luni, mai 16, 2022

Gaddafi – sfârşitul unui bufon şi tragedia unui popor

Acum doi ani, in 2009, in cadrul Adunarii Generale ale “Ligii Arabe,” Muammar Gaddafi  dictatorul absolut al Libiei spunea: “Eu sunt un lider international, decanul liderilor lumii arabe, regele regilor Africii si imamul musulmanilor de pretutindeni. Statutul meu international nu-mi permite sa ma cobor la un nivel inferior”.  Se referea la faptul ca nu a primit suficienta atentie in acel summit. Acum trei zile, scos de rebelii care cucereau Sirte, dintr-un tub de beton unde se refugiase din cauza unor atacuri aeriene ale fortelor NATO intreba: “Unde ma aflu si cine sunteti voi”? Omul nici macar nu intelegea ce se intampla cu el.

Am publicat mai mult de 25 de articole in limba romana legate de insurgenta libiana, conflictul iscat de interventia NATO, petrol, dizidenta si jocurile intre puterile lumii in “cazul libian”. Articolele sunt postate pe Politeia si partial pe HotNews / Contributors. Astazi inchei acest “periplu” publicistic, convins fiind ca voi avea inca sansa sa mai scriu despre ceea ce s-a petrecut, se petrece si se va petrece in Libia.

Comparatiile dintre Ceausescu si Gaddafi sunt simpliste si in majoritatea lor neadevarate. Sunt insa trei puncte de convergenta: primul ar fi o reconfigurare geopolitica profunda, care a dat posibilitatea unor reasezari regionale. Al doilea ar fi impopularitatea si lipsa de sprijin intern pe care il aveau cei doi, care reusisera sa-si erodeze sustinerea chiar fata de beneficiarii regimului – intr-un cuvant – posibile tradari ale “garzilor pretoriene.” Al treilea ar fi faptul ca “jucatorii internationali” nu mai aveau incredere in cei doi. Pur si simplu cei doi dictatori o luasara razna! Ambii nu mai intelegeau schimbarile aduse de reasezarile geopolitice.

Circul facut de Gaddafi care se plimba cu cortul prin lume nu deranja mai  mult decat faptul ca  nici una din firmele globale care exploatau petrolul libian nu avea certitudine ca acest colonel nebun nu va rezilia contractele abia semnate.

As dori ca cititorul sa inteleaga ca Gaddafi nu a fost un dictator mai malefic decat membrii familiei Ibn Saud, care guverneaza de mai mult de doua secole teritoriul numit astazi Arabia Saudita, dar care intodeauna au respectat contractele avute cu “beneficiarii vestici.” Ca paranteza – pentru a demonstra de ce nu se intampla nimic acolo, dar s-a putut intampla in Libia, trebuie de stiut ca familia Ibn Saud are protectie contractuala cu “beneficiarii occidentali” pe baza a trei contracte care mentioneaza ca atata timp cat petrolul forat va ajunge la beneficiarii contractuali Casa Ibn Saud este ferita de “neplaceri”. Primul contract semnat in 1931 de Presedintele american Herbert Hoover si Casa Ibn Saud aducea beneficii de nu mai putin de 50 de mii de lire sterline pentru dreptul de exploatare petroliera, al doilea semnat   de Presedintele Roosevelt in 1945 (ultimul contract semnat de el) la bordul vasului de razboi USS Quincy si ratificat de Harry  Truman in 1951 si care facea imparteala 50-50% intre Ibn Saud si firma de exploatare petroliera CASOC (mai tarziu Aramco) si in sfarsit al treilea contract din 1988 care fonda Saudi Aramco. Bineinteles ca au fost idei de razgandire a sauditilor, care nu au dorit sa impartaseasca soarta sahului Iranian. Noile vremuri si evenimentele generate i-au facut sa se razgandeasca.

Daca Saudia a respectat cu strictete intelegerile cu “beneficiarii,” Gaddafi nu a facut-o nici macar pe departe. In 40 de ani de guvernare, colonelul Gaddafi a reziliat mai mult de  250 de contracte, inclusiv cu tari prietene (spre exemplu Romania) creand datorii neplatite si penalitati de zeci de miliarde de dolari.  Dupa o sustinere (intensa)  a terorismului international, incercari de a-si procura arme de distrugere in masa, Gaddafi a incercat sa schimbe directia aratand o penitenta limitata, dar complet nesatisfacatoare pentru “beneficiarii occidentali”.

Constructia africana a lui Gaddafi si miliardele investite in Africa nu au fost de ajuns. Africanii si-au pastrat loialitaea fata de Gaddafi, fara insa prea mare efect. Prea putin si prea ineficient. Gaddafi si-a distrus  cu propria mana armata bazandu-se numai pe cateva unitati Kataeb al Amn (Batalioane ale Securitatii) si Al Haras Assauri (Gardieni ai Revolutiei), ambele conduse de fiii sai, nu mai mult de 5-600 de oameni si cateva zeci de tancuri. Sute de tancuri si avioane cumparate pe bani grei au zacut la “conservare” pana cand rebelii au pus mana pe ele.

Cu toate astea, revolta a fost aproape inabusita cand la sfarsitul lui martie a.c., trupele lui Gaddafi erau deja in suburbiile orasului Bengazi, singurul in care mai exista o rezistenta armata impotriva lui Gaddafi. Intrarea rapida a francezilor si a britanicilor in conflict pe baza unei rezolutii ONU complet nesatisfacatoare (vezi articolul meu – Mic indreptar de diplomaţie prin cătarea puştii) a schimbat echilibrul si a produs intrarea intr-un conflict de uzura, care pana la urma a distrus toata infrastructura civila construita in zeci de ani si a ucis sau ranit grav aproape 10-12.000  oameni.

NATO, fara americani (sau cu o prezenta simbolica), s-a dovedit ineficient si nepregatit pentru un conflict armat, chiar minor, cand in fata lui se prezenta o ramata prost comandata si dezorganizata de mai putin de 10 mii de oameni. Lucrurile s-au rezolvat nu prin instruirea si eficientizarea fortelor rebele, ci prin introducerea unor forte proxi de sorginte islamica (vezi articolul meu “Cucerirea oraşului Tripoli – Operaţiunea “Zorii Sirenei”). Sa fie foarte clar – cucerirea capitalei rapida a fost facuta sub comanda unor forte din statele arabe – Jordan’s Royal Special Forces, care sunt specializate in lupte urbane si cucerirea instalatiilor fortificate si unitati ale fortelor speciale ale Qatarului care au preluat paza oficialilor civili si militari  din Consiliul de Tranzitie Libian.

Felul in care a fost linsat Gaddafi nu aduce multa speranta pentru viitoarea democratie libiana si nici multa onoare NATO, care a facilitat prinderea si masacrul prin bombardarea si distrugerea coloanei lui Gaddafi care se retragea din Sirte.

Cateva date si concluzii posibile dupa Gaddafi si perioada de tranzitie care o va trece Libia.

1. Libia este o societate tribala, alcatuita din aproape 300 de triburi, conduse de cateva zeci de triburi mai mari care concureaza la banii si resursele libiene, aflate in aliante schimbatoare sau in conflicte din negura istoriei lor. Se poate vorbi de un popor libian numai cand discutam despre locuitorii oraselor principale, care la randul lor sunt membrii acelorasi triburi, dar cu un nivel mai ridicat de constiinta civica dobandita in zecile de ani de urbanizare.
2. Despre oamenii “prezentului libian” am scris in articolul “Petrolul ca preţ al libertăţii” . Consiliului de Tranzitie a Libiei (CTL) arata ca un CA al viitorilor beneficiari ai contractelor de reconstructie si explorare al petrolului libian. Era si de asteptat – nu se putea altfel!
3. Din nefericire, acest CTL contine elemente islamiste radicale, veterani ai conflictelor din Afganistan, Irak, Cecenia si Bosnia. Cred ca am reusit sa-i descriu foarte bine in articolul “Moartea unui general”. Subiect bineinteles pus sub presul evenimentelor pentru a nu dauna efortului de lichidare a dictatorului. Cred ca din nefericire vom mai auzi despre Obaida Ibn Jarrah Brigade, ucigasii generalului Abdel Fattah Younes si de puternicul trib Obeidi care domina toata Cirenaica (Cyrenaica).
4. Majoritatea membrilor CTL au fost colaboratorii lui Gaddafi, nici mcar nu in linia a doua. Mi-e greu sa cred in metamorfoze subite, desi o alta parte a acestui consiliu sunt cu adevarat dizidenti ai regimului persecutati si schingiuiti ani de zile.
5. Noile stiri legate de arestarile si crimele arbitrare ale noilor guvernanti libieni nu ma fac sa devin optimist. In ultimele doua zile au fost arestati 7 mii de oameni care probabil vor deveni noii dizidenti. Pe ei cine ii apara NATO, Consiliul de Securitate al ONU.

Traim intr-o lume cinica, probabil neschimbata! Astazi insa stim mai multe din cauza deschiderii informationale. De multe ori imi pare rau, as fi preferat alte realitati.

Distribuie acest articol

37 COMENTARII

  1. „Unde ma aflu si cine sunteti voi?”. Probabil era o sosie de-a lui, drogat si bagat acolo. Sincer, spectacolul asta ma lasa in mare dezamagire. Ar fi bine sa nu mai scrieti despre el. O mare piesa de teatru ca si in ’89 in Romania.

      • Deci este chiar bufonul in persoana cel care a fost scuipat, batut, violat si in final linsat, si-a mai ajuns si pe Youtube. Intr-adevar, putine asemanari cu Ceausescu sau Saddam, pentru ca acestora macar li s-a inscenat un proces, si doar una mai mult (asasinatul) cu Osama.

        Nu-i pling de mila, desigur, dar faptul ca a doua oara asasinatul e prezentat drept mare fapta de „salubrizare” a lumii de catre cei „buni”, care se si falesc cu asta, ma face sa ma intreb in ce lume traim. Pe vremuri, pentru unele fapte s-a facut dreptate la Nuerenberg, si problema respectiva s-a transat astfel pentru toata lumea. Acum se asasineaza intii, dupa care se emit judecati de valoare, si problema ramine ne-transata, si ceva imi spune ca se va replica la nesfirsit.

        Pentru citeva galeti de petrol in plus… Ah, pardon, si pentru triumful democratiei.

  2. Stimabile,

    Comparatia dintre Ceausescu si Gaddafi nu e deloc simplista. Mai mult, o comparatie nu poate fi neadevarata, ci cel mult neadecvata! Dar toate elementele cazului libian, duc spre o comparatie foarte adecvata cu Ceausescu si mai ales cu finalul lui Ceausescu!

    Dictaturile au elemente incontestabile de comunalitate.nPana la urma, se poate vorbi despre o forma etatizata a unei activitati mafiote familiale. E evidenta in cazul lui Ceausescu, in cazul lui Saddam Hussein, al lui Gaddafi, al lui El-Assad, Kim.

    Monarhiile sunt la randul lor forme etatize de activitati mafiote, iar istoric, toate excesele dinastice au avut justificare nationalista, etnica sau religioasa.

    NATO nu e interesata in noi razboaie, mai ales in zone volatile, precum Libia. Atata vreme cat exista o masa critica de nemultumiti, e de ajuns ca sa sprijini revolta populara spontana, si sa astepti. Este ceea ce ar fi trebuit sa faca Statele Unite in Irak in 1991. Mai mult, NATO e doar vremelnic impulsionata ca organizatie de presedinti ca Sarkozy, altfel e o organizatie perimata, mentinuta in viata artificial, desi pare bratul armat al Natiunilor Unite (de fapt, bratul armat al Lumii Occidentale, sau al Emisferei Vestice). De aceea, conflictele care se soldeaza cu ocupatii masive apartin trecutului. Poate doar China sa mai aspire la o asemenea abordare. La final, cazul libian, e unul singular, doar findca Gaddafi si-a bagat nasul in multe oale in care nu trebuia sa si-l bage, vezi Pan Am, vezi discoteca din Berlin. Altfel, era la putere si acum, iar Libia ar fi fost ca Siria. Inca odata, paralelele sunt incontestabile.

  3. „Gaddafi nu a fost un dictator mai malefic decat membrii familiei Ibn Saud, care guverneaza de mai mult de doua secole teritoriul numit astazi Arabia Saudita”. In timp ce Gaddafi a fost un locotenent (facut din pazitor de capre) cu pretentii de colonel, familia Ibn Saud face parte totusi din elita araba ceea ce-i confera o mai mare legitimitate. In timp ce Gaddafi propovaduia (intocmai ca Ceausescu) „puterea poporului” promovand de fapt o dictatura personala, familia Ibn Saud domneste intr-o monarhie absolutista. Diferenta este intre MINCIUNA si ADEVAR.
    Si totusi nu inteleg din articolele dumneavoastra: cine-i de vina pentru tot ce se intampla in tarile arabe? Tarile occidentale dezvoltate care au nevoie de petrol, sunt dispuse sa negocieze aceasta cu oricine conduce si au pretentia sa fie respectate contractele? Conducatorii arabi care nu reusesc sa se inteleaga nici macar cu propria populatie? Sau inapoierea generala cauzata de fundamentalismul religios?

    • Gresiti referitor la Ibn Saud,
      1. In Saudia au fost si sunt mai multi detinuti politici decat in Libia in toate timpurile;
      2. In Saudia nu poate exista nici un locas de cult in afara islamului; In Libia au existat si exista – nu stiu ce se va intampla in viitor
      3. In Saudia, femeile nu au drept de vot si nici dreptul de a profesa unele profesii. In Libia nu a fost cazul.

      Mai am exemple dar nu e cazul. Colonelul era nebun, Ibn Saud sunt o parte din ei nebuni o alta parte malefici. Cativa normali dar trimisi in strainatate sa-si cultive normalitatea acolo!

      • Umbla vorba acum vreo doi ani, dacă ţin bine minte, de nişte negocieri între Biserica catolică şi regimul saudit, pentru deschiderea unor locaşe de cult catolice în Regat. Da’ văd că s-a ales praful din ele, nu am mai auzit nimic.
        Citeam că pe la 1900 şi ceva, când William Irvine Shakespear presta pe lângă Ibn Saud: la Makkah, unde acum nu au voie decât „adevăraţii credincioşi” musulmani, erau inclusiv vreo doi rabini, pe post de adviseri ai regelui în problemele relaţiilor cu comunitatea evreiască. Ce vremuri…

      • @ Theophyle

        Abia aştept să văd ce o să ne povesteşti de casa Saud.
        Sunt fascinanţi.
        Cumva, arată mai bine „nebunia” pe un teritoriu aproape cât Europa cu o grămadă de supuşi decât într-o ţărişoară doar un pic mai populată decât Bucureştiul.

    • Poate ca si statele occidentale au o parte de vina, mai mare decat suntem dispusi sa o credem si sa o acceptam. Spre exemplu, prin 2008, Franta a vandut echipamente high-tech folosite de securitatea lui Kaddhafi, mai mult a trimis si specialistii care sa-i pregateasca pe securistii libieni… Atunci nu stiau ce face Kaddhafi? sau erau mai bune milioanele de dolari?

      • Depinde cum privesti situatia. Datoria statelor occidentale e in primul rand fata de proprii cetateni. Daca se iveste ocazia sa faca rost de petrol ieftin (de exemplu), vor profita de ocazie sa-l obtina.
        Sigur, la prima vedere esti tentat sa zici: pai bine, dar cu pretul aruncarii unei tari in haos? Si raspunsul vine simplu: da. Nimeni n-a refuzat vreo data o jucarie chinezeasca, o haina facuta prin Bangladesh, un plin de benzina cu petrol iranian. Deci conditiile politice din tara de provenenta nu ne prea intereseaza. Si guvernantii se comporta in consecinta.

  4. Stimabile,

    Nu e datoria lumii „civilize” sa impuna norme de conduita tarilor „necivilizate”. Pana la urma, politica e mama tutor pleznitoarelor. Inclusa e si poltica externa si cu atat mai mult cea economica.

    • Conform parerii domniei voastre toate institutiile de arbitraj international ar trebui dizolvate de la Crucea Rosie si pana la Consiliu de Securitate al ONU. Ce rost mai au aceste institutii daca „politica e mama tutor pleznitoarelor”. :)

      • Una din institutii (Crucea Rosie) este necesara ca dispensar de caritate, dar apolitica, cealalta (Consiliul de Securitate), total inutila in ceea ce priveste casa Ibn Saud. Da, politica este mama tuturor pleznitoarelor, stiti bine asta, dar va prefaceti ca nu stiti cand vine vorba de interese economice. De ce ar fi altfel? Conditia umana…

        Comitetul Central al Partidului Comunist Chinez e mult mai „murdar” decat casa Ibn Saud, dar mai toti ii tolereaza. La ce bun Consiliul de Securitate? Si la ce bun o societate egalitarista, comunista, daca nu-i pasa nimanui ca o fetita e lovita de doua ori in plina strada, in vazul tuturor? Nici macar Crucea Rosie nu poate dona un dram de compasiune!

  5. comparatiile sint simpliste spunetzi!?sint trei convergentze!?
    pai io as pune inca una.dvs spuneti¨´´felul in care a fost linsat gaddafi nu aduce multa speranta ptr viitoarea democratie¨´oare chiar nu se poate compara cu tara dvs?

      • La 2 aş zice că e o democraţie foarte nefuncţională. Sau o fi o democraţie, dar categoric nu e stat de drept. Ar fi mai bine invers.

        La ce foloseşte proporţia rezultată din vot, dacă o parte consistentă din electorat nu merge la vot pe motiv că „toţi sunt escroci” – şi au dreptate? Iar voturile se cumpără cu mâncare, alcool, alte atenţii. Plus învoielile cu clanurile ţigăneşti: voturi contra imunitate?

        Părinţii mei spun că vechiul regim – dacă nu ar fi ajuns la atâta înfometare – s-ar fi menţinut pentru că avea câteva „plusuri” faţă de ăsta actual: ordine, facultatea era facultate, şoselele mai sigure.

        Ca să mă inspir din istoria vecinilor, cred că o dictatură cu gulaş ar mai bună pentru noi decât anarho-democraţia actuală. Adică cleptocraţia.

        „Sansele libiene sunt mult mai mici decat aveam noi”
        Şanse la ce?
        Şi oricum, nu o duc material mai bine?

  6. Multumesc pentru articol. Nu stiam aproape nimic si nici nu m-au interesat povestile cu Libia, in virtutatea unui gand care imi da tarcoale de cativa ani buni: „saracia din lume este dovada ca aproape fiecare lider mondial si-a pierdut omenia.”. E groaznic gandul asta, iar povestea dumneavoastra il intareste si imi lasa un gust amar. Cum se face ca, pe minunea asta de planeta albastra (desi as zice verde) liderii nu sunt decat purtatorii intereselor diverselor grupuri (cele mai multe economice) si nu purtatorii ideilor umaniste (vezi „I have a dream”) ? Unde se rupe fundamental firul politicii?

  7. Scenariul infrangerii rezistentei antioccidentale s-a repetat in ultimele decenii aproape pana la satietate. Cine au fost in spatele acestuia din urma s-a putut deduce cu usurinta din ricanarile primelor declaratii post-Gaddafi. Cred insa ca, din pacate, marea masa a libienilor va simti pe propria-i piele ca e rau cu rau, dar mai rau e fara rau. In ciuda unor analize si evaluari optimiste, este greu totusi de a decela, in acest moment, daca evenimentele sangeroase din Libia au adus echilibru sau dezechilibru geopolitic. Aveti dreptate cu ultima nota din titlu, insa chestia cu „bufonul”, care a avut in spate un continent si o religie, va lasa in continuare spatiu pentru multe interpretari. Spre deosebire de Gaddafi, Ceausescu nu a avut nimic in spate, si chiar nu stiu daca un bufon se poate compara cu un nebun (cel putin pe acest exemplu). Ca specialist incontestabil al zonei, cam ce perceptii si asteptari aveti privind viitorul acesteia si, mai ales, va mai exista si o alta tinta, si daca da, de cine ar putea fi vorba?

  8. De acord cu „un bufon”, insa tragedia unui popor nu mi-e clara deloc. Tare mi-e ca va fi tragedia noastra devreme ce „rebelii” au declarat legea sharia care pintre altele re-legalizeaza poligamia, interzisa de bufon, interzice divortul, acceptat de bufon si in final islamizeaza bancile, deci intreagasocietatea. Titlul corect ar fi „bufoni si fostul lor lider bufon” caci Libia, precum Tunisia si Egiptul vor deveni din republici comuniste, state islamiste.

    • In Libia lucrurile sunt departe de a fi clare. Deocamdata exista o disputa intre „invingatori”. Revolutia isi „consuma” participantii. Nu cred ca Libia va deveni un stat islamic. Egiptul va ramane o dictatura (cel putin pentru inca cativa ani) pentru ca armata acolo este mult mai respectata decat politicienii vechi sau noi.Parerile mele, asa cum arata lucrurile acum

      • Multumesc de raspuns Teophyle insa,
        Abdul-Jalil a declarat ca toate legile care nu se cnformeaza cu sharia, Coran, vor fi anulate. Tunisia va avea in mod cert partidul islamist (a avut de ales intre comunisti si centru stanga, adica islamisti ipocriti si islamisti directi). Nu exista nicio o dovada ca „primavara araba” ar fi mai mult decat o minciuna a presei socialiste americane, sau o speranta desarta al oricarie altui tip de presa. Insa un lucru este foarte clar: arabii au votat ceea ce sunt cu adevarat. Nu mai exista dubiu. Astept ca Europa si America sa ia masurile de rigoare: sa-i invite urgent sa se indrepte spre taramurile lor natale unde pot practica pe banii lor si in voia lor orice sharie doresc.

        • coco,
          nu-mi place sa fiu cinic, dar daca vei citi ceea ce am scris eu in articolul care are link mai sus (“Petrolul ca preţ al libertăţii”) ai sa vezi exact ca am anticipat miscarea. Omul a fost islamist extremist si poate simpatizant al-Qaeda – Occidentali cunosteau povestea mult mai bine ca mine.

          Nu prea ii intereseaza pe „occidentali” ce se intampla in Libia – interesele sunt altele :(

          • OK, am citit articolul indicat (Petrolul ca) , cum ma asteptam, asumtia generala e „arabul are petrol deci occidentul e intersat”. Corect si adevarat. Cum la fel adevarat ce spui in articolul ce-l refer acum. Insa nu vad care este responsabilitatea morala a Occidentului pentru dementa lui Gaddafi, nu vad care este responsabilitatea directa a Occidentului pentru ineptia islamista. Sa luam cazul urmator: eu am o masina, am nevoie de benzina, cumpar de la tine bezina. E legal in tara mea sa am masina, iar benzina e si ea legala. iti paltesc benzina dupa negocieri la pret. Dupa ce ne-am inteles, e treaba matale ce faci cu banii de pe benzina cata vreme eu am platit legal. Daca Libia doreste democratie este strict problema dansei, daca Libia si-a ales nebuni sau tolerat nebuni la conducere e tot problema dansei. Prin extensie aplica asta oricarei tari care intra intr-o afacere parafata legala. Insa a face afaceri cu arabii inseamna cum o spui si tu, a face afaceri cu triburi de nebuni cata vreme a cumpara benzina de la Gaddaffi inseamna a cumpara benzina de la toata familia caci de, acolo nu te insori doar cu fata ci tut tot neamul. Acum, afacerile Occidentului cu lumea araba nu sunt ilegale si in fond nici imorale daca privesti din persepectiva european americana. daca privesti din persepectiva tribalist araba da. In esenta sunt doua solutii, ori facem praf cu adevarat tot Orientul mijlociu si nu mai e nevoie sa apelam la ei pentru benzina, o luam direct, ori renuntam la benzina si gasim alte solutii. Una peste alta lumea araba e o lume de gangteri condusi de ideologie de gangster (Coranul). Si nu cred ca exista vreo speranta de schimbare reala.

          • In aceeasi linie argumentativa: toata lumea este de acord in US ca trebuie scapat de petrol, green tech etc. Insa Obama are o strategie tipici ceausista de a rezolva problema. In loc sa stimuleze producatorii privati, cheltuie bani federali, in loc sa stimuleze dinamica economica cheltuie bani federali. Pe scurt tot ce face Obama este in versiunea cincinalului comunist si ca atare, chiar daca intentiile sale sunt bune in esenta, metoda lui este absolut aberanta. De ce? Obama e indoctrinat de stanga o banda de incompetenti, cum spunea Aron: „Partidul socialist nu gandeste”.

  9. Vestea proasta e ca ieri site-urile de stiri anuntau ca in Libia s-a proclamat sharia. Poate ei oricum o practicau neoficial, dar tot ramane o veste proasta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Theophylehttp://politeia.org.ro/
Teophyle este autorul blogului Politeía (http://politeia.org.ro/).

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro