miercuri, iunie 29, 2022

Fotbal și Capacitate

-nesfârșite iubiri, inefabile trădări, repetate incapacități-

Care-o fi legătura dintre capacitate și fotbal? Prima și cea mai importantă este aceea că la școală și la fotbal se pricepe tot omul, măcar că a dat vreodată cu piciorul într-o minge, s-a uitat la UCL, a trecut printr-o școală sau i-a dat vreo lecție vitală despre încălzirea globală propriei odrasle. Iată adevăratele specializări naționale! Din pestrițele tribune ale stadionului național, care e societatea românească, atât de polarizat și cu atâtea bule, suntem pricepuți la a da lecții de strategie educațională („Eeee…nu mai au profesorii nicio autoritate!”; „Pe vremea mea…”; „Ăsta-i examen la Română!?”; „Nu se face nimic la școală.”), sau fotbalistică („N-au suflet și onoare!”; „Zero valoare!”; „Ne bate Gibraltar!”; „Să-și rupă pașapoartele, maneliștii, cocalarii, fițoșii, îmbuibații!”; „Demisia!”). Suntem ultra-specializați la școală și la fotbal și știm exact cum se face să facem „ca să fie bine”. Dar…

Fotbalul brazilienilor din Balcani fără brazilieni

Pe „Ciuperca”, câmpul nostru de fotbal fără marcaje, dar întins până la linia orizontului, cu pietre din care mingea jupuită țopăia incontrolabil, cu porți formate din ghiozdane sau din cei mai mari bolovani, aveam o strategie fotbalistică totală: când toți în atac, când toți în apărare. Nimeni nu voia să fie portar, așa că ori stăteam cu rândul, în cazul cel mai fericit, ori ajungea în poartă cel mai mic, care n-avea de-ales. Singura strategie: nicio strategie. Făceam selecție alternativă: din ceata adunată la un aproximativ centru, cei mai buni își alegeau pe rând coechipierii până la ultimul, apoi jucam. Jucam zi lumină, fără timp și ofsaid, cu reguli relative, fără eliminări și cartonașe, chiar și atunci când faulturile erau mai dure. Nu-ți convine? Renunță, fugi la mama, care numai de excluderi și discriminări fotbalistice n-avea chef. Mi-a rămas o amintire care se întoarce mereu atunci când ratez ceva în viață: odată, când jucam cu cei mari un meci „important” în deplasare, pe un teren advers adevărat, cu porți îmbrăcate cu plase, cu linii trasate, cu minge „artex” și tricouri cu numere, Fila (singurul fotbalist adevărat pe care l-am cunoscut și Om în tot sensul cuvântului, așa cam ca Anton Lupan!) m-a trimis în atac: „Du-te să dai gol!”. În lumea de Gulliveri mă regăseam brusc la examenul de capacitate. Am ratat cea mai mare ocazie, șutând de la câțiva metrii în bară. În timp ce o încasam cu vorba și cu privirea de la coechipierii osteniți de efort, Fila mi-a strigat, impunând tăcerea, atât de respectat era, „Bine!!! Bravo!!! Era să le rupi bara!”. Am înțeles că la fotbal, ca și în educație de altfel, este despre mult mai mult decât „a da gol”, ca și despre a lua cu notă maximă un examen. E mult mai mult decât „a marca” și a fi aplaudat. În ambele activități colective este vorba despre proces, despre drumul de până la meciul „tare” din final, despre cum mă antrenez, cum învăț, ce învăț și de la cine și, mai ales, despre cum mă scot după ce ratez și despre încredere. Așa că, și astăzi, la inerentele ratări ale vieții mele îmi repet în gând și zâmbind cuvintele lui Fila: „Era să le rupi bara!” Cel mai mare câștig al acelui fotbal haotic a fost că eram împreună într-o lume nivelată economic, că ne visam mari fotbaliști, fără mingi, terenuri și echipament sofisticat, care astăzi dau singure goluri „à la Messi”. Știu, veți spune că e în imaginea aceasta o doză consistentă de nostalgie după copilărie, dar este tot ce m-a învățat simulacrul de fotbal pe care l-am jucat atunci. Niciunul dintre noi n-a ajuns fotbalist, dar a fost ceva care ne-a ajutat să ne raportăm la oameni diferiți, cu vârste diferite, cu capacități diferite, cu educația de-acasă diferită, să visăm și să acceptăm victoria și ratarea deopotrivă.

Așadar, nu este totul despre fotbal național, ci despre a ne uita în jos, despre local, despre ceea ce se întâmplă la firul ierbii, și în toate direcțiile și de a ne gândi dacă mai avem nevoie de a face ceva împreună. Fotbalul văzut la televizor nu are nimic de-a face cu fotbalul de pe „Ciuperca”. La televizor fotbalul este despre vedete cu contracte colosale, inimaginabile, despre stadioane-templu, despre bani mulți, impresari și impresare, scandaluri mondene și amantlâcuri, despre mașini luxoase și părerologi exotici, care știu ei de ce am mai ratat o calificare, un alt examen internațional pierdut. Este despre mondenitate și despre orice, numai despre fotbal nu. În fond, nu despre câte un meci „crucial” ar fi cazul să vorbim, ci despre probleme profunde ce țin de educația de bază, de infrastructura primară, de modele, despre așteptări și calibrările lor, despre renunțare și abandon. Fotbalul de la TV și de pe rețelele sociale a devenit o butaforie a unei elite, vândută bine prin intermedierea canalelor media unei categorii sociale de la firul ierbii, privată de strategii pe termen scurt și mediu, abandonată și recuperată exclusiv la alegeri. O categorie care visează la lojele de lux din UCL, evadând 90 de minute din coșmarul perpetuu al subdezvoltării.

Capacitatea copiilor și incapacitatea adulților

Deunăzi, Tudor Chirilă a reacționat dur pe rețelele sociale în legătură cu subiectele de capacitate la Română din acest an, declarându-se șocat și revoltat că despre șuruburi, cuie și numele cățelului e evaluarea națională și că tinerii de 14-15 ani, care trăiesc exclusiv în lumea digitală, ar trebui învățați „să gândească critic”, să nu mai memoreze, să fie capabili să dialogheze liberi și ferm pe baza textului. Principiile invocate sunt nobile, ideale, dar fără referința punctuală și fără cunoașterea exactă a testului și a contextului național, nu sunt decât utopice și spectaculare.  Motivul pentru care invoc reacția virală a domniei sale este pentru că astăzi, mai mult decât oricând, în era imaginii și a viralizării rețelelor sociale, a scenei mediatice, o figură publică precum domnia sa „educă” sau formează opinii, poate mai puternice și mai „auzite” astăzi decât ale profesorilor. Subiectele trebuiau citite însă cu atenție și până la capăt, înainte de a-i blama pe cei ce le-au construit. Mai mult, ele trebuie așezate într-un context mai larg, al specificului examenului și al particularităților naționale în acest caz. Nu e suficient să citim o cerință și apoi să vituperăm profesorii. Ele sunt însă progresive, adică pe niveluri de capacitate, pentru că nu este un concurs național, nu este olimpiada, ci o evaluare a cunoștințelor tuturor elevilor, a capacității de înțelegere și de exprimare pe baza unui text dat și în acord cu „antrenamentul” și cu o serie de competențe precise, exersate pe parcursul celor patru ani de gimnaziu. Dacă răbdarea i-ar fi dus pe detractori spre punctele 6, 7, 8 și 9 din testul cu pricina, ar fi văzut probabil că acestea se adresează inclusiv celor care au capacități mai exersate, de asociere, comparație, disjuncție, compunere complexă a unui text. Cred că subiectele sunt construite de oameni/ antrenori care au reprezentarea unui examen național și care cunosc realitățile și diferențele din școala românească. Ba chiar, s-ar putea să avem surpriza ca pe alocuri să fi fost prea dificile, fapt pe care ni-l vor confirma rezultatele naționale centralizate, nu cele locale. Repet, evaluarea națională nu este doar pentru copiii clasei de mijloc și ai elitelor din colegiile naționale, cu sute de ore de meditații în spate și cu părinți prezenți și exigenți, siguri pe propria lor capacitate de înțelegere a unui text. Să nu ne uităm doar în sus, să nu ne revoltăm că i s-a cerut copilului o „imbecilitate”, și anume să spună rasa lui Șmil, după ce o va fi citit/ găsit deja în textul din fața lui. S-ar putea s-avem surpriza ca ceea ce pare o „imbecilitate” pentru copilul nostru, pentru mulți alții să fie un exercițiu greu spre imposibil. Și de-aici până la a acuza și a judeca aspru copiii și profesorii e foarte mică distanța. Uitându-ne în jos, vom vedea că și aici, ca la fotbal, sunt probleme structurale serioase, cu lipsă de profesori specializați, de formare continuă și de remunerare corectă, cu falii colosale între urban și rural, cu copii în situații sociale grave și într-o acută criză de modele, cu ingerințe catastrofale din partea politicului, interesat doar pe scena publică de educația profundă, de sănătatea morală a tinerilor și de iluzoriile șanse egale.

Aș spune că e bine să-i lăsăm pe cei ce se pricep să facă regulile și să se ocupe de capacitate sau de fotbal, adică exclusiv pe ei, într-un perpetuu dialog cu tinerii și în consultare cu părinții. Politica educației și a fotbalului sunt ambele roase de două boli grave: „știetotismul” și politicianismul, adică de politica oportunismului, politica politicienilor, care instrumentalizează cele două activități, pentru că ambele sunt surse de influență, trambuline publice, vin din trecut și se ocupă cu viitorul. Iar acești politicieni își pregătesc azi viitorul. Și capacitatea și fotbalul sunt prea puțin despre prezent. Nu vă iluzionați. Degeaba vrem rezultat cu Muntenegru și note maxime la examenele naționale, dacă în spate nu e nimic, dacă copiii n-au profesori/ antrenori calificați, selectați și rezonabil retribuiți, dacă n-au clase/ terenuri primitoare, materiale și suport, sprijin psihologic atunci când nu știu încotro s-o apuce. Cu alte cuvinte, dacă nu le spune nimeni cu inteligență, umor și blândețe atunci când clachează: „Era să le rupi bara!” Asta le poate spune doar cineva care înțelege și sistemul și beneficiarii lui deopotrivă. Altfel, renunțarea e extrem de plauzibilă, iar în societatea românească endemică.

Apoi, dacă ne uităm doar la colegiile, ligile naționale, atunci când judecăm educația comitem o greșeală de raportare și de calibrare, închiși în cercul nostru elitist. Comparând, e ca și cum am pune față în față un meci din liga sătească cu Liga Campionilor, chiar așa, scrisă cu majuscule. Cred că e inutilă comparația. Școlile și ligile sunt foarte diferite. Într-o majoritate covârșitoare, școlile din satele pierdute ale României, sau din orașele mici, dezindustrializate, depopulate, fără perspective pe termen scurt și mediu, sunt animate (din ce în ce mai puțin, ce-i drept!) de copii care provin din familii cu grave probleme economice (vezi rapoartele UNICEF), cu o rată a abandonului școlar de peste 15%, cu aproape 50% dintre copii în imposibilitatea de a înțelege minimal un text, ca și cum aceasta ar fi problema lor majoră, și nu foamea. Cancelariile sunt formate din mulți profesori suplinitori, care uneori trebuie să substituie materii la care n-au formare, cu salarii demotivante, ce le-ajung pe jumătate de lună, cu examene de titularizare dure, supliniri fără sens și orizont, depinzând de directori obedienți politic și de inspectorate total politizate și birocratizate. Contează așadar în ce direcție privim și cum privim. Dacă privim în sus, spre colegiile renumite, unde bătălia pe un loc „în clasele bune” este comparabilă cu cea de la loturile naționale de fotbal, atunci, cuiele, șuruburile, parâmele, pânza de vele, urzeala de cânepă și bătătura de bumbac, sau chiar și rasa lui Negrilă sau Șmil, pot părea ridicole. Dacă ne uităm în jos, spre vreo școală din uitatele colțuri ale patriei noastre dezabuzate, vom fi surprinși să constatăm că mulți tineri nici nu vor fi înțeles ce este măcar un brac în fragmentul Cellei Delavrancea. Apropo, nu e deloc un exercițiu de memorare acesta, ci de înțelegere primară, textul fiind la prima vedere și toate informațiile incluse. Ele trebuiau doar „citite”, dar „doar” e o cumpănă în cazul dat. Cea mai grea.

Cred că doar atunci când vom scoate politica din școală (cred că și „influencerii” fac un fel de politică și un alt fel de educație) și de pe terenul de fotbal vor fi câteva speranțe pentru o veritabilă „capacitate” națională, unde copiii să vadă în examene și în fotbal nu scopuri în sine sau probe de statut social sau de rușine comunitară, ci mijloace de a înțelege lumea, adică de a învăța fiind împreună, de a tolera fiind diferiți, de a construi împreună o lume mai echilibrată, mai dreaptă, în care fiecare să aibă un loc, șanse și unde să-și găsească sensul. Noi suntem nevoiți să vorbim în primul rând despre școala publică, despre fotbalul de masă ca sport colectiv, despre șansele și egalitățile sociale pe care acestea le exersează, atunci când sunt plănuite de oameni competenți și de modele veritabile, nu de butaforiile de la TV, de „știetotism” și de politicianism.

Așadar, iată cum văd eu provocările adevărate ale lumii în care trăim: Cum putem face să lăsăm școala, ca și fotbalul de altfel, exclusiv pe mâna celor ce știu ce înseamnă politica educației, adică pe mâna profesorilor, antrenorilor zilnici din sălile de clasă sau de pe terenurile de sport? Cum să avem grijă de copii și de profesorii lor deopotrivă și să-i eliberăm de povara constrângerilor? Cum să-i eliberăm educându-i și pe unii și pe ceilalți? Cum îi ținem pe tineri în/la școală? Cum facem să meargă școala spre ei, atunci când ei nu mai vor să vină la școală? Cum să îi convingem că școala este a lor și nu a scenei publice? Cum să îi convingem și pe „influenceri”, fie ei muzicieni, realizatori TV, jurnaliști, impresari sau politicieni, să nu mai facă teatru bulevardier când simt gustul de spectacularizare a școlii, ca și a fotbalului, și asta doar în preajma vreunui examen național? Ce-ar fi să privim mai mult spre școala de zi de zi, spre problemele sistemice, spre lipsuri și spre diferența enormă dintre urban și real și să-i ascultăm mai atenți și mai încrezători pe profesori? Nu e totul despre un examen național sau despre o calificare internațională, ci despre cum reacționăm când „o dăm în bară” și despre cum creăm și găsim un loc pentru fiecare în societatea de mâine. Deși astăzi îmi pare cam târziu, o reformă radicală doar de aici ar putea porni: de la acest dialog dintre profesori și tineri, cu scopul de a găsi punctele nodale negociate dintre competență, necesitate și interes. Și, cel mai important, aș mai porni de la acceptarea diferenței. Altfel, falia dintre școală și tineri va crește dramatic și ne va înghiți pe toți.  

Ca să închei totuși într-un ton mai optimist și zâmbitor, chiar și pentru detractorii de pe social media ai patrupezilor Negrilă sau Șmil, chiar dacă aruncă imprecații fără să fi citit sau înțeles fragmentele din Tudoran sau Delavrancea din testul de evaluare, aș spune că și numele ființelor mici e câteodată extrem de important, chiar mai important decât s-ar crede. Dacă eu, dascălul, nu sunt credibil, atunci poate britanicul de Nobel, T. S. Eliot, care nu, nu joacă la Chelsea sau Manchester, și nici nu face muzică de petrecere, cu siguranță că poate fi crezut. În Cartea lui Moş Oposum despre Pisicile Poznaşe (trad. de Tudor Cristian Roşca şi Viorel Ştefănescu; il. de Axel Scheffler, Humanitas, 2009), găsim o primă poezie, ce se numește, cum altfel, „Numele piscilor”. Pentru unii, care visează doar la aerul eterat al „gândirii critice”, textul o fi infantil și inutil, dar pentru mine, care de-o vreme am început să-mi amintesc mirosul ierbii și al ciupercilor de pe terenul de joacă, „Numele pisicilor” e o veritabilă lecție despre efectele literaturii, despre versatilitatea sa și despre stratificarea sensurilor, în funcție de vârste, grupuri diverse, înțelegeri diferite. El poate fi citit și înțeles și de…și de…și de. Adică, îl recitesc și eu, mereu și mereu cu plăcere, chiar dacă n-am un examen în față, chiar dacă încă îmi place să mă mai joc, chiar fără „gândire critică”, fără ifose și pretenții de „știetot”, doar așa, pentru că uneori, și eu mă simt ca pisica lui Eliot, „pierdută în meditație…la gândul la propriu-i nume”. Vedeți așadar că în incapacitatea mea de a înțelege jocul pisicilor admit că botezarea pisicilor, sau a cățeilor, „…e o afacere dificilă”. Și asta vă spune un om care face diferența dintre Negrilă, Lăbuș sau Șmil. Nostalgicii vor înțelege.

Distribuie acest articol

4 COMENTARII

  1. who cares, stimate domn, de balanel ce plesneste basica cu piciorul sau de miaunel ce l struneste s o bage n poarta? sau de superbeturile si gealatii ce „analizeaza” post factum ce a facut balanel si miaunel si ti a scapat tie novicelui cu purta umflata de mec puisori si coca cola prabusit pe un divan la televizor? panem et circenses pentru prostime, ca ntodeauna, precum sclavii de odinioara ce urmareau luptele gladiatorilor si viata era minunata! sic and tired cind aud de „analize” sportive. practicati dvs insusi un sport anume, bateti mingea amatoriceste, inotati, alergati si veti fi infinit mai cistigat

  2. Va multumesc pentru articol. O neasteptata gura de aer curat si un zimbet cald, afara din incrancenarea pe care o vad de multe ori in presa noastra si in comentariile de la cititori. Eu interpretez textul ca nefiind neaparat despre fotbal sau (specific) despre sistemul educational, cit, mai general, despre nivelul la care ne aflam ca societate, ca civilizatie. Diferentele esentiale intre noi si alte tari mai avansate, nu sunt doar de tipul – la noi se scuipa pe strada si la ei nu – ci mai profunde, si eu zic ca aici articolul dvs e o buna incurajare sa iesim dintr-un tipar in care nu vedem padurea de copaci, suntem toti disperati de a avea dreptate punctual, dar pierzindu-ne sensul esential si de multe ori umanitatea. Toti avem o solutie simpla la cele mai complicate probleme. La fel ca si politicienii :).

    • „sa iesim dintr-un tipar in care nu vedem padurea de copaci”.
      Parca se zicea ca nu vezi padurea/copacii din cauza uscaturilor :D

  3. Intre timp sa vand haine foarte scumpe in METAVERS dar pe bani adevarati, reali, credeti ca pentru cei care cumpara mai conteaza ca pot dialoga, sunt critici si pot purta discutii libere ?
    Fotbalul este ceva real, se joaca pe maidan si plaja si ar fi bine sa ramana asa altfel stadioanele se vor muta si ele in METAVERS iar pe campul de joc fiecare isi va putea instala avatarul pe care il cumpara, tot pe bani grei. Mai intelege cineva ce se intampla cu lumea ?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Florin Oprescu
Florin OPRESCU (n. 07.06.1977, Hațeg) este în prezent lector ILR la Institutul de Romanistică al Universității din Viena unde predă cursuri de literatură română și de știința media. În această universitate a obținut în decembrie 2017 titlul de „doctor abilitat” pe domeniul „Literaturi romanice”, cu o teză despre „Literatură și putere”, publicată în 2018 la De Gruyter. A urmat studii de licență, masterat și doctorat în literatură la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă cursuri de literatură română. În anul 2010 a beneficiat de stagii de cercetare și de perfecționare la Universitatea Paris IV, Sorbona și la Universitatea din Viena, iar între 2010 și 2012 a avut o bursă de cercetare post-doctorală cu tema „Literatură și canon”.

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carti noi

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mastile-zeului-mastile-zeului-vol-i-1651660196.png

Editura Trei publica primul volum din monumentala lucrare a lui Joseph Campbell, Măstile zeului. Acest prim volum, în editie cartonată, este dedicat mitologiilor primitive. Al doilea volum va fi despre mitologiile orientale. Puteti cumpăra de la Bookfest această carte cu o reducere de 30 %.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro