marți, decembrie 7, 2021

Forţe de pacificare ruse şi radicali islamişti în Nagorno – Karabah – cât timp va rezista acordul de pace?

Ȋn data de 9 noiembrie protestari furioşi au intrat în clădirea Parlamentului din Erevan, nemulţumiţi de cea mai recentă variantă a acordului de pace cu Azerbaidjan legat de regiunea Nagorno – Karabah. Preşedintele Parlamentului, Ararat Mirzoyan, a fost victimă a violenţelor. Protestatari s-au regăsit şi la reşedinţa primului – ministru Nikol Paşinian, sub deviza “Nikol ne-a trădat”.

Noul acord de pace dintre Armenia şi Azerbaidjan a fost, ca şi precedentul, mediat de Federaţia Rusă. Nemulţumirea cetăţenilor armeni este urmare a prevederilor acestui acord. Forţele armene trebuie să se retragă din Nagorno – Karabah, inclusiv din partea de est, Agdam, locul unde s-au desfăşurat mai multe lupte care au avut drept rezultat distrugerea completă a oraşului cu acelaşi nume. Forţele armene trebuie de asemenea să cedeze regiunea Lacin, traversată de drumul principal care leagă Armenia de Nagorno – Karabah. Coridorul Lacin va fi protejat de forţe ale păcii ruse (1960 de militari). Experienţa desfăşurării forţelor de pace ruse din Transnistria arată că de fapt această prezenţă nu va fi deloc temporară, ci va marca începutul unui interes mai mare al Moscovei de a fi un actor important în Nagorno – Karabah. Forţele armene au început deja să părăsească acest coridor, iar forţele ruse nu au întârziat să apară.

O altă prevedere a acordului de pace este că se vor stabili coridoare de transport care să lege Azerbaidjan de enclava sa Nakcivan, prin teritoriul Armeniei, enclava respectivă fiind înconjurată de Armenia, Iran şi Turcia. Acordul de pace a fost salutat cu optimism de Vladimir Putin, de liderul Nagorno – Karabah, Arayik Harutyunyan dar mai ales de ministrul de externe turc.

Acest acord nu ar fi fost posibil dacă un elicopter al armatei ruse aflat în spaţiul aerian al Armeniei nu ar fi fost doborât de forţele azere şi dacă Azerbaidajan nu ar fi capturat Şuşa, un oraş aflat foarte aproape de capitala Nagorno – Karabah, Stepanakert. Astfel, forţele azere au căpătat controlul asupra drumului care leagă Stepanakert de Armenia. Imediat după incidentul aerian, ministrul de exeterne azer a cerut scuze Federaţiei Ruse. Moscova ar fi putut riposta legitim faţă de Azerbaidjan, în baza unui tratat de cooperare cu Armenia prin care Federaţia rusă poate interveni militar în apărarea Armeniei dacă teritoriul acesteia este agresat.

Nu este clar dacă acest incident a fost intenţionat sau nu, dacă nu cumva forţele azere au fost atrase într-o capcană pentru a forţa începerea discuţiilor care aveau să ducă în cele din urmă la semnarea acordului de pace. Incidentul a venit la timp pentru Azerbaidjan care nu dorea de fapt decât controlul punctelor strategice din Nagorno – Karabah, nu întreaga regiune. A venit la timp şi pentru Armenia care nu putea spera la mai mult ajutor din partea Federaţiei Ruse, în lipsa unei agresiuni directe asupra teritoriului său.

Apare însă întrebarea legitimă de ce Azerbaidjan a ales acest moment pentru a lansa o ofensivă în Nagorno – Karabah, de ce a preferat să deschidă un conflict din anii 1990, dezgheţat în 2016 pentru o scurtă perioadă. Explicaţia rezidă în implicarea Turciei care a dorit să-şi afirme puterea în ascensiune şi în această zonă. Turcia a anticipat o reacţie a Federaţiei Ruse în favoarea Armeniei şi din acest motiv a negat de mai multe ori implicarea sa în acest conflict. Sugestiile Turciei de a recurge la o ofensivă militară de amploare în Nagorno – Karabah au fost primite foarte favorabil de către preşedintele azer Alyev.

Cum au planificat Turcia şi Azerbaidjan escaladarea conflictului din Nagorno – Karabah? Primul semnal a fost la începutul verii, atunci când Azerbaidjan a închis traficul aerian pentru aeronavele care îi tranzitau teritoriul, deşi nu exista niciun pericol. Armata azeră a chemat rezerviştii sub arme şi a confiscat camioane ale civililor pentru scopuri militare. Pe data de 27 septembrie, atunci când a reizbucnit conflictul, presa turcă se afla deja la graniţa dintre Azerbaidjan şi Nagorno – Karabah. În perioada 29 iulie – 10 august au avut loc exerciţii militare comune azero – turce. Scopul acestor exerciţii comune a fost ca echipament militar turc să rămână în Azerbaidjan după sfârşitul exerciţiilor. Acest echipament militar a şi fost folosit în timpul violenţelor armate din perioada septembrie – noiembrie.

Mai nou, în conflictele la care ia parte, Turcia nu se bazează doar pe propria armată, ci şi pe contractori privaţi. Prima dată aceştia au fost folosiţi în ofensiva turcă din nordul Siriei, apoi în Libia. Nu este vorba de fapt despre forţe militare private, folosite de exemplu şi de armata SUA, ci de persoane recrutate în Siria din rândul forţelor teroriste. Turcia a recrutat pentru conflictul din Nagorno – Karabah din teritoriile pe care le controlează în Siria, din provinciile Idlib şi Alep. Odată recrutaţi, aceşti luptători au fost transportaţi în Azerbaidjan cu ajutorul logistic al armatei turce. De fapt, mulţi dintre cei recrutaţi pentru a fi trimişi în Nagorno – Karabah provin din rândul celor care au mai luptat pentru Turcia în Siria, Irak sau Libia. Armenia a estimat numărul acestor forţe para-militare la 4000 dar Grupul de lucru al ONU pentru folosirea mercenarilor ca mijloc pentru violarea drepturilor omului va avea ultimul cuvânt pentru a verifica dacă această cifră corespunde adevărului.

Mulţi dintre cei contractaţi de armata turcă sunt de origine turcică, din rândul celor care trăiesc în Siria. Ceea ce este mai îngrijorător decât folosirea acestor forţe este că Turcia îi antrenează în numele radicalismului islamic şi al jihadismului. Luptătorilor li se comunică informaţia falsă potrivit căreia Armenia ar lupta deja împotriva Islamului sau că misiunea umanitară a Armeniei din Alep (oraş cunoscut pentru puternica sa comunitate armenească) ar fi manifestarea unei politici anti-islamice, având ca scop izgonirea celor de religie islamică din oraş. Prezenţa mercenarilor sirieni pe teritoriul Nagorno – Karabah, cu sprijinul Turciei şi Azerbaijan, nu a fost foarte mult discutată, cu excepţia a două intervenţii ale preşedintelui francez Emmanuel Macron care a semnalat public acest aspect la începutul lunii octombrie. Macron a acuzat Turcia că acest comportament este nedemn pentru un stat membru NATO şi a solicitat solidaritatea partenerilor occidentali pentru a opri agresiunea turco – azeră din Nagorno – Karabah. Solidaritate care nu s-a manifestat, majoritatea cancelarilor occidentale rezumându-se la a solicita atât Armeniei, cât şi Azerbaidajanului încetarea ostilităţilor.

Acordul de pace semnat între părţile angrenate în conflict nu conţine nicio prevedere referitoare la retragerea forţelor para-militare folosite de Azerbaidjan, cu ajutorul Turciei. Formal, Azerbaidjan îşi retrage proprii militari din Nagorno – Karabah dar pe teren vor rămâne probabil aceste forţe. Situaţia din Nagorno – Karabah nu este similară cu cea din Libia, în sensul că aceste forţe ar putea fi relocate în alte zone unde Turcia va avea un interes militar. Este în interesul Turciei şi Azerbaidajanului să menţină aceste forţe în Nagorno – Karabah pentru a avea un control asupra enclavei. Mercenarii sirieni, în mare majoritate de origine turcică, vor veghea pentru ca Nagorno – Karabah să nu se mai afle sub influenţa Armeniei. Tinând cont de faptul că o mare parte din armenii care locuiau în Nagorno – Karabah s-au refugiat în Armenia, este greu de presupus că aceştia vor reveni prea curând. Nici referitor la soarta acestor refugiaţi acordul de pace nu conţine prevederi. Toate aceste aspecte converg în direcţia calificării acestui acord ca fiind unul temporar. Tensiunile nu vor dispărea, iar prezenţa militarilor ruşi este contrabalansată de cea a forţelor para-militare aflate în serviciul Turciei. Nemulţumirea cetăţenilor armeni, manifestată violent la Erevan, ar putea pune în pericol democraţia din această ţară. Regimul democratic din Armenia trebuie apărat cu orice preţ, deoarece toţi ceilalţi actori implicaţi în acest conflict (Turcia, Azerbaidjan, Federaţia rusă) sunt regimuri autoritare care pot exporta modelul lor de guvernare în regiune, ceea ce va da ocazia apariţiei unor alte conflicte.

Problema pe care o ridică Nagorno – Karabah este ascensiunea Turciei în regiune, o ascensiune care nu pare a fi contrabalansată pentru moment de o altă putere. Turcia a profitat de pe urma războiului civil din Siria, a situaţiei complicate din Marea Mediterană (pentru a provoca tensiuni în apele teritoriale ale Greciei şi în relaţia cu Cipru), precum şi a războiului civil din Libia. Federaţia Rusă nu se opune Turciei din considerentul că ar fi vorba de un regim autoritar care ar trebui contracarat în numele democraţiei, ci deoarece doreşte să aibă influenţă în toate regiunile de care şi Turcia este interesată. Disputei dintre două regimuri autoritare pentru sfere de infuenţă i se adaugă şi componenta de folosire a radicalilor islamişti pentru tranşarea acestor conflicte. Turcia, cândva stat laic, se bazează din ce în ce mai mult pe islamism pentru a-şi proiecta puterea politică în regiune. Este vorba de un joc riscant, deoarece radicalii islamişti nu se vor limita să ceară doar sume de bani în schimbul angrenării în luptă, ci vor solicita cât de curând şi influenţă politică la Ankara. Inamicul cel mai puternic al lui Erdogan este reprezentat nu de vreun alt stat sau om politic, ci chiar de forţele radicale pe care le-a descătuşat pentru a se menţine la putere şi pentru a-şi extinde influenţa regională.

Administraţia Trump a fost destul de reticentă în a se implica în regiunea din care fac parte Armenia, Azerbaidjan, Turcia şi Federaţia Rusă. Pe fundalul acestui interes mai scăzut, Turcia şi Federaţia rusă au profitat pentru a se implica masiv în Nagorno – Karabah în ultimele luni. Se vor implica Statele Unite în timpul administraţiei Biden mai mult în această regiune? O întrebare deschisă la care toţi ceilalţi actori şi de fapt întreaga comunitate internaţională aşteaptă un răspuns.

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Problema pleaca de fapt din Siria si neimplicarea americanilor cat si al europenilor pe cand ar mai fost posibil, cu ani in urma, sovaielnicul si slabul presedinte Obama renuntand la eliminarea lui Asad.
    Au dormit pe vrema accea toti in „papuci” statul islamic care a aparut nefiind pe agenda americana si nici europeana, afirmatia unui diplomat de varf.
    Trump a continuat in acelasi mod iar de la Biden fostul vice al lui Obama ca asteptari sa avem ? nici una.

  2. Cât va rezista?
    Cât timp se vor interpune forțele armate ale Federației Ruse.
    Adică minim 5 ani, zice Acordul.
    Luând exemplul Transnistriei, putem da și alt răspuns: Acordul va dura atât timp cât are interes Kremlinul să dureze, sau cât poate să își permită să mențină acolo armata sa.
    Moscova nu-și poate permite ca în Nagorno-Karabah să apară o nouă Cecenie, leagăn al islamismului fundamentalist.

  3. intrebare la radio erevan:
    – unde se afla baza de submarine rusesti?
    dupa cateva ore suna un radioascultator si raspunde:
    – nu stiu
    i se raspunde cu:
    – raspuns corect

  4. Buna si interesanta analiza.
    Odata luata Susa, Stepanakertul era la o aruncatura de bat. Adevarul e ca Armenia nu avea nici o sansa sa pastreze ceva fara interventia militara directa a Rusiei, care, desigur, nu a venit, asa macar ramane cu Stepanakertul. Infrangere pentru Armenia? Categoric. Se putea mai rau? In mod sigur. Azerbaijanul a ratat totusi o victorie totala pe care o avea practic in mana.
    Altceva e mai ingrijorator pentru noi, evolutia Turciei care arunca semne de intrebare asupra nato. Reformulat, a devenit Turcia un rogue state? Si daca da, de ce nato tolereaza asemenea comportament?…Sa fi avut dreptate manou?…

    • Turcia avea nevoie de o expediție externă pentru a distrage atenția de la problemelor interne: lira a scăzut cu 30% si sultanul l-a demis pe guvernatorul băncii centrale. Sultanul a luat modelul Trump si si-a numit ginerele ministru de finanțe. Ginerelul a demisionat acum cateva zile ca sa evite asocierea socrului cu degringolada financiara.

    • Turcia este putere locala care insa „incurca” treburile la nivel global, membru NATO dar si cu legatauri puternice cu Rusia.
      Poate pe alta parte, o punte de legatura intre SUA si Rusia, caile diplomatiei ascunse neffind stiute de toti si toata lumea. Pozitia SUA fata de Turcia este suspect de binevoitoare, sa fie bazele NATO din Turcia si armamentul nuclear depozitat acolo atuul pe care il are Turcia ? nu stim.
      Pe de alta parte Rusia si Turcia se afla in opozitie in conflictele in apropierea granitelor UE, Libia si Armenia/Azerbaidjan, Turcia/ Grecia context ciudat insa tolerat de UE, de frica celor 3 miloane de emigranti, masa de santaj turcesc.
      Rolul SUA in intrega zona ramane in continuare circumspecta, retragerea si neimplicarea lasand loc multor speculatii respectiv desfasurarea altor forte.
      Presedintele Biden ca fost vice a lui Obama probabil va ramane la fel de sters si lipsit de initativa, trauma afgana si irakiana inhiband orice implicare puternica.
      SUA e „obosita” de atatea conlicte pierdute din zona o data cu invadarea Kuweitului de irakieni chiar daca la prima vedere Sadam Hussein a fost inlaturat insa fara nici cea mai mica bruma de program pt pacificarea intregii zone, din contra, ISIS-ul fiind „cireasa pe tort” cu toate implicatiile, mai ales al terorismului in Europa.
      Care poate fi politica viitoare SUA si UE in zona ? greu pana la imposibil de anticipat, jucatorii fiind din ce in ce mai imprevizibili, probabil totul se va reduce la un razboi de gherila, cu forte paramilitare private, toata lumea impotriva fiecaruia, populatia civila fiind cea care va avea de suferit iar exodul catre alte zone, vezi Europa va deveni din ce in ce mai mare. Intr-un fel dorit de unii si altii, ca nu cumva Europa sa devina prea puternica.

    • – „evolutia Turciei care arunca semne de intrebare asupra nato”.
      Ma gindesc ca actiunile independente ale unui stat NATO nu implica organizatia. Atacul direct asupra unui stat NATO e problema.
      Par egzamplu: inlaturarea lui Sadam Husein de catre SUA, membru NATO, nu ?, nu a fost agreeata de Franta si Germania. Care, in primele zile ale ataculuiu, s-au intilnit cu Putin.
      Despre achizitionare de armament de la rusi de catre Turcia, am eu un scenariu mai fantezist: daca chiar e o intelegere pentru ca rachetele sa fie studiate de experti NATO?

      • De accea SUA a sistat livrarea de avioane de lupta de ultima generatie Turciei ? ceva pute prea tare.
        Conflictele SUA+aliati impotriva lui Sadam nu au fost conflicte NATO impotriva lui Sadam atat Franta cat si Germania fiind indreptatite la neparticipare, articolul 5 neputand fi luat in considerare iar resolutiile ONU oricum nu le-a luat nimeni in seama.
        Rusii si chinezii au stat de o parte pt ca americani s-au inteles cu ei.
        La varianta sus numita fiti sigur, s-au gandit si rusii.

      • Domnule Victor, probabil Jaques Chirac si Gerhard Schröder nu erau pe deplin lămuriti care e tara de proventiență a făinei de grâu din eprubeta lui Collin Powell (aia de a prezentat-o lumii la ONU ca fiind Casus belli) si au dat repede fuga la Kremlin sa-l intrebe pe nimeni altul decat şeful KGB-ului, cel mai in masura sa dea un asemenea raspuns. O alegere ințeleaptă, zic eu, dvs ce parere aveti?
        In irak cred ca ati uitat de britanici si polonezi, ei au fost acolo cot la cot cu americanii inca din primele zile iar usor usor au ajuns soldati ale majoritatii statelor NATO, ba chiar si altii din state nonNATO. Si din cate tin eu minte nu Saddam a invadat america ci USofA & friends au invadat Irakul.
        Totuşi trebuie sa fim mai pozitivi ca situatia nu e chiar asa trista cum o vedeți dvs. De exemplu, la bombardarea Serbiei a participat aproape tot NATO inclusiv turcii. Apoi la trecerea in lumea Celor fară Griji a lui Muammar Ghaddafi au asistat si francezii impreuna cu britanicii iar la dubla tentativa de bombardare a Siriei, alaturi de USofA au fost tot Francezii si Britanicii. Concidență sau nu astea au fost intamplarile si, culmea, nici un stat NATO nu a fost atacat de nici unul dintre aceste mici tărişoare, deci nu poate fi vorba de lipsa de solidaritate. Cel putin cand a fost vorba să ii bombardeze pe cei mici cu armate slabe cu mult inferioare dpdv numeric si tehnologic si care nici nu dispuneau buton de panica nuclear a fost solidaritate maxima as zice eu.

        Desi scenariul dvs legat de achizitia turcilor este foarte posibil, nu este prea relevant dpdv militar in conditiile in care ei nu au cumparat modelul de top, nu dispun de multitudinea de radare in diferite benzi pe care le au rusii, plus ca frecventa semnalelor de ghidare, cheile de criptare ale rachetelor si frecventa de lucru a radarelor din capul rachetelor nu au cum sa fie deloc identice cu ale rusilor, asta fiind o chestiune ce tine de siguranta nationala. Deci expertii NATO in cel mai fericit caz ar s-ar putea inspira doar din aerodinamica rachetelor pentru ca tot ar ramane un mister pentru ei frecventele radar si de ghidare, codurile de criptare, unghiul maxim si viteza de scanare a capului radar al rachetei, numarul de fragmente + greutatea + tipul de explozibil al focosului si distanta de declansare a senzorului de apropiere, toate aceste caracteristici pot fi foarte usor modificate. Practic daca ei ar lua de bune informatiile gasite in sculele turcilor si ar proiecta contramasuri impotriva lor exista posibilitatea ca acestea sa fie partial sau total inutile in cazul sculelor rusilor.

        Eu as mai vedea si alte doua variante. Primul in care rusii si-au pastrat traditia de a vinde reproduceri slab calitative de-ale armelor lor, astfel incat turcii s-au ales cu un echipament praf, deloc similar pe partea de senzori si electronica cu originalul, cu cheile de criptare (deci si pos. de bruiere) in buzunarul lui Shoigu, adica cu niste sisteme complet inutile intr-un eventual conflict cu țara de origine.
        Al doilea ar fi: daca intr-o zi cu soare si cu cer senin Putin il „suna” pe Erdogan si ii spune ce țeapă i-a tras, tare mi-e ca o sa inceapa turcul sa faca epurari si sa bage dupa gratii toti ofiterii din armata (cum a facut si in cazul sa zisei lovituri de stat) de-or sa mai ramana cu cativa ieniceri fara nici un fel de experienta sau pregatire militara, deci si cu o armata praf si pulbere.
        Daca astea doua scenarii ar fi adevarate, ar insemna o arta. Arta de a-ti bate inamicul cu propria lui valută sau un fel de sabotaj be banii prostului daca vreti sa ii spunem asa. Iar o asemenea țeapă nu o poate lua decat un cârmaci cu iluzii de mare lider, care nu stie unde ii este locul, cine i-a fost aproape si cine ii este adevaratul inamic, un cârmaci care viseaza la refacerea unui imperiu fara a tine cont de nimeni si care isi transforma prietenii in inamici iar pe adevaratii inamici ii vede ca pe cei mai buni prieteni si mari parteneri de bişniță.

        • Se stie ca atunci cand se exporta armament sofisticat, acesta este in varianta in care poate face totul, dar nu poate lovi tehnica de lupta a exportatorului, deci acele rachete ar putea dobora orice aeronava dar nu ruseasca si probabil au si telecomanda de autodistrugere la nevoie…

  5. Foarte fain articolul.
    Eu tind sa cred ca azerii au avut unda verde de la Putin cu ofensiva lor Karabah ca altfel nu mai vedeau picior de drona prin aer si le neutralizau pilotii acestora din turcia. Cred ca a fost o intelegere intre Erdogan si Putin, un fel de troc sau ceva.

    Facand o analiza asupra situatiei eu vad treaba in felul urmator:
    1. Armenii, un popor chinuit de secole, au pierdut o parte din teritoriile castigate cu ajutorul rusilor acum 25 de ani si au ramas sa multumeasca lui Putin ca nu au pierdut tot.

    2. Azerbadjan a recastigat o parte a teritoriile pierdute din cauza rusilor acum 25 de ani si a ramas sa ii multumesca lui Putin ca nu i-au transformat in poligon de trageri si testari de armament. Ca „bonus” s-au ales cu bocancii soldatilor rusi care vor lasa urme pe acele meleaguri mult timp de acum inainte. Plus ca le-au luat gandul de la o eventuala continuare a ofensivei.

    3. Turcii si-au pus mari sperante in ajutorul acordat azerilor dar si-au inrautatit si mai mult relatia cu occidentul. Ca „bonus” s-a ales si ei cu mai multi soldati rusi aproape de granita lor monitorizandu-le mai indeaproape miscarile si exerciile militare cu azerbadjanul, adica le-au dat total peste cap planurile si speranțele.

    4.Rusii. Ei bine astia au pierdut un elicopter (pe care oricum le mai pierd din cauza accidentelor) dar au castigat mai multe:
    – recompense + scuze pentru elicopterul doborat.
    – simpatia populatiei azere ca nu le-au declarat razboi pentru elicopter si nici nu s-au bagat in mod direct intre ei cum asa cum au facut-o acum multi ani.
    – simpatia occidentalilor pentru faptul ca nu au incalcat dreptul inetnational intervenind fara motiv intr-un razboi dus pe un teritoriu de jure azer. Prin simpatie ma refer la evitarea altor sanctiuni, evident.
    – si-au pus soldatii intr-o zona la care ei n-ar fi avut acces liber fara a starni proteste din partea guvernelor armean si azer si revolte in randul cetațenilor.
    – au pus capat unui conflict fara sens intre doua popoare vai de capul lor dpdv financiar care nu au stiut si nici nu au incercat macar vreodata sa isi rezolve problemele intr-un mod pasnic.

    5. Occidentalii. Mai diplomati de fel fiind, au ramas cu aceleasi lozinci, „condamnari” si acuze cu care ne-am tot obisnuit de ceva vreme. Totusi au lipsit din peisaj sanctiunile si asta mi se pare putin ciudat. Adica sa sanctionezi turcia ca isi cumpara arme de la rusi dar sa nu ii sanctionezi cand fac comerț cu jihadistii sau cand folosesc mercenari islamisti sa lupte pe teritoriul altui stat pare un fel de sinonim cu complicitatea.

    Cred ca pe viitor va fi liniste pe acolo orice tentativa de a impinge linia rosie trasata de rusi se va termina cu o interventie militara directa din partea federatiei Ruse care va veni si cu o capitulare totala neconditionata a acestora gen Georgia 2008, Cecenia 2000 sau cu o eventuala anexare a acestora pe model Crimeea 2014.

  6. Conform ultimelor informatii turcii au ramas complet pe dinafară. Ei vor putea fi oriunde in alta parte pe teritoriul azer dar nu in NK, o spune direct Lavrov.
    Adica vor sta cuminți, vor privi si vor analiza neputinciosi dar după gard, binențeles.

    Spatiul aerian din NK a fost declarat complet inchis deci nu va mai putea zbura nici un fel de drona fara acordul direct al rusilor. Vor aduce probabil aceleasi echipamente ca la Hmeimim in Siria, acolo unde teroristii au avut zeci de tentative de atac cu sute de drone (multe in swarm) dar nu le-a reusit niciuna.

    Totusi, parlamentul turc, ca sa para macho si sa nu miroase a looseri, a transmis prin media informatii false cum ca ar participa si ei in NK cu trupe proprii dar este doar o propaganda de slaba calitate:

    „Lavrov also said there would definitely be no peacekeepers from Turkey in Nagorno-Karabakh. According to him, the so-called Russia’s and Turkey’s monitoring center on the disputed area will operate only in “remote mode, using drones”. “The limits of mobility of Turkish observers will be limited only to the premises of the monitoring center, which will be determined by the Azerbaijani side on its territory and not on the territory of the former conflict. As for the statements made in the Turkish parliament that “The Turkish forces will work on the same grounds as the Russians – this is exclusively a peacekeeping center that will work remotely, without any missions. This center is located on the territory of Azerbaijan,” Lavrov said in an interview with Russian and foreign media. “No Turkish peacekeepers will be sent to Nagorno-Karabakh” also he said.”

    • Stiu ca este ultra-tardiv dar abia acum am citit comentariile dvs la acest articol valoros al dlui Profesor Carp.
      Nu prea v-am vazut pe Contributors sau, poate ma insel, eu fiind mai subtire ca participare pe Contributors.
      Dar apreciez aceste comentarii ca fiind foarte pertinente, tehnice, caracteristice unui pro in astfel de chestiuni.
      Vazute prin prisma evenimentelor de astazi (14 apr 2021) ar fi cate ceva de contra-argumentat dar, ca sa fiu fair n-am s-o fac. Doar am sa ridic o minge peste fileu spunand: poate Turcia aparent nu a obtinut enorm din Azerbaijan, atunci, dar astazi cand a devenit foarte fierbinte conflictul ruso ucrainean unde Turcia trimite dronele – vazute in Azer ca operand cu acceptul rusilor – si care distrug echipament rusesc si ucid omuletii verzi, de data asta cert, fara acordul rusilor.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Radu Carp
Radu Carp este profesor la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București, Director al Departamentului Politici Publice, Relaţii internaţionale, Studii de securitate (2020 - ). Doctor în drept al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca (2002). MA în studii europene și relații internaționale, Institut Européen des Hautes Etudes Internationales, Nisa (1996). Reprezentant al Universităţii din Bucureşti în proiectul CIII-PL-0702-09-2021 - Ethics and Politics in the European Context, parte a reţelei CEEPUS III, coordonat de Universitatea Catolică Ioan Paul al II-lea din Lublin care reuneşte universităţi central şi est-europene (2012 -). Coordonator al echipei Universităţii din Bucureşti în reţeaua ştiinţifică europeană Observatory on Local Autonomy, coordonată de Université de Lille (2015 -). Membru al Academic Curriculum Group, în cadrul E.MA - European Master’s Degree in Human Rights and Democratization, program al Global Campus of Human Rights, Veneţia (2020 - ). Membru al Comisiei de ştiinţe politice, studii de securitate, ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică a CNATDCU (2020 - ). Membru al Consiliului de Conducere al ICR (2017 -). A ocupat funcțiile de membru al Comitetului Executiv al E.MA - European Master’s Degree in Human Rights and Democratization, program al Global Campus of Human Rights, Veneţia (2015-2020), membru al board-ului International Centre for Black Sea Studies, Atena (2010-2012), director general al Institutului Diplomatic Român, Ministerul Afacerilor Externe (2010-2012), prodecan (2008-2010), secretar științific (2010-2012) director al Şcolii Doctorale de Ştiinţă Politică (2015-2020) la Facultatea de Științe Politice, Universitatea din București. Colaborări și stagii de predare: Global Campus of Human Rights, Veneţia (2019, 2020); Universitá di Genoa (2019); Universitatea Catolică Ioan Paul al II-lea din Lublin (2019); Institutul de Ştiinţe Politice, Universitatea din Viena (2017, 2019); National Tchengchi University, Taiwan (2016); EIUC - European Inter-University Centre for Human Rights and Democratization, Veneţia (2016, 2017, 2018); Universitatea Matej Bel, Banska Bystrica (2016); Universitá degli Studi Florența (2015); Institut für Sozialethik, Universitatea din Viena (2015); Institutul de Ştiinţe Politice, Universitatea Wroclaw (2014, 2017); Universitatea Trnava (2014); Universitatea Umea (2013); Universitatea Carolină, Praga (2013); Universitatea Bologna (proiectul internațional 156171-LLP-1-2009-1-IT-ERASMUS JUSTMEN. „Menu for Justice. Towards a European Curriculum on Judicial Studies”, 2009-2013); Universitatea Szeged (2012); The Munk School of Global Affairs, Universitatea din Toronto (2011); Universitatea „Mykolo Romerio”, Vilnius (2010); Universitatea din Atena (2000). A participat la proiecte de cercetare în colaborare cu mai multe instituţii: Fridtjof Nansen Institute - Fridtjof Nansen Stiftelsen på Polhøgda Oslo (2020 - ), Université Libre de Bruxelles (2020 - ); Comisia Europeană/CRPE (2019); Academia Română (2018); Wilfried Martens Centre for European Studies (2015); Institut für Rechtsphilosophie, Religions-und Kulturrecht, Universitatea din Viena (2006 2008); Institutul European din România (2007); Institutul „Ludwig Boltzmann” pentru Studiul Problematicii Religioase a Integrării Europene, program al New Europe College, București (2004); TMC Asser Instituut, Haga (2002) etc. A publicat 16 cărți în calitate de autor și coautor. Ultima carte publicată : O lumină în întuneric. Democraţie, stat de drept şi drepturile omului într-o lume în schimbare, Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2020. Capitole de cărți și articole publicate în: Austria, Belgia, Bulgaria, Germania, Lituania, Polonia, Republica Moldova, Olanda, SUA, Ucraina.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Dimensiunile teritoriale ale depopulării țării în anul 2020

Populația rezidentă a țării era la începutul anului 2021 de aproape 19,2 milioane locuitori. Declinul din anul 2020 a fost deosebit de...

Egalitatea și economia de piață

Narațiunea obișnuită despre egalitate în România este că acest „vis de aur” al poporului este pe cale să se destrame. Bogații devin...

Neamțu’ Țiganu’ citește Coranu’

Hafsa, Akif, Azra, Suleymen, Neyla, Dzina, Aisha... și multe alte nume. Eu nu știu cine sunt acești copilași, nu-i recunosc după fețe,...

Noi, chinezii

            Cu mulți ani în urmă am fost surprins să aflu că, în limba română (ba chiar în cea veche) există un...

De ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți”?

O bună parte din articolele mele publicate pe această platformă discută modele (simulări) ale variațiilor unor parametri climatici precum concentrația de CO2,...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro