marți, martie 19, 2024

Fizicienii români ai anilor ’40 și bomba atomică

Articol dedicat victimelor bombardării Hiroșimei, 6 august 1945

Deși vitregită instituțional printr-o administrație coruptă și incompetentă, fizica românească din anii ’40 se putea mândri cu mai multe personalități de prima mâna, precum Şerban Țițeica, George Manu, Radu Grigorovici, Horia Hulubei, Eugen Bădărău. Primii doi, cu doctorate strălucite în Occident – la Heisenberg, respectiv Marie Curie – nu primiseră vreo catedră la întoarcerea în țară, cum ar fi fost de așteptat în orice sistem politic responsabil, ci fuseseră marginalizați, ca modești asistenți, fără dreptul de a ține vreun curs. Grigorovici, format la Universitatea – fostă austriacă – din Cernăuți, sub îndrumarea lui Bădărău și Herbert Mayer, se confrunta, mutat la București, cu o dramatică lipsă de echipament experimental. Hulubei, proaspăt întors din Franța, se istovea cu încercarea creării unui institut de cercetări, la Cluj, care avea să fie gata… în ajunul Dictatului de la Viena.

De la întâlnirea cu Otto Hahn la separarea izotopilor uraniului

În ciuda precarității laboratoarelor, și a contactelor internaționale restrânse, literatura de specialitate ajungea în țară, iar personalitățile menționate mai sus erau pe deplin conștiente de sensul în care se dezvoltă fizica nucleară – numită încă, relativ frecvent, în egală măsură, „atomică”. Probabil că nu este întâmplător faptul că, în 1940, Grigorovici ținuse, încurajat de Bădărău, o conferință de popularizare intitulată „Separarea izotopilor”, și alta, mai specializată, cu același titlu, adresată membrilor laboratorului Universității. O altă prelegere, din același an, se referea la „Producerea şi măsurarea presiunilor joase”, tehnică familiară atât lui Bădărău, cât și lui Grigorovici.

Radu Grigorovici; desenul, ca şi celelate incluse în prezentul articol, sunt datorate lui George Manu.

Puțin timp după ce Hulubei devine rector al Universității din București, în 1941, Otto Hahn, descoperitorul fisiunii nucleare – fenomenul care urma să ducă la aplicațiile pașnice și militare ale energiei nucleare – avea să viziteze România. Cercetările mai vechi ale lui Hahn se suprapuseseră parțial cu cele ale lui Hulubei, ambii încercând să separe un eka-element (un element lipsă în tabelul periodic), ce va fi omologat (în 1949) de comunitatea științifică internațională sub numele de Franciu. Hahn este anturat, în timpul vizitei sale în România, de Manu și de Grigorovici, iar discuțiile dintre ei, evocate de acesta din urmă jumătate de secol mai târziu, sunt deosebit de interesante [1]. Un rezultat colateral al vizitei l-a constituit portretul în peniță al lui Hahn făcut de Manu, devenit celebru [2].

Otto Hahn

După câteva luni, Hulubei îi intoarce vizita lui Hahn, ocazie cu care ține câteva conferințe la Berlin și vizitează laboratoare și fabrici de aparatură științifică din Germania. Rămâne o simplă speculație ipoteza că vizita lui Hahn ar fi putut fi motivată, cel puțin parțial, de încercarea Reich-ului de a sonda interesul nucleariștilor români pentru vreo posibilă colaborare cu Germania; nu cunoaștem nici un indiciu în sensul acestei ipoteze.

În schimb, este foarte interesant să menționăm cum, cu totul izolați de cerecetările ultra-secrete legate de producerea bombei atomice, fizicienii români urmăresc problema și propun – în mare secret – abordări originale. Concret, e vorba de o metodă de separare a izotopilor, propusă de Grigorovici, în urma îndemnului primit de la Bădărău de a se ocupa de acest subiect, cum am văzut mai sus. Se știa că, în proiectul american, izotopii [3] erau separați prin termodifuzie: izotopii ușori ies mai rapid dintr-un recipient încălzit decât cei grei. Scopul separării izotopilor era acela de a obține o concentrație mare a izotopului de uraniu fisionabil, care prin reacție în lanț, producea explozia bombei atomice. Iată cum povestește Grigorovici dezvoltarea cercetărilor sale:

Intrând în subiect, mi-a displăcut ideea separării izotopilor prin termodifuzie. Mi se părea mai interesantă altă idee: la ciocnirea a două fascicule moleculare de compoziție identică, formate din amestecul de izotopi ce ar urma să fie separat, ar trebui să se simta un anumit efect izotopic. Mă gândeam că, dat fiind caracterul ondulatoriu al moleculelor, ar trebui să apară un fel de interferență, care să dea pentru anumite unghiuri de împrăștiere, maxime și minime în compoziția izotopică a fasciculelor împrăștiate. Adică, după anumite unghiuri, ar trebui să se obțină o concentrație maximă a unui izotop în fascicolul împrăștiat, iar după alte unghiuri, o concentrație minimă.

Am mers la Şerban Țițeica și l-am rugat să ne facă teoria fenomenului. Țițeica a rămas cam surprins, ne-a spus că lucrurile sunt complicate, că nu trebuie să credem că moleculele sunt niște bile, că ciocnirea lor este foarte complicată. În cele din urmă, ne-a cerut, ca de obicei [4], o săptămână răgaz. A fost desigur consultată și cartea lui Mott de teoria ciocnirilor. După o săptămână, Țițeica a venit cu răspunsul, din care nu am înțeles mare lucru, decât că fenomenul era în principiu posibil.

Şerban Țițeica

Ne-am pus pe treabă – eram împreună cu prietenul meu George Cristescu, pe atunci șef de lucrări la catedra noastră, mai apoi conferențiar la Politehnică. Bibliografie practic nu era, aveam o lucrare de fascicule moleculare a lui Mayer; am facut singur vasul de sticlă în care urma să aibe loc ciocnirea. Am ales borul, care are doi izotopi. Din păcate, nu aveam aparate cu care să măsurăm distribuția radială a densității izotopice din fasciculele împrăștiate, așa că l-am rugat pe un coleg, Radu Mavrodineanu, care urma să participe la un congres în străinătate, să ducă probele într-un laborator performant.

Mavrodineanu era chimist la Institutul de cercetări agronomice și ne spusese, în mare secret, că vrea să plece din țară, unde tot mai clar se întăreau comuniștii. Era în 1946. Mavrodineanu a luat fâșiile de argint pe care se depuseseră moleculele împrâștiate și le-a trimis lui Urey, chimistul ” grupului Manhattan”, adică primul specialist american în domeniu. Răspunsul a venit discret [prin ambasada SUA], peste puțin timp, scurt și amenințător: ” Potoliți-vă!”

Probabil că americanii se temeau că am putea lucra, în viitor, la proiectul sovietic de bombă atomică. Chestiunea se dovedea foarte periculoasă, așa că am abandonat experientele și am distrus toate hârtiile legate de acest subiect. Inclusiv calculele lui Şerban Tițeica.

În ceea ce îl privește pe Radu Mavrodineanu, acesta a făcut o carieră de succes în Occident, și a rămas în fizica descărcărilor în gaze – subiect în care fusese inițiat de Grigorovici – printr-o monografie valoroasă, publicată în limba franceză și ulterior în engleză [5].

Revenind la Grigorovici, gradul de periculozitate al cercetărilor în care se implicase avea să-i devină clar câteva decenii mai târziu, studiind biografia lui Heisenberg; acesta l-a fascinat în mod special, în mare parte din cauza amintirilor doctorale ale bunului său prieten, Şerban Țițeica. O altă sursă de fascinație era legată de excepționalele calități de administrator al științei dovedite de Heisenberg după război, ca organizator al Fundației Humboldt. Bucovinean a cărui primă limbă a copilăriei a fost germana, Grigorovici a rămas întreaga viață fascinat de spiritul de organizare german.

… era ferm hotărât să-l împuște pe Heisenberg

Într-o lucrare despre Heisenberg care i-a parvenit în anii senectuții [6],Grigorovici a citit cu uimire relatarea următoare:

După o expunere despre matricea S [un subiect modern al mecanicii cuantice a anilor ’40], prezentată la Zurich de Heisenberg, în decembrie 1944, Morris Berg, un agent SUA înarmat, și fizician de profesie, îl conduce la hotel pe profesor. Despre acest moment Powers scrie: [Berg] insista … că atunci era ferm hotărât să-l împuște pe Heisenberg și să facă față consecințelor, dacă măcar un singur cuvânt din cele rostite de el ar fi sugerat că asul din mâneca lui Hitler era bomba atomică.

Acesta era gradul de fanatism la care se ajunsese în decembrie 1944, când bomba atomică americană era într-o fază foarte avansată, în timp ce un proiect german similar practic nu exista.

Nici după producerea bombei de către Statele Unite, obsesia posibilității ca unii cercetători de marcă germani, ca Heisenberg, să fie preluați de proiectul sovietic, nu i-a părăsit pe politicienii americani. Înțelegând mai bine complexitatea si periculozitatea situației din 1945, Grigorovici și-a exprimat public recunoștința pentru tactul și discreția lui Urey. Dacă s-ar fi aflat, în România de atunci, că fizicieni români transmit rezultatele unor cercetări în domeniul nuclear americanilor, consecințele ar fi putut fi dramatice.

Trebuie să mai spun că profesorul Urey a fost într-adevăr un coleg plin de considerație față de niște cercetători anonimi, dintr-o țară despre care nu cred că știa mare lucru. [7]

IFA în atenția CIA

Stabilizarea comunismului în România, prin abolirea monarhiei și instaurarea republicii (30 decembrie 1947) a permis promovarea politicii partidului în mod sistematic, în toate domeniile de activitate, inclusiv în știință. În acest sens, Academia RPR aprobă (27 mai 1949) înființarea unui institut de fizică, aflat în subordinea sa. Acronimul IFA va ramâne același și după ce noul înființat Institut de Fizica al Academiei se va transforma, peste câțiva ani, în Institutul de Fizică Atomică.

Un document CIA din februarie 1952, reprodus în facsimil în articolul [8] – datorat unor autori cu contributii importante în istoria fizicii românești – atestă interesul cu care noul institut din România este urmărit din Statele Unite. Raportul menționează dificultățile în procurarea echipamentelor științifice și a literaturii de specialitate, fiind reținut în privința succesului dezvoltării acestuia, și totodată afirmă:

Nu există nici un indiciu că, până în 1951, vreo cercetare de energie atomică s-ar fi desfășurat în institutul lui Hulubei. O singură încercare a fost făcută în 1946, de a realiza separarea izotopilor, printr‑o combinație de tuburi de separare și electroliză; deși metoda a părut promițătoare pentru anumiți izotopi ai clorului, nu a putut fi continuată din cauza lipsei de echipament.

Constatăm că “încercarea” la care se referă CIA este ideea de separare a izotopilor, propusă de Grigorovici.

Este interesant să constatăm că aceasta „a părut promițătoare” experților americani (probabil lui Urey personal), deși ea este descrisă deformat, poate prin nepriceperea unor birocrați implicați în redactarea raportului. De asemenea, merită remarcat că raportul nu menționează nimic despre descurajarea transmisă cu brutalitate cercetătorilor români.

Acum, când toate personajele implicate în temerara tentativă românească de separare a izotopilor au trecut în lumea umbrelor, putem doar să ne imaginăm ce ar fi putut realiza savanți ca Grigorovici sau Țițeica, dacă istoria le-ar fi fost favorabilă. Anii care au urmat au fost însă deosebit de cruzi cu Radu Grigorovici, al cărui părinte, Gheorghe Grigorovici, politician social-democrat cu mari merite în alipirea Bucovinei la România, în 1918, a fost arestat și a murit în închisoare (1950). În urma decesului părintelui său, Radu Grigorovici a primit un telefon de la închisoarea Văcărești [9], prin care i s-a transmis mesajul: “vino să-ți iei hoitul”.


Referințe și note

[1] Horia Hulubei: omul și epoca sa, editor: Victor Bârsan, Editura Horia Hulubei, 2021

[2] https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Otto_Hahn_by_Gheorghe_Manu.png

[3] Izotopii unui element sunt atomi care ocupă același loc (izos = egal, topos = loc) în tabelul lui Mendeleev, deci au același număr de protoni în nucleu (dar numere diferite de neutroni). Dintre izotopii uraniului, cei mai abundenți sunt uraniu – 238 (circa 99,3% abundență) și uraniu – 235 (circa 0,72% abundență). Pentru realizarea primei bombe atomice trebuia folosit uraniu – 235.

[4] Atunci când Grigorovici sau colegii săi nu știuau cum să trateze o problemă, se adresau lui Țițeica. Țițeica le cerea să formuleze problema în scris și promitea să dea răspunsul într-o săptămână; acesta era întotdeauna lămuritor.

De altfel, Țițeica era un excepțional «rezolvitor de probleme», exemplul cel mai spectaculos fiind, probabil, unul consumat în timpul studiilor doctorale, la Leipzig, sub îndrumarea lui Heisenberg, cum am amintit. Heisenberg avea obiceiul de a-și provoca doctoranzii la juvenile concursuri, constând în rezolvarea, în paralel, la aceeași masă, a unei anumite probleme. Unul dintre aceste concursuri a fost câștigat de Țițeica (și pierdut de Heisenberg). Problema aleasă la «concursul» respectiv, legată de mișcarea unei sarcini în câmpuri electromagnetice, a fost abordată de Heisenberg prin formularea newtoniană a mecanicii, și de Țițeica – prin formularea Hamilton – Jacobi. Țițeica a obținut primul soluția.

[5] Radu Mavrodineanu, Henry Boiteux: L’analyse spectrale quantitative par la flamme, Paris, 1954; versiune în limba engleză, Flame Spectroscopy, Wiley, 1965.

[6] Thomas Powers: Heisenberg’s War, Da Capo Press, traducere în limba româna la Editura Rao, 1995, 812 pag.

[7] Radu Grigorovici: Heisenberg văzut de departe, alocuțiune susținută la Institutul Goethe, București, octombrie 2001, publicată în Curierul de Fizică, anul XIII nr. 1 (40), martie 2002.

[8] G. T. Pană, S. I. Zgură, V. Băran, A. I. Nicolin: Horia Hulubei – înființarea Platformei de Fizică Măgurele, Market Watch, 14 aprilie 2022.

[9] Există mai multe versiuni, apropiate, ale mesajului transmis, vezi de ex. Andrei Devenyi în Analele Bucovinei, XIX, 1, p. 47, 2012, însă în opinia mea cea corectă este cea citată aici.

Distribuie acest articol

29 COMENTARII

  1. „Acum, când toate personajele implicate în temerara tentativă românească de separare a izotopilor au trecut în lumea umbrelor, putem doar să ne imaginăm ce ar fi putut realiza savanți ca Grigorovici sau Țițeica, dacă istoria le-ar fi fost favorabilă.”

    O istorie favorabilă ar fi însemnat emigrare. Cercetarea, mai ales cea experimentală, necesită un întreg sistem, necesită infrastructură, studenți buni, docotranzi buni, bani. Bani care, atunci când e vorba de cercetare fundamentală vin de multe ori de la stat prin granturi civile sau militare. Nu poate exista performanță într-un stat sărac și corupt. România era săracă și coruptă în interbelic și e coruptă și astăzi.

  2. „Şerban Țițeica, George Manu….. . Primii doi, cu doctorate strălucite în Occident – la Heisenberg, respectiv Marie Curie – nu primiseră vreo catedră la întoarcerea în țară,..”

    Până 1933/ 1939 fizicienii erau conectați global (inclusiv Japonia) fără restricții și aveau acces la publicatiile de specialitate de pe glob. Fizica teoretică se bucura de sprijinul lui Max Planck (Albert Einstein), erau două catedre de fizică teoretică, la Berlin (Kaiser Wilhelm Institut, Albert Einstein din anul 1912) și la Göttingen (Max Born, Premiul Nobel târziu 1962, Werner Heisenberg 1932).
    Recomand cartea fizicialului englez Paul Davies „Superforce „ ( Die Urkraft) și a lui Werner Heisenberg „Physik und Philosophie” pentru a înțelege „Fizica cuantică- Quantenpysik” a lui Werner Heisenberg și Niels Bohr la institutul său de fizică din Kopenhagen.

    „Țițeica a rămas cam surprins, ne-a spus că lucrurile sunt complicate, că nu trebuie să credem că moleculele sunt niște bile, că ciocnirea lor este foarte complicată.”

    Un pas important a fost QED Quantenelektrodynamik a lui Feynman (cartea: Feynman und die Physik. Leben und Forschung eines außergewöhnlichen Menschen) după 1945.

    Lista britanică de la „Institute of Physics” (http://physics-world.com) cu cei mai buni 10 fizicieni:
    1:Albert Einstein (Spezielle 1905 und Allgemeine Relativitätstheorie)
    2:Isaac Newton (Grundgesetze der Mechanik, Gravitationsgesetz)
    3:James Clerk Maxwell (Grundgesetze der Elektrodynamik)
    4:Niels Bohr (Atommodel, Quantenmechanik)
    5:Werner Heisenberg (Quantenmechanik, Unschärferelation)
    6:Galileo Galilei (Trägheitsgesetz, Fallgesetze, Fernrohr)
    7:Richard Feynman (Quantenelektrodynamik, Feynmann- Diagramme)
    8:Paul Dirac (Quantenmechanik, Dirac-Gleichung)
    9:Erwin Schrödinger (Quantenmechanik, Schrödinger- Gleichung)
    10: Ernest Rutherford (Atommodel, Streuversuch).

    Cred că trebuie precizat că fizica teoretică înseamă în primul rând „matematică”, se poate înțelege numai prin formulările matematice, nu prea se poate „imagina” (cum arată un electron?.,.. atomul nu e o bilă …) prin intuiția omului (Feynman).

    • Chestia cu bile a fost ca intelegerea circuitelor electrice, care se imagina ca sunt ca niste tevi cu apa. Unii si acum inteleg asa electricitatea si e ok pentru unele meserii. Bilele au fost ca o aproximare, un punct de start, de reper.

      • Chimia lucrează și azi cu modelul simplu al atomului format din nucleu (protoni și neutroni) și „învelișul” de electroni. Ultima „sferă a electronilor” în jurul nucleului „ e chimia”. Electronii de la un atom se conectează cu electronii de la alt atom din „ultima sferă” (mai puțin legată de nucleu).
        Rutherford a observat structura atomului, cu nucleu și „sfera” de electroni (mai multe trepte). Nucleul format din protoni și neutroni nu este „o bilă”, e format din cvarks etc.

        • …se numesc quarks și etimologia vine de la James Joyce, Finnegans Wake, coined by Murray Gell-Mann:
          – Three quarks for Muster Mark!
          Sure he hasn’t got much of a bark
          And sure any he has it’s all beside the mark.
          cvarks… LOL

          • fonetismul germanizat pentru quarks e irelevant, contributia chimistului Linus Pauling la descrierea „norilor electronici” de tip s,p,d,f e insa relevanta in conditiile in care mecanica quantica poate „explica” doar atomul de hidrogen, insa pentru atomi mai mari doar ecuatiile lui Pauling se potrivesc observatiilor

            • Pauling și-a dat doctoratul în chimie fizică și fizică matematică, a lucrat apoi cu Bohr și Schodinger… deși e considerat chimist, a fost printre pionierii fizicii cuantice aplicată în chimie… hibridizări, electronegativitate… totul e fizică, evident irelevantă căci nu știm decât hear-say, uneori refonetizate pentru urechi obtuze, ordinateur-logiciel, guzganul pi paniel, para-foc, chestie lipicioasă/ acră (stickstoff/ sauerstoff)
              când am vrut să înțeleg ce a vrut Einstein cu conceptul de vielbein, am citit articolul său original, în germană, iar conceptele de vectori și valori proprii sunt utilizate larg în forma germană „eigen”, dar cui folosește să schimonosești niște termeni… cât de sfertodoct înfumurat să fii… să mai și dai lecții și bibliografie la alții… mie nu mi se pare irelevant și nici scuzabil… e ca și cum ai pronunța numele lui Cauchy Cauci… dar de ce nu gaucho… ca la coada vacii LOL

  3. România a avut o școală bună de matematică, fizică-chimie și medicină. Din nenorocire, nu am avut autorități responsabile care să o valorifice. Ca urmare, România nu a luat niciun premiu Nobel deși a avut competențele necesare.

    • România ar putea, înca, sa ia premiul Nobel.
      Judecând dupa felul in care si-a exterminat populatia, de ajungeau sa se mire pâna si sovieticii, de atâta zel (ei care aprinsesera scânteia). Mediul potlogaresc a fost unul excelent, militienii au crapat teste intr-o veselie, nesiliti de nimeni. De aceea Visinescu n-a inteles nimic din acuzatiile, firave si timide, care i s-au adus – pentru el, era ceva normal. Cei ce l-au ucis pe Ursu considerau ca asa se face, ce avem cu ei ? Neamtu’ (stie el care) e problema.

  4. Se vede inca o data cum SUA nu se dau la o parte de la nimic, inclusiv asasinate, pentru a-si asigura hegemonia. Bucurati-va de moartea anuala a „leaderului Al Qaeda” intr-o lovitura de precizie… adica executie extra-judiciara.

    • Era razboi. Miza foarte mare. Manhattan era proiectul militar cel mai mare al americanilor. Trebuie privit in context…

  5. Nu as imparti doctoratele in „stralucite”, obtinute afara si „palide”, facute inauntru. Nici nu cred ca celor care le-au facut afara trebuie sa li se dea din prima o catedra, la venirea in tara. Un doctorat trebuie in primul rand sa si rodeasca. In al doilea rand, e si o chestiune de oportunitate, sa devina liber un post la catedra, dintr-un numar strict determinat, potrivit schemei de personal din fiecare universitate. Nu poti pur si simplu sa dai afara unul pentru a-l incadra pe altul sau sa infiintezi un post cu dedicatie. Ar ploua cu acuzatii de coruptie, nepotism, lipsa de democratie etc. In al treilea rand, un doctorat nu inseamna automat si vocatie didactica, unii au mai degraba inclinatie spre cercetarea stiintifica propriu-zisa, cu norma intreaga. In prima zi in care am ocupat postul de asistent mi s-a pus in vedere ca urmatorul post didactic il voi ocupa in functie de conjunctura de personal, de eliberare/incadrare. Invatamantul universitar este un sistem „japonez”, bazat pe vechimea in breasla si pe un post didactic, in care fiecare trebuie sa-si astepte randul. De altfel, este suficient sa facem o retrospectiva in domeniu si pe problema pentru a ni se confirma ca unii dintre cei mai eruditi si prolifici doctori in stiinte nu au trecut de gradul didactic de conferentiar. Sigur, in toate astea exista si exceptii, unii nu rodesc, nu au descoperiri, teorii, inventii, inovatii, dar vor sa fie profesori, sefi de catedra etc, in timp ce altii au contributii stiintifice de exceptie, dar nu pot trece de pozitia de conferentiar…

    • Dl Barsan vorbeste despre anii 1940 si oamenii cu doctorate la Heisenberg (Titeica) si Marie Curie (Manu), care au ales sa se intoarca in tara. Ceea ce spuneti D-voastra este o descriere atemporala care nici macar in zilele noastre grabite nu mai functioneaza.

  6. Mulțumesc domnule Bârsan pentru articol.

    Mi-ar face plăcere să citesc mai multe astfel de articole despre Școală de Fizica din Ro. Și din Iași, și din Cluj, și din Timișoara. Despre Școlile de Științe, in general: chimie, biologie, medinicina, electrotehnica samd.

    Ceea ce uita multa lume este că nu putem fi o oaza izolata. Știință se face prin colaborare, ca fiind parte a diverselor „rețele” de cercetare. Proiectele multi-grup aduc valoare științei pentru că se pot pune la comun informații relevante: un grup de teoreticieni foarte bun, un grup de modelare/simulare foarte bun, un grup experimentator foarte bun, un grup de preparare foarte bun samd.

    Problema negasirii contactelor și a grupurilor de lucru este foarte pregnantă în învățământul universitare de cercetare din Ro. Institutele și-au mai păstrat colaborările prin rețeaua de institute extinsă e EU, dar Universitățile aveau contactele realizate doar la nivel de profesori. Contacte care s-au incheiat odată cu pensionarea profesorilor respectivi.

    In alta ordine de idei, as vrea sa aduc in atenție doctoratul profesional, foarte popular în societățile occidentale. Este un trend al mixului între industrie și universități către teme aplicate. Viitorul doctor nu mai preseaza in „academie”, ci își urmează drumul in industrie. Știu, poate suna a „blasfemie” in Ro, dar Universitățile ar trebui să își descătușeze „turnurile de fildeș” către utilitate. Altfel, vor sfârși in sine însele.

    • Stefan Hell din Banat a făcut liceul Lenau la Timișoara (clasa 9) și a primit Premiul Nobel 2014 (microsopul otic). E director la Max Planck Institut Göttingen (studiul la Heidelberg).

      • Așa e. E un om care nu a terminat nici liceul în România, a plecat în RFG la 16 ani. Un pur produs al școlii germane, ajuns în Germania cu avantajul limbii materne.

      • @Kurt, mulțumesc! Am citit acum. Fain!
        Cel mai probabil Universitatea din Timișoara are o legătură mai strânsă cu dumnealui.
        Cred că acest gen de deschidere și impartasire de informații catre publicul larg, (din Academia către „plebe”), este necesară.
        Mulțumesc!

    • Nu există diplomă de „doctorat profesional” în nicio o tara occidentală. Există teme de doctorat care abordează probleme fundamentale și doctorate care abordează probleme foarte aplicate – practice. Exista finanțări publice și finanțări private, există chiar teze în care doctorandul, deși are un îndrumător universitar, petrece tot timpul tezei într-un laborator R&D privat. Dar exigențele sunt în principiu aceleași, condițiile de validare sunt aceleași.

      • @Margicu, da, desigur. Incercam sa simplific pentru a fi pe înțelesul tuturor. Trebuia să pun și eu ghilimele.
        Fix cum spuneți, aceleași exigente, aceleași cerințe, sub coordonarea directă a unui profesor coordonator, dar în colaborare directă cu „industria”. Nu este „industria” ci partea de R&D a diverselor companii. Desigur, nu orice centru de R&D poate susține realizarea unei teze de doctorat. In partea de „industriei” trebuie sa existe laboratoare de experimentare omologate și rezultate certificate, echipa suport, „confidentiality agreement”, alea, alea.
        Mă bucur că sunt și alții care știu si înțeleg aceste lucruri. Poate sint deja și în Ro dezvoltate astfel de doctorate, chiar aș fi curios. (Thales din Franța, Siemens din Ge aveau astfel de centre)

      • Exista, e.g. in Olanda:
        https://en.wikipedia.org/wiki/Professional_Doctorate_in_Engineering
        https://professionaldoctorate.nl/
        Primul se obtine la universitati (in sensul propriu al cuvantului, adica avand profil de cercetare) si doar dupa ce ai un masterat, al doilea la universitati „applied sciences” (orientate pe aspecte practice, gen institutele de invatamant superior din trecut, ori, mai nou, colegiile). Il poti face si cu master in applied science, nu neaparat cu master universitar.

        La fel, exista DTech (e.g. in SUA):
        https://en.wikipedia.org/wiki/Doctor_of_Technology

        Evident, e o diferenta intre PhD si doctoratele de mai sus, la fel cum este si o diferenta intre universitati si universitati „applied sciences”, insa pentru multi aceste diferente nu sunt cunoscute.

        Asa cum scriai, un PhD (sau echivalentul) poate fi scris si pe probleme foarte aplicate, insa, spre deosebire de doctoratul (sa-i spunem) profesional, un PhD conduce la rezultate originale, publicabile in reviste stiintifice (sau ar trebuie sa conduc la asa ceva :)). In doctoratul profesional se urmareste rezolvarea unei probleme specifice, cu detaliile sale cre pot face problema absolut netriviala. Rezultatele sunt importante, insa nu neaparat publicabile ca si lucrari originale.

        • @Anonim, de regulă acest tip de rezultate tehnice se transforma in patente. Patentele pot fi depuse pentru o idee noua, pentru o bunătățile a uneia deja existente, pentru un algoritm de rezolvare.

  7. Multumim autorului pentru articol. Pe cind o analiza a ultimelor evolutii ale IFIN si a modului in care este condus institutul de noul director?

  8. Cred că este o ambiție deșartă să încercăm să ținem cu dinții o capacitate în țară, doar pentru a fi „al nostru”. Nu importă care este deficiența: obtuzitate, incapacitate instituțională sau economică. Mulți care nu și-au găsit locul aici, au făcut carieră în afară și dacă s-a creat oportunitatea, s-au întors și au creat aici. Ce vreau să spun este că ar trebui să dăm mai multă valoare individului.

  9. putem doar să ne imaginăm ce ar fi putut realiza savanți ca Grigorovici sau Țițeica, dacă istoria le-ar fi fost favorabilă.
    Nu doar istoria … ci si .. sansa (zeita Fortuna). Ei au avut o idee ….. insa cumva pana acum careva a dezvoltata o tehnica care sa aduca cu cea preconizata de cercetatorii romani?
    Scuzati insa in tehnica .. la „inceputul” fiecarei tehnologii se incearca mai multe idei .. dar putine se retin!!!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Victor Barsan
Victor Barsanhttp://contributors
Victor Bârsan, născut în 1950, la Focşani. Absolvent al Facultăţii de Fizică şi al Facultăţii de Matematică-Mecanică ale Universităţii din Bucureşti; doctorat în fizică. Cercetător în domeniul fizicii teoretice la IFIN-HH; preşedinte al Fundaţiei Horia Hulubei, secretar ştiinţific al Catedrei UNESCO a Fundaţiei; experienţă profesională în jurnalism, istorie recentă, drepturile omului, diplomaţie, instituţii internaţionale. Ultima carte publicată: Horia Hulubei - omul şi epoca sa, Editura Horia Hulubei, 2021.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro