Fructele mâniei (1939), romanul emblematic al lui John Steinbeck, nu este doar o narațiune socială, ci și o declarație politică profundă despre injustiție structurală, despre natura capitalismului sălbatic și despre relația dintre stat, muncă și demnitate umană. Dacă ar fi să descriem politic situația redată în roman, am vorbi despre o criză sistemică a capitalismului industrial agrar, dezintegrarea socială accelerată și incapacitatea instituțiilor publice de a proteja cetățenii vulnerabili – premise fertile pentru o radicalizare politică de jos în sus.
Romanul poate fi considerat, pe bună dreptate, una dintre cele mai tulburătoare ficțiuni sociale ale secolului XX. Însă, citit prin lentilele teoriei neoinstituționaliste contemporane – în special prin conceptele dezvoltate de Douglass North, Daron Acemoglu și Bo Rothstein Fructele mâniei capătă o nouă profunzime, devenind o radiografie literară a colapsului instituțional, a rupturii dintre instituțiile formale (stat, lege, piață) și cele informale (solidaritate, moralitate, norme comunitare), care produce nu doar excludere sistemică, ci și o formă de reactivitate colectivă fără orizont.
Această reactivitate nu este doar un fenomen istoric american. În România contemporană, furia exprimată prin vot în alegerile recente reflectă aceeași tensiune dintre promisiunea instituțională a egalității și experiența reală a inechității. Neîncrederea în stat, percepția unui sistem care funcționează în favoarea celor privilegiați și sentimentul de abandon economic și social au alimentat o revoltă electorală ce depășește simpla schimbare politică: este semnul unei rupturi instituționale adânci. Astfel, Steinbeck devine mai actual ca oricând – nu doar ca scriitor al suferinței americane din anii ’30, ci ca analist literar al momentelor în care instituțiile își pierd legitimitatea și cetățenii își pierd răbdarea.
Atunci în Oklahoma, acum la Vaslui: geografia excluderii
Familia Joad, personajul colectiv al Fructelor mâniei, nu este doar o victimă a Marii Crize, ci produsul unei tranziții economice violente, lipsite de justiție instituțională. Agricultura se mecanizase, marile proprietăți se concentraseră în mâinile câtorva actori economici, iar micii fermieri, care reprezentau coloana vertebrală a comunității rurale americane, erau împinși la marginea societății. Statul, slăbit, complice sau indiferent, nu intervenea pentru a corecta dezechilibrele. Rețeaua de solidaritate comunitară se destrăma, în timp ce inegalitățile creșteau. În lipsa oricărei alternative, migrarea forțată rămânea singura opțiune – dar ea nu era o expresie a libertății de mișcare, ci o fugă dintr-o societate care nu mai oferea reguli clare de apartenență, nici acces echitabil la resurse, nici orizonturi de viitor.
Steinbeck descrie cu o forță aproape profetică acumularea acestei tensiuni sociale:
„Acele familii care trăiseră pe un petic de pământ, care trăiseră și muriseră pe patruzeci de acri, se hrăniseră ori flămânziseră din roadele a patruzeci de acri, puteau acum să hoinărească prin întreg apusul. Și alergau dintr-un loc într-altul, căutând de lucru; șoselele deveniseră șuvoaie de oameni, și mulțimi de oameni stăteau înșiruite pe marginile șanțurilor. În urma acestora veneau alții, tot mai mulți. Pe marile șosele se scurgeau puhoaie de nomazi. Acolo, în apusul și sudul de mijloc, trăise o lume de plugari ce nu trecuseră la faza industrială, nu se obișnuiseră cu mașinile și nu cunoscuseră puterea și primejdia ascunsa in mașinile încăpute pe mâini particulare. Deschiseseră ochii și crescuseră într-o lume ce nu cunoștea paradoxurile industriei. Simțurile lor erau încă foarte sensibile la ridicolul vieții industriale.”(Fructele mâniei, ediția română din 1965,vol II, p. 143)
Iar în altă parte, indică procesul de dezumanizare și respingere morală:
„Iar atunci oamenii din orașe sau din patriarhalele localități suburbane se strânseră laolaltă ca să se apere; și se încredințară singuri ca ei sunt buni, și invadatorii ticăloși, așa cum trebuie să se încredințeze omul înainte de a porni la lupta. Ziceau: «Împuțiții ăștia de okies (termen care desemna migranții originari din Oklahoma, s.n.) sunt murdari și sălbatici. Sunt niște degenerați, maniaci sexuali. Împuțiții de okies sunt hoți. Fură de sting. Nu-s în stare să înțeleagă dreptul de proprietate».”(p. 144)
Această logică a excluderii – economică, morală și comunitară – reverberează, într-o formă mai tăcută, în România contemporană. Regiunile estice și sudice – precum Vaslui, Botoșani, Teleorman sau Olt – trăiesc un proces de marginalizare structurală marcat prin migrație de constrângere, dezrădăcinare socială și o profundă ruptură între cetățeni și instituțiile statului. Tinerii pleacă nu pentru că aleg „liber” mobilitatea globală, ci pentru că spațiul din care provin nu le oferă educație funcțională, servicii medicale, infrastructură, perspective. Satele se golesc, comunitățile îmbătrânesc, iar statul rămâne absent. Ceea ce este adesea perceput ca o alegere individuală de a emigra este, în realitate, simptomul unei ordini instituționale incomplete – o ordine în care instituțiile formale există, dar nu generează oportunități și nici încredere.
Această logică poate fi înțeleasă mai profund prin grila teoretică a lui Albert O. Hirschman. În Exit, Voice and Loyalty (1970), Hirschman arată că indivizii confruntați cu disfuncționalitatea instituțiilor pot alege fie să plece (exit), fie să protesteze (voice), iar decizia de a rămâne loiali (loyalty) depinde de capacitatea sistemului de a răspunde. În România post-tranziție, milioane de cetățeni au ales exit-ul: au plecat din localitățile lor, apoi din țară, în căutarea unui cadru de viață funcțional. Aceasta nu a fost o alegere liberă, ci o retragere forțată, o plecare cauzată de eșecul statului de a furniza bunuri publice esențiale.
Dar în ultimii ani, mai ales în contextul alegerilor din 2024–2025, observăm o tranziție de la exit la voice. Furia acumulată în ani de marginalizare și umilință s-a transformat într-un vot de protest, într-o respingere radicală a sistemului politic. Pentru un segment tot mai mare din populație, votul nu mai este o confirmare a apartenenței, ci un instrument de sancțiune simbolică. Atunci când voice-ul nu este auzit – sau este discreditat drept populist, ignorant, periculos – ruptura instituțională se adâncește și mai mult.
Era atunci în Oklahoma, dar este – într-o altă proporție și cu alte forme – și acum, în România. Și nu doar aici. Așa se explică și succesul politic al lui Donald Trump în regiunile rurale ale Americii mijlocii cu zone ale industriale dezafectate, cu comunități muncitorești rămase fără viitor, fără reprezentare, fără protecție. Votul pentru Trump nu este doar o alegere ideologică, ci o formă de voice exploziv, un răspuns visceral al celor excluși, o „strigare” a celor care au fost prea mult timp invizibili. În același mod, voturile de protest din România reflectă o acumulare tăcută de frustrări sociale și de neîncredere în instituțiile formale.
România de azi reflectă, așadar, în oglindă lumea lui Steinbeck, o societate în care exclușii nu mai cer permisiunea de a fi recunoscuți, ci își impun prezența – fie prin plecare masivă, fie prin vot de protest. Fructele mâniei nu sunt doar o metaforă a trecutului american, ci o descriere a realității românești și globale atunci când statul devine surd, iar instituțiile se golesc de sens. A reface loialitatea democratică nu înseamnă doar a combate populismul și a lupta împotriva dezinformării și radicalizării, ci mai ales a înțelege cauzele furiei: inechitatea, abandonul, excluderea.
Instituții formale fără legitimitate, instituții informale prăbușite
Așa cum afirmă Douglass North, instituțiile sunt „regulile jocului” care structurează viața socială. Dar nu este suficient să ai reguli scrise (formale); trebuie ca ele să fie acceptate, înțelese și sprijinite de norme informale – valorile sociale, încrederea reciprocă, legitimitatea morală. În Fructele mâniei, tocmai această legătură se rupe, căci atunci când legea permite exproprierea, în absența normelor care garantau solidaritatea comunitară, aceasta legea devine mecanism de dezumanizare.
Ori, România nu duce lipsă de legi sau de politici. Dar acolo unde nu există norme informale funcționale, administrația este percepută ca arbitrară, coruptă, „a altora”. Rezultatul fiind simularea conformării, o cultură a adaptării subversive și un stat care nu poate construi încredere.
Potrivit teoriei lui Daron Acemoglu, societățile eșuează atunci când instituțiile economice devin extractive – adică atunci când acestea nu creează oportunități egale, ci sunt folosite pentru a canaliza resursele în beneficiul unei elite restrânse, în detrimentul majorității. Exact acest mecanism este ilustrat de Steinbeck în portretul muncitorilor agricoli constrânși să accepte salarii de mizerie, lipsiți de alternative reale. Un sistem în care competiția e trucată, iar „ieșirea” este imposibilă. Vi se pare cunoscut?
Modelul descris de Steinbeck este reprodus cu fidelitate și în România de azi unde, din regiunile sărace, resursele umane sunt exportate masiv, în timp ce investițiile publice urmează criterii politice, nu nevoi sociale reale. Statul eșuează în misiunea sa de integrare, iar economia rurală alunecă spre statutul de periferie extractivă, fiind doar sursă de forță de muncă ieftină și de voturi manipulabile.
În viziunea lui Bo Rothstein, democrația și dezvoltarea durabilă se sprijină pe imparțialitatea instituțională și pe încrederea interpersonală generalizată. Steinbeck zugrăvește o lume în care aceste fundamente au fost complet dislocate. Fără încredere, cooperarea devine imposibilă, iar contractul social se destramă.
În satele românești, capitalul social a fost subminat de migrație, de promisiuni politice repetat încălcate și de rețele clientelare care au înlocuit solidaritatea colectivă. În absența unei recunoașteri sociale autentice, reforma devine imposibilă. Mânia nu e doar reacție afectivă, ci simptomul unei rupturi instituționale profunde.
Reforma necesită sincronizare instituțională
O lectură neoinstituționalistă a Fructelor mâniei ne arată că modernizarea economică, în lipsa unei articulări coerente cu instituțiile informale – obiceiuri, norme de reciprocitate, forme de încredere socială – nu doar că produce dezechilibre, ci poate conduce la prăbușirea întregului cadru de coeziune socială. În romanul lui John Steinbeck, asistăm la dezintegrări succesive ale comunităților rurale în momentul în care instituțiile statului se retrag sau devin capturate de interese private. Eficiența economică, în absența echității și recunoașterii sociale, produce abandon, furie și dezagregare morală.
România contemporană se află într-o situație comparabilă. Politicile de reformă — oricât de „bune” în aparență — eșuează adesea nu din cauza defectelor lor tehnice, ci pentru că nu rezonează cu așteptările și experiențele comunităților. Reformele implementate fără o înțelegere a istoriei instituționale și a capitalului social local generează rezistență pasivă sau reacții de respingere. Ele sunt percepute ca impuneri venite din afară, nu ca procese de co-creare democratică.
Neoinstituționalismul – de la Douglass North la Bo Rothstein – atrage atenția asupra relației esențiale dintre instituțiile formale și cele informale. Schimbarea durabilă apare numai acolo unde există convergență între norme legale, valori colective și comportamente cotidiene. Reformele autentice nu pot fi doar tehnocratice: ele trebuie să fie morale, simbolice și relaționale. Adică trebuie să refacă legătura ruptă dintre stat și societate, dintre reguli și legitimitate, dintre modernizare și recunoaștere.
În România rurală, această ruptură este accentuată de migrație, de promisiuni politice neonorate și de rețele clientelare care au erodat solidaritatea colectivă. În astfel de contexte, reformele devin simulacre, iar neîncrederea se adâncește. În locul unui „stat imparțial”, despre care vorbește Rothstein, apare un stat perceput ca arbitrar sau distant — incapabil să asigure tratament echitabil și să genereze cooperare între cetățeni.
Fructele mâniei ne oferă, astfel, mai mult decât o frescă a unei crize economice: ne oferă o tipologie a colapsului instituțional. În lipsa unor instituții vii – adică ancorate în viața reală a comunităților și capabile să producă sens și predictibilitate – mânia nu mai funcționează ca motor al schimbării, ci ca simptom al unei ordini pierdute, a unei rupturi care nu mai poate fi reparată tehnic.
Prin urmare, reforma, în sensul său profund, nu este o simplă ajustare de politici, ci un proces complex de reconstrucție a încrederii, a solidarității și a percepției de echitate. Este, în esență, un demers de regenerare instituțională și morală fără de care nici modernizarea, nici democrația nu pot rezista.
Bibliografie orientativă
- Steinbeck, John (1939), The Grapes of Wrath, Viking Press; (în românește, Fructele mâniei, Editura pentru literatură, Biblioteca pentru toți, 194, 1965)
- North, Douglass C. (1990), Institutions, Institutional Change and Economic Performance, Cambridge University Press.
- Acemoglu, Daron & Robinson, James A. (2012), Why Nations Fail: The Origins of Power, Prosperity, and Poverty, Crown Publishing; (în românește, De ce eșuează națiunile. Originile puterii, ale prosperității și ale sărăciei, Litera, 2018)
- Rothstein, Bo (2011), The Quality of Government: Corruption, Social Trust, and Inequality in International Perspective, University of Chicago Press.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Si ce masuri preconizati impotriva noilor mosieri si arendasilor abuzivi?
Aparatul de stat din zona rurala este lacheul lor total. Primarii, politisti etc.
Da, asa este, lichelele astea ne distrug sistematic.
Dar nu am vazut nici o masura impotriva lor. Iar reclamatiile sunt sistematic respinse ca nefondate.
De toti.
@mongolul _ „Si ce masuri preconizati…”
Permiteți-mi vă rog o observație. Deși acum este criticat laolaltă cu Ciu-Cio & Co, dl. Cristian Socol este economist de profesie. Dorința disperată PSD PNL de a câștiga alegerile au făcut ca sfaturile profesorului C Socol să fie folosite mai puțin pentru îmbunătățirea programului de guvernare și mai mult pentru a justifica deciziile economice catastrofale ale politicienilor PSD PNL care slujesc cleptocrația.
Văd acum la TV „specialiștii” care consiliază pe teme economice actualii conducători ai României, cei aflați în cele mai înalte funcții, și care au promis în campaniile electorale „măsuri” de redresare economică.
Domnii R Burnete și D Anastasiu promovează „măsura” de lua câte puțin de la cât mai mulți pentru a se da la puțini cât mai mult, conform unui principiu feudal, iobăgesc. La fel precum se plătește, până astăzi, la achiziția fiecărui litru de carburant „centul Blănculescu”, pentru cei care au devalizat Bancorex.
Nu se vorbește la capitolul „măsuri” de închiderea robinetului jafului din economia românească, a furtului din averea publică, ci despre urgența reducerii deficitului prin sacrificiul colectiv al tuturor cetățenilor, prin noi biruri.
Dl Radu Burnete bate câmpii cu grație spunând la fel ca Marcel Ciolacu că deficitul bugetar uriaș al României a fost înfăptuit spre binele cetățenilor, banii fiind utilizați în investiții, ale căror beneficii sociale se vor vedea pe termen lung. Este o imensă minciună, semnalată inclusiv de oficialii UE. Banii au fost utilizați pentru CHELTUIELI!
Așadar, la ce „măsuri” ne putem aștepta?! Probabil nu de la mine așteptați răspunsul, dar îndrăznesc… „Măsurile” sunt acoperirea găurii la Buget prin majorări de taxe și impozite. Prin taxare suplimentară a pensiilor de 3000 lei pe care Anastasiu și Burnete le consideră mari, deși nici nu-și pot imagina cum este să trăiești cu 3000 lei pe lună.
Cu siguranță NU vor fi deranjați hoții, evazioniștii, sinecurile șamd. care fie sunt prieteni cu destoinicii conducători actuali (sau consilierii lor precum Anastasiu și Burnete), fie îi amenință (că părăsesc guvernarea și zădărnicesc reformele), fie îi șantajează, fie încearcă să-i corupă, fie pur și simplu domnii Dan și Bolojan nu au instrumentele legale/constituționale pentru a adopta „măsurile” promise cu generozitate în campaniile electorale. Deci, vă recomand să fiți realist, NU vor exista „măsuri”.
Mai întâi, nu numai în România există această contradicție ci în tot Occidentul, incluzând SUA și Europa de Vest. Da, în România există o agravantă, respectiv cei aprox 30 de ani de capitalism sălbatic prin care s-a făcut „Marea Trecere” de la Comunism/dictatură la Capitalism/democrație.
Autorul nu dă o explicație pentru situația globală care s-a translatat apoi în România. Iar cauza acestei crize globale a Democrațiilor Occidentale este noua(?) ideologie progresistă care vrea să distrugă, eventual prin revoluție socială, establishmentul capitalismului clasic, inclusiv cultura, civilizația și statelor-natiune create de capitalism. Totul în numele unui globalism Utopic, un fel de alt Rai Comunist, altceva numai state națiune nu. N-are importanță că făcând asta renunțăm la democrație și libertate.
Revenind la România, să nu fim ipocriți în fața acestei „mânii” progresiste distructive. A spus-o și Bolojan: înainte de a construi, trebuie să distrugem. Iar elitele progresiste aplaudă cu frenezie, ba chiar amenințător….
Autorul bate șaua să priceapă iapa. Adică „mânia” noastră progresistă putem să o transformăm în Revoluție distructivă….
PS. În SUA situația crizei din anii ’30 a rezolvat-o Roosevelt prin „new Deal” și apoi a definitivat-o prin trimiterea la luptă în WW2. Atenție „mânioșilor” progresiști care visați Revoluții, soluția este simplă: ori la muncă, ori la luptă. Așa a făcut I.Antonescu cu legionarii mânioși: ce măi, urâți pe bolșevici, hai plecați la război contra rușilor… în linia întâi…
Familia Joad n-a fost expropriata pentru că nu era proprietara pământului pe care îl lucra. Doar l-a arendat.
Mda, la ei arendașii sunt și goniți de pe pamintuml altuia.
La noi proprietarii sunt goniti, de arendasi. Eventual cu preturi de ras pentru pamintul lor.
Cristian Parvulescu scrie “Această reactivitate nu este doar un fenomen istoric american. În România contemporană, furia exprimată prin vot în alegerile recente reflectă aceeași tensiune dintre promisiunea instituțională a egalității și experiența reală a inechității. Neîncrederea în stat, percepția unui sistem care funcționează în favoarea celor privilegiați și sentimentul de abandon economic și social au alimentat o revoltă electorală ce depășește simpla schimbare politică: este semnul unei rupturi instituționale adânci.”
Dar promisiunea institutional a egalitatii (sociale, economice etc.) nu exista (si nu a existat niciodata) in Statele Unite. Iar neincrederea in stat este, cum stie oricine, extrem de raspandita in Statele Unite. Pe de alta parte, promisiunea egalitatii era unul dintre pilonii ideologici ai regimului communist.
Ruptura institutional descrisa de Cristian Parvulescu reflecta mai mult decat rapacitatea traditionala a stratului privilegiat din teritoriul Romaniei. Intrebarea importanta este cum pot face institutiile Romaniei fata cerintelor sociale uriase impuse de demografia deficitara a tarii si de resursele modeste ale unei economii subdezvoltate?
@Peter Manu _ „…alegerile recente reflectă aceeași tensiune dintre promisiunea instituțională a egalității și experiența reală a inechității.”
Citatul acesta exprimă un sofism. Premisele sunt false. Nicio instituție nu promite o egalitate care să fi generat o tensiune reflectată în alegerile recente. Tensiunea socială reflectată la recentele alegeri a fost generată de impunitatea celor care jefuiesc averea publică, sub oblăduirea PSD PNL, cele mai reprezentative marionete ale cleptocrației.
Singura egalitate necesară este cea în fața legii, astfel încât Românie să devină un stat de drept, democratic, cu o justiție independentă. Este condiția fundamentală pentru a putea începe procesul de îndepărtare a cleptocrației de la conducerea României, stat eșuat, în prezent.
Altfel, o economie deschisă, concurențială, de piață, generează în mod natural diferențe între indivizi, căci, din fericire, suntem toți diferiți.
„Hirschman arată că indivizii confruntați cu disfuncționalitatea instituțiilor pot alege fie să plece (exit), fie să protesteze (voice)…”
Aș îndrăzni în primul rând să reamintesc domnului C Pârvulescu faptul că România este o cleptocrație guvernată de peste 35 de ani de o grupare de sorginte securisto-comunistă al cărei obiectiv fundamental este transferarea frauduloasă a unei cantități cât mai mari din resursele publice în proprietatea privată a membrilor săi și a apropiaților acestora. Astfel, aceasta a ajuns în timp să se consolideze, să controleze resursele statului, și să-și subordoneze instituțiile de forță, justiția, serviciile de informații etc.
În acest context reamintesc, în al doilea rând, domnului C Pârvulescu faptul că, în mod natural, prima reacție, prima alegere, a indivizilor confruntați cu disfuncționalitatea instituțiilor este să protesteze (voice), și abia a doua alegere e să plece (exit), ca șansă de salvare de ultimă instanță, de fugă.
Astfel, în 13-15 iunie 1990 cetățenii au ales în primul rând să protesteze. După ce minerii auși de autorități au comis o crimă în masă, au înțeles că se pot salva doar fugind. Și a fost un val de emigrare. Au ales corect? Da, desigur, au primit confirmarea. Dosarul Mineriadei nu s-a încheiat nici după 35 de ani și vinovații nu au fost condamnați.
Cei care au uitat de Mineriadă, sau au sperat că democrația a evoluat cât de cât în România, chiar dacă este un stat eșuat, au încercat în 10 august 2018 să protesteze încă o dată, atunci când au confruntați cu disfuncționalitatea instituțiilor.
Dosarul 10 august 2018 este astăzi la fel precum cel al Revoluției, la fel precum cel al Mineriadei.
Astfel, cetățenilor li se confirmă că indivizii confruntați cu disfuncționalitatea instituțiilor aleg degeaba să protesteze (voice), întrucât această alegere este ineficientă, nu are niciun efect asupra îmbunătățirii funcționalității instituțiilor, iar singura alegere rațională, eficientă, este cea de a pleca (exit).
…Dar ceva mă face să cred că domnul C Pârvulescu știe foarte bine aceste lucruri.
Un pic bizara extrapolarea de la o opera de fictiune (Grapes of Wrath) la o realitate in societatea româneasca. In primul rând, vorbim de consecintele practicilor agricole asupra unor vaste portiuni din Preria nord-americana, care duc la Dust Bowl si a fenomenul „Okies”, care era derogativul folosit de californieni pentru a-i descrie PE TOTI CEI veniti in California din statele afectate de seceta, eroziunea solului, catastrofe naturale exacerbate de practici agricole dezastuoase.
Ca sa migram de la fictiune in realitate, contextul economic era cel post-criza al marii depresii de la sfarsitul aniilor ’20 in Statele Unite, in care reactia momentana, de a consolida micile proprietati ( 40 acres, mentionate de Steinbeck in roman) in proprietati mari care se poate realiza o agricultura mai performanta a dus la un dezastru ecologic, exacerbat de ani secetosi. Taranul american care lucra 40 de acri ( 16 hectare), n-are nicio legatura cu taranul român. Reactia statului american (iarasi, nicio legatura intre statul american si statul român) la dezastrul care a fost Dust Bowl a fost sa „sugereze” practici agricole sustenabile, care sa incerce sa combata efectele nefaste ale practicilor agricole curente, prin infiintarea Soil Conservation Service in 1935. Statul (reprezentat de guvernul federal, New Deal, FDR, etc. iar o cautare sumara ne va spune ca Steinbeck a fost un mare fan FDR) a reactionat imediat, norul de praf, Black Sunday Storm, care pe 14 aprilie 1935 ajunge si la Washington DC, pe 27 aprilie 1935 se infiinteaza Soil Conservation Service !!! Sa nu uitam ca guvernul federal nu poate sa intervina chiar cum vrea el in afacerile statelor americane…deci statul nu era nici slabit, complice, nici indiferent…statul (prin guvernul federal) a reactionat instantaneu. A mai durat ceva pana cand practicile sugerate de Hugh Hammond Bennett, parintele conservarii solului si principala forta in spatele infiintarii Soil Conservation Service au fost acceptate de agricultorii americani, dar realiatea este ca au fost acceptate si implementate in mod absolut voluntar.
In Romania secolului XXI, cam 40% din gospodariile taranesti nu sunt conectate la o retea de canalizare, si sunt multe instante in care locuitorii satelor refuza sa se conecteze la canalizare chiar daca ea exista. Nu mai vorbim de incalzirea cu lemne, o ramasita a evului mediu…
Tolstoi spunea undeva ca singurul mod de a schimba lumea este ca fiecare persoana sa se schimbe pe sine, sintagma care se aplica foarte bine la realitatea satelor românesti! Nu ca guvernantii n-ar putea face mai mult ca sa ajute, dar pana la urma schimbarea mai trebuie sa vina si de la individ ca sa poata avea vreun succes!
Exista ceva comun dintre România si cartea lui Steinbeck: atât in Oklahoma și în România oamenii încercau sa fuga de acasă spre un tărâm al făgăduinței, spre zone cu oarece bunăstare. Pentru romani aceste târam (Eden, ca sa rămânem in tema Steinbeck) a fost pana mai ieri UE si UK. Acum nici fuga spre Europa de Vest nu mai este o opțiune, oamenii trăiesc greu si acolo, mai rămâne poate Polonia sau chiar Bulgaria.
Si încă ceva: tema lăcomiei, a lipsei de solidaritate si compasiune, prezente in ambele spatii geografice. O lume a homo homini lupus.
Sunt si ceva accente optimiste: Ma Joad spune: Oamenii bogați apar dar vor muri, iar copiii lor apar si vor muri si ei, pentru ca nici ei nu sunt buni. Dar noi însă vom rezista, pentru ca noi suntem oamenii care rezista. Ei nu ne pot elimina. Nu ne pot învinge. Vom rezista întotdeauna pentru ca noi suntem oameni.
Spre deosebire de cartea lui Steinbeck In România nu micii agricultori sunt dislocați de marii proprietari si micii comercianți. Procesul este însa similar. In micile orașe apar peste noapte lanțurile de supermarket si se închid paravaliie de cartier. Iar lanțurile de supermarket nu cumpăra de la ferma familiei Joad din hinterlandul agricol. Rezultatul final nu e departe de cartea lui Steinbeck.
Este ciudat însa când intelectualii romani fac sofisme comparând situația de azi din România cu cea din romanul lui Steinbeck și simultan sunt invitați la Digi sau A3 ca să apere status quo din societatea romanescă.
Intelectualitatea romanesca a fost activa politic in anii 90 (maximum pana în 2005). Începând cu Băsescu regimul i-a cumpărat pe intelectuali, oferindu-le poziții în universități, ministere, ambasade, centre culturale în marile capitale, uneori chiar consilii de administrație in companii de stat, etc. Și oamenii s-au pliat. Au devenit neutri sau apară sistemul. Democrația, spun ei. Învață democrația, in varianta dâmbovițeana, noilor generații, la SNSPA, la universitățile din București si Cluj.
Singurul meu câștig după ce am citit aceste articol a fost sa recitesc cartea.
Ne invata democratia autorul legii de alegeri uniominale combinate cu lista ce a dus la un parlament de 600. Sigur, ca cei tineri au uitat. Ca tot asa, ne-a invatat mai inainte democratie Brucan, redactor sef la Scinteia, Adrian Paunescu, Verdet, V.V. Tudor, toti unul si unul, corifei ai comunismului.
Nu se gaseste un nou Mindruta sa-l ia pe Pirvulescu la o emisiune cu profetii si sa de note democratiei?
Materialul este interesant scris.
Însă nu poți să nu văd o caracteristică umană în el: și anume a vedea vinovați doar într o parte. Iar cealaltă parte fiind mângâiată pe creștet.
Nu știu dacă asemenea trăsătură a fost studiată de vreun scriitor, mare ori mic.
Nu știu dacă aștept să fiu mângâiat pe creștet… Dar a înghiți, și de data asta, bătaia de joc a jigodiilor care s-au aliat din nou să mă fure, nu cred că mai este posibilă. Orice acceptare a hoților (ușor cu nume schimbate!) înseamnă nu doar complicitate morală la continuarea dezastrului, dar înseamnă o dezertare fatalistă din fața prezentului. Până când cei vinovați de dezastrul actual nu vor ajunge în pușcărie cu ani grei (și nu vor ajunge!) încrederea alegătorilor nu va reveni.
Domnul Parvulescu la fel ca imensa majoritate a celor care se exprima public pentru a influenta opinia publica fac acest lucru din afara terenului de joc pentru a se putea replia daca rezultatul la pauza prevesteste un rezultat final neavantajos. Am vazut acest lucru din 1990 incoace la mai toti ‘marii intelectuali’ care declarativ doreau o Romanie mai buna dar practic nu faceau nimic pentru ca au inteles usor ca scriind trei randuri ”cu talent de dus intors” ei ies spalti si calcati indiferent cine castiga meciul. Din ceea ce tot citesc este clar ca domnul Parvulescu nu este o mare exceptie de la aceasta regula pentru ca nu stiu daca nu cumva chiar s-ar enerva daca Steinbeck l-ar intreba de ce nu are ideile lui proprii si le tot intoarce de pe o parte pe alta pe ale altuia. Domnule Parvulescu, desi am tot respectul pentru ceea ce faceti trebuie ca cineva sa va aminteasca sa nu mai tot mestecati inteligent in mamaliga pentru ca mestecatul produce efectul scontat doar pana se raceste mamaliga. Si daca nici nu ai client la mamaliga cat este calda atunci este musai sa incepeti sa va asumati si riscuri. Cu alte cuvinte spuneti lucrurilor pe nume cat mamaliga este calda. Iar celor care fac lucruri rostiti-le numele si prenumele daca vreti sa influentati o natiune care face chiar foarte bine ca inca va citeste pe toti doar pe diagonala pentru ca inca nu aveti acea sclipire intelectuala si acel curaj care sa faca din Steinbeck doar un cetatean obisnuit.
Mai pe scurt, după cum ne informează media,
https://s.iw.ro/gateway/g/ZmlsZVNvdXJjZT1odHRwJTNBJTJGJTJG/c3RvcmFnZTA4dHJhbnNjb2Rlci5yY3Mt/cmRzLnJvJTJGc3RvcmFnZSUyRjIwMjUl/MkYwNyUyRjA3JTJGMjMwMDMyMV8yMzAw/MzIxX0xlZ2UtYW1lbmRhbWVudGUtcHJl/bHVhdGUtMS5wZGYmaGFzaD1hMmQzNDhm/ZWE2N2YwZTczNDRiZGE2ZDAzMmYzNzJkNA==.pdf
propunerea de lege, ultima versiune, are un prim paragraf inept [formulat] nemodificat de la prima versiune. Cum să vină cineva să pretindă fonduri | putere cu așa imbecilitate?
Dacă măcar vreun amendament [așadar nereținut] a vizat acel text al Art. I (1), atunci opoziția merită o șansă. Dacă nu, nu. Nici noi.
John Steinbeck a scris si Fructele maniei si Joia dulce (le-am citit pe ambele). Mânioșii lor, propietari a 40 acri de pământ, își încărcau lucrurile valoroase si familia in MAȘINA si plecau in California. Mânioși noștri, care au 4 acri de pământ pot pleca cel mult cu o căruță. De regula aleg sa rămână. Pentru ca, in acel sat uitat de lume, legatura lor cu pământul este definitiva: acolo sunt moșii si strămoșii lor si le este grea dezrădăcinarea. Sa nu ne comparam cu America. Noi si americanii trăim in lumi paralele. Domnul care a scris articolul cunoaște unitățile de masura: acru, hectar, etc.?
Eșecul instituțiilor de a realiza ce? Această este întrebarea. Menționați “capitalismul sălbatic” la începutul articolului dar il pierdeți din vedere pe măsură ce avansează analiza. Eșecul instituțiilor de a redistribui este marea cauza a evoluției extremei drepte in Romania in 2024. Eșecul redistribuirii economice și protecția selectiva a celor mai vulnerabili pe criterii electorale a dus la anul periculos 2024, când AUR_SOS_POT au reprezentat o majoritate perdantă căreia nici un alt partid nu ii mai dădea voce.