Solomon. Și aceasta fiindcă filmul este bazat eminamente pe imagini de arhive. Pe un noian de documente video, în majoritar provenite din arhiva Sahia Film, majoritatea alb-negru, dar și pe filmări realizate de cei care au trăit în România comunistă ca și în cea postdecembristă cărora le sunt contrapuse secvențe filmate în capitala Iranului. Cele mai multe greu accesibile fiindcă și Republica islamică se supune realității că unul dintre cei mai mari dușmani ai dictaturii sunt istoria și trecutul. De aici obsesia continuei lor manipulări și rescrieri.

Excelentul montaj asigurat de Dragoș Petri, Vlad Petri și Cătălin Cristuțiu, coloana sonoră datorată lui Filip Sertic, simțul măsurii care guvernează contribuția actrițelor Ilinca Hărnuț și Victoria Stoiciu care dau citire scrisorilor, simulând foarte bine timpul real, dramatismul conținut, fără nici cea mai mică urmă de exagerare, complet epurat de patetisme inutile contribuie la reușita deplină a filmului semnat regizoral de Vlad Petri.  

ÎNTRE REVOLUȚII

Regia: Vlad Petri

Scenariul: Vlad Petri, Lavinia Braniște

Montaj: Dragoș Apetri, Vlad Petri, Cătălin Cristuțiu

Voci: Ilinca Hărnuț, Victoria Stoiciu

Coloana sonoră: Filip Sertic