Gândind Balcicul, îți va rămâne în inimă

„Înfloresc legende urbane în jurul perioadei «românești», cu atât mai mult cu cât tot ce se petrecea atunci în zona românească și cu deosebire pe domeniul reginei era rupt de viața localnicilor și, implicit, avea un aer de mister. (…) Istorie, legendă, cine mai știe unde e adevărul? De fapt, translația spre legendă e un semn bun, un simptom de vitalitate.” – Lucian Boia – „Balcic”[1]

August, Mangalia, două zile la mare cu lume multă în mini-vacanța de Adormirea Maicii Domnului și Ziua Marinei. „Mi-e dor de mare și de liniște, acum nu-ți auzi nici gândurile”, gândesc eu cu voce tare, „ce-ar fi să revenim pe la mijlocul lui septembrie?” Am continuat discuția seara, la cină și am convenit: „De mulți ani ne tot propunem Balcicul, în pandemie era cât pe ce să petrecem acolo câteva zile și cred că acum a venit vremea să o facem. Haide să o facem!” Fără alt plan, am intrat pe Booking, am ales un hotel care a părut convenabil, am consultat agendele și am găsit mai liberă săptămâna 23 – 27 și am rezervat patru nopți, fără plata vreunui avans. La microfon, un solist masacra o melodie cândva la modă și petrecerea era în toi. A doua zi, sâmbătă, am pornit-o inspirați spre casă, singura piedică din trafic fiind cele patruzeci de minute necesare pentru a traversa Eforie Nordul.

Luni, 23 septembrie, nu foarte de dimineață, am pornit-o spre Vama Veche, unde am ajuns în două ore și un sfert, traversând până și Eforie Nord în câteva minute. Nu ne mai încăpeam în piele de mulțumire, așa că am trecut ușor peste micile inconveniente: treizeci de minute în vamă la șase autoturisme, alte douăzeci de minute așteptând pe cineva care să ne vândă vinieta de șapte zile (am regretat că nu am cumpărat-o online) și drumurile nu tocmai bune până la ferma Dalboka, prima noastră oprire. A doua zi, spre seară, mi-am făcut câteva însemnări de călătorie, cu impresiile primelor zile:

Suntem de ieri la Balcic. Aici este încă vară, și încă una plăcută, cu apa mării perfectă pentru înot și 25 – 26 de grade în aer, cu o atmosferă limpede și cu aparența de vacanță menținută de terasele încă deschise și de o oarecare forfotă de turiști, mulți francezi sau germani, poate și ceva nordici, dar nu sunt sigur. Am ajuns ieri după prânz și am ieșit la plajă după-amiaza. Balcicul este orientat oarecum est – vest, așa că soarele de septembrie răsare dinspre mare, ieșind după faleza înaltă și apune către Albena, risipind lumină pentru cei care-și doresc o zi plină de plajă, din zori și până seara târziu. Am rămas și noi pe plajă până după ora șase, iar astăzi ne-am dorit să repetăm experiența.

Am vizitat înainte de prânz muzeul de istorie al Balcicului, adică fosta primărie, proiectată de Henrieta Delavrancea-Gibory, la comanda primarului de atunci, Octavian Moșescu. Muzeul are o expoziție modestă, dar nu de neluat în seamă, mai ales artefactele descoperite în săpăturile arheologice la vechiul oraș antic Dionysopolis, la templul Ponticei Zeiței Mame Cybela. Mi-ar fi plăcut să găsesc expuse și urme ale perioadei interbelice de administrație românească, doar că din ce observ aici lumea nu vorbește prea mult despre acest lucru. Sigur, la muzeu rulează într-o sală câteva filme de prezentare a istoriei locurilor, titrate inclusiv în limba română și există și o scurtă referire la clădirile construite în Balcic după 1912 – 1913 de „aristocrația românească”, proiectând puține imagini, majoritatea ale „Cuibului liniștit” al Reginei Maria.

Balcic – „Orașul Alb„ – este denumirea dată de otomani, după ce au cucerit acest teritoriu – statul feudal denumit Karvuna sub Al doilea Țarat Bulgar. Acest stat era condus de un oarecare senior feudal Balica (sau Balik), undeva între 1300 și 1388. Otomanii au atacat statul feudal cu o oaste de vreo cinci mii de luptători conduși de Yakci Bei, după misiunea primită de la vizirul Çandarli Ali-Pașa și, după cucerire, au redenumit zona Dobrugi-ili, după numele despotului locului, Dobrotici. Au fost anii în care Mircea cel Bătrân a intrat în conflict cu otomanii, pe care i-a alungat din zonă – adică din Dobrogea, până spre Varna, dar după 1420 trupele lui Mehmet I-ul au revenit și au ocupat teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, inclusiv Balcicul, desigur. Pe scurt, vechia Karvuna devine Balcic, denumire care i-a rămas până astăzi.

Peste drum de muzeul de istorie este muzeul etnografic din Balcic. L-am vizitat și pe el. De fapt, pe el am vrut să-l vizităm primul, dar am găsit ușile închise. Apoi custodele muzeului de istorie, o doamnă amabilă, ne-a destăinuit că tot dumneaei are în grijă și muzeul etnografic, așa că am trecut drumul împreună, ne-a deschis, ne-a luat cei 5 leva de persoană cuveniți și ne-a lăsat să ne delectăm cu istoria pescuitului, dogăritului, cismăritului, a negoțului sau a cojocăritului în Balcic și în împrejurimi.

Cât privește gastronomia, mult pește: la grătar, marinat, ciorbă, salate, prăjit, oricum ți l-ai putea dori. Principala calitate, că este proaspăt. Altminteri, rețete simple, însoțite de obicei de frunze de salată și lămâie, plus un sos picant pe care fiecare pare că-l face după altă rețetă și întrebarea amuzată: „Vă dăm usturoi, mămăligă, că vouă românilor așa vă place…” Nu ne dezicem, luăm mujdeiul, care uneori are oțet în compoziție, alteori lămâie, dar nu refuzăm nici sosurile lor picante. Cu mămăliga… deocamdată am refuzat-o, preferând legumele la grătar.

Când ne-am hotărât pentru scurta vacanță de început de toamnă (astronomică), primul lucru pe care l-am gândit este că orașul de sus va fi obiectivul nostru, nu din nou domeniul Reginei Maria. Am început să vizităm orașul, nu prea mare, dar frumos așternut pe coline, așa cum ne-am propus, dar nu am rezistat nici tentației de a vedea din nou grădinile și „Cuibul liniștit” pe care Regina le-a rostuit aici și le-a îndrăgit atât de mult. 

Dialog la casa de bilete la intrarea pe domeniul regal: „Intrarea la castel 15 leva de persona și la grădina botanică 15 leva [cam 40 de lei] de persona”. „Nu vrem să intrăm la grădina botanică, doar la castel”. „Nu se pote, obligator!” „Păi, atunci, dacă este obligatoriu, de ce nu vindeți un singur bilet de 30 de leva de persoană?” „Nu știu, obligator!” Dau 60 de leva, primesc două bilete și 30 de leva înapoi. Întreb: „Păi nu era vorba de 30 de leva?” „Da. De la mine bilet castel. Mai jos, colega, bilet gradina botanică”. Mergem la casa următoare, luăm alte bilete, apoi intrăm. Un paznic ia documentele și pune trei ștampile, nici mai mult, nici mai puțin. Intrăm. Facem 20 de metri și ne oprește un alt paznic: „Bilete la control!” Le căutăm și i le dăm. Le verifică, nu pune ștampile, ne lasă în sfârșit să ne vedem de vizită. Recunosc, mai avem de învățat la capitolul birocrație. În spatele nostru un grup de nemți se distrau copios pe aceeași temă.

„Cuibul liniștit”. Sursa: arhiva personală

Joi, am urcat mult mai îndrăzneț în orașul de sus al Balcicului, cu două obiective: să găsim locul săpăturilor arheologice unde a fost descoperit templul Zeiței Mamă Cybela și apoi mai sus, pe coama dealurilor de calcar, să aflăm și complexul bisericii Sfântul Nicolae, construit în perioada încă otomană, între anii 1865 – 1866, cu călugări bulgari, dar sub autoritatea grecească a patriarhiei de la Constantinopol. Complexul are pe lângă biserică și o școală, care, atunci când a fost întemeiată prima dată, în 1845, aplica sistemul Bell-Lancaster, în care elevii mai mari își ajutau profesorul în predarea lecțiilor pentru elevii mai mici.

Din păcate, prea multe n-am putut să vedem, dar măcar am făcut o plimbare plăcută pe străzile în pantă și prin diverse pasaje de scări care scurtau calea dintre coline. La templul Cybelei am văzut un sit precar conservat, la fel de precar precum ruinele cetății de scaun din București, deci imposibil de vizitat. Iar la Sfântul Nicolae, după aproape un kilometru și jumătate de ascensiune, am găsit porțile închise, ferecate cu un lacăt impozant, deși teoretic ar fi fost o zi și o oră potrivite de vizitare, conform programului afișat. Am fost doar pe jumătate dezamăgiți, în fond, pentru că Balcicul de sus este pitoresc și merita un tur.

Am părăsit Balcicul vineri și am pus punct vacanței de toamnă cu zilele ei scăldate în soare blând. Nu am lăsat pur și simplu în urmă Dobrogea de Sud plecând din Balcic, ci ne-am oprit în drum la Kaliakra, mai întâi cu un repaos pentru baie de soare și de mare în golful Bolata, care se lasă în defileul de stânci calcaroase jos, în stânga, cum te duci către antica cetate Acra (în timp ce către ferma de midii de la Dalboka o apuci, dimpotrivă, undeva către dreapta în jos, ca să ajungi pe la jumătatea distanței pe faleza stâncoasă către portul Kavarna). Bolata este opera de artă întreită a mării, vântului și micuțului curs de apă de pe vale, un mic golf bine adăpostit între stânci, raiul pescarilor care vin aici cu bărcile remorcate după autoturisme și le lansează în apă, încărcându-le cu tot ce trebuie pentru pescuit, undițe, plase, momeli și așa mai departe. Bolata face parte din aria protejată a Kaliakrei, care adăpostește pentru cuibărit diverse specii de păsări ocrotite, pentru că stâncăria calcaroasă și grezoasă a permis formarea de cavități care sunt adăposturi perfecte.

Ziua am încheiat-o sus în cetate, pe care am vizitat-o de nenumărate ori, dar priveliștea de acolo de sus este o recompensă prea bogată pentru privire ca să reziști tentației de a o vizitată încă o dată, de câte ori ai ocazia. Și tot acolo am luat prânzul, pe terasa restaurantului din mijlocul vechii fortărețe, privind mai puțin în farfurie și mai mult în zare: de la Varna până la Kavarna, întreg orizontul, după care, obosită de atât frumos, privirea o poți lăsa să se odihnească două clipe pe verdele vâlcelei de smochini care crește de jos și pe frunzele și ciorchinii viei care atârnă de sus, pe stâlpii și grinzile terasei.

Vacanța la Balcic are o parte prozaică, pe care o atac imediat ca să scap de subiect și una ceva mai complexă, ce ține de suflet. Partea prozaică înseamnă vacanța de luni până vineri, cu pierdut câte o jumătate de oră în vamă la Vama Veche, taxa de drum de 40 de lei pentru o săptămână. De aici, apar nuanțele. Cazarea la patru stele la hotelul Mistral (pe care am comparat-o cu hotelul nostru preferat, tot de patru stele, din Mangalia – Mera Brise) a fost mai avantajoasă (la regimul economic) chiar dacă am plătit separat micul dejun și parcarea, însemnând 635 de leva, adică în lei (cursul oficial) a însemnat fix 1.616,70 pentru patru nopți. Pentru aceeași perioadă, la Mangalia am fi plătit ceva mai mult de 2.000 de lei, conform Booking.

Am păstrat bonurile de la cele zece mese de prânz și cină luate în Bulgaria (una la Dalboka, 1 la Kaliakra și celelalte 8 în diverse locuri de pe faleza Balcicului) și totalul este de 600,16 leva, adică 1.527,99 lei la cursul oficial. Nu au fost mese bogate, dar îndestulătoare, nu am luat desert decât ocazional și nici bere (am respectat cât am putut dieta pe care mi-am impus-o), doar câte un pahar de vin. Nu cred că la zece mese în Mangalia ieșeam mai ieftin de 1.600 de lei, de unde concluzia că, și dacă scădem costurile suplimentare, Balcicul a fost mai ieftin cu circa 450 – 500 de lei decât Mangalia. 

Se spune despre Balcic că este Monte Carlo de la Marea Neagră. Nu le-aș compara. Dacă este ceva ce poate fi comparat, atunci ține strict de geografie: orientarea mai mult sau mai puțin est – vest, expoziția sudică, situarea cam pe aceeași paralelă (poate Balcicul o idee mai la sud), relieful stâncos, prăvălirea în terase către apele mării și cam atât. Importantă este legătura Balcicului cu România. Cândva parte a Dobrogei de Sud sau Dobrogea Nouă, este orașul unde Regina Maria a găsit locul potrivit să-și construiască „Cuibul liniștit” – Tenha Juvah în limba turcă și unde a fost atrasă mai apoi o bună parte a elitei României Mari: aristocrație, oameni de afaceri, arhitecți, pictori, scriitori, jurnaliști, oameni politici de diverse orientări.

Cadrilaterul sau Dobrogea Nouă (ori Sudică) a fost inclus din rațiuni strategice în Regatul României după Războaiele Balcanice, asta însemnând două județe: Durostor, la nord-vest și Caliacra la sud-est, din care făceau parte Kavarna și Balcic, cu cel mai sudic punct al frontierei undeva în sudul stațiunii Albena de astăzi, în satul Kranevo (regiunea Dobrici de astăzi). Balcicul nu era totuși o localitate anonimă înainte de 1913, dovadă fiind clădirea masivă a morii care străjuiește portul, construită de o societate pe acțiuni germană începând cu anul 1908 și dată în folosință în anul următor.

După Marele Război, Bucureștiul avea alte priorități ce țineau de Conferințele de Pace de la Paris, de implicarea armatei în conflictele din Basarabia, Bucovina și, mai ales cu naționaliștii și bolșevicii lui Béla Kun care încercau recuperarea prin forță a Transilvaniei (sau măcar a Pațiumului), dar și confruntările cu bandele de comitagii bulgari cu care trupele de române frontieră se ciocneau de la Silistra și până la Kranevo. Odată cu încoronarea de la Alba-Iulia, regatul a intrat într-o fază uriașă de construcție a unei patrii comune unite, provocările fiind multiple: în 1930, recensământul arăta 71,9% români; 7,9% maghiari, 4,1% germani, 4% evrei și… 2% bulgari, majoritatea celor 366 de mii concentrați în Dobrogea de Sud, firește (plus sudul Basarabiei), la fel și majoritatea celor 155 de mii de turci sau 22 de mii de tătari.

Totuși, scrie Lucian Boia în „Balcic”, în anul 1924 arhitectul oficial al Curții Regale, Carol Popp de Satmary, deja fermecat de potențialul pe care-l descoperise în dezvoltarea Balcicului, insistă pe lângă Regină să facă o vizită acestor locuri, a doua după cea din 1914, care nu i-a lăsat o impresie deosebită. Așa s-a născut ideea domeniului regal din Balcic, cu grădinile sale terasate, ferma și pavilioanele și, mai ales, cu vila de pe țărm – care atunci își uda practic fundația în valurile mării – străjuită de minaretul său de inspirație turcească: „Cuibul liniștit”, locul de suflet al celei care contribuise mai mult decât substanțial la negocierile care ne aduseseră în poziția favorabilă înscrisă în Tratatul de la Trianon.

Ce a atras-o în cele din urmă pe Regină la Balcic? Știm multe lucruri din jurnalul pe care l-a ținut, din declarațiile apropiaților săi și ce nu știm putem să bănuim, cu precizarea că ajută mult să petrecem noi înșine ceva timp în Balcic, să gustăm atmosfera, să batem orașul cu piciorul, să vedem marea de sus, de pe colinele de calcar, dar și invers, poate înot, poate dintr-o barcă aflată în voia valurilor, plutind ușor. Gustând bucătăria locului și vinurile-i albe sau roșii, după plăcere. Să simți Balcicul, desigur, dar și să-l gândești. Să-l gândești cum? Fenomenologic, poate – de ce nu? -, cam așa cum „se gândea” Alexandru Dragomir, după spusele lui Gabriel Liiceanu[3]:

„Dar ce înseamnă «să te gândești»? Există vreun om care nu gândește? Nu este gândirea un atribut al ființei umane? Nu gândim cu toții clipă de clipă, din clipa în care ne trezim și până când, mergând să ne culcăm, adormim din nou? Evident, așa stau lucrurile. Numai că de gândit, noi gândim în marginea a ceea ce facem și pe parcursul preocupării. Dar nu facem din gânditul ca atare o preocupare în sine. (…) Pe scurt, ca să gândești trebuie să gândești altceva decât ceea ce în mod strict faci, și anume să te gândești mirându-te în privința a ceea ce îndeobște faci fără să-ți fi tălmăcit în prealabil esența lucrului pe care-l faci.”

Dospit și crescut ca aluatul la școala dezbaterilor conduse de Martin Heidegger la Freiburg, Alexandru Dragomir gândea ceea ce este „ne-mai-băgat-în-seamă”, cum ne încredințează Gabriel Liiceanu, care ne îndeamnă să înțelegem că această formă de a gândi realitatea devine astfel o áskesis – „un exercițiu în spațiul privirii prime”.

Acest mod de a privi lumea este ca o revelație pentru mine, deși nu am nicio speranță că mai pot face ceva, la vârsta mea, să devin un astfel de gânditor – unul de-a dreptul luciferic, pentru că, despre Alexandru Dragomir, Constantin Noica spunea că este „dracul gol”. Dar îmi pot imagina că Regina Maria a putut să înțeleagă în recluziunea de la „Cuibul liniștit” sau în lungile sale întâlniri cu turcoaica Șefica că Balcicul este locul potrivit în care „să se gândească”, chiar dacă eventualele fructe ale întreprinderilor gândirii (poate chiar desăvârșit filozofice) nu mai fac doi bani pentru nimeni (sigur nu pentru fiul și regele său Carol al II-lea) – așa cum de altminteri era destul de încredințat și Alexandru Dragomir după ce bolșevicii luaseră puterea în România.

Aici eu mă despart – din nefericire pentru mine – de marele filozof. Cred că Balcicul nu este o „stațiune turistică”, deși arată asemeni uneia, ci o stare de spirit, un loc în care vii ca să te oprești o vreme și „să te gândești”. Dacă nu poți face asta, vii degeaba la Balcic; preferabil ar fi să te oprești undeva la una din stațiunile foarte turistice de la noi, sau să mergi mai departe, către Albena, Nisipurile de Aur sau, cel mai bine, în resorturile all-inclusive ale turcilor. Doar că, pe de-o parte, nu pot duce gânditul până la limita gândirii pure și nici nu mă pot opri, pe de altă parte, să redau zgomotului lumii palidul rezultat al gândirii mele, multiplicând astfel vacarmul. Sunt deci pierdut, dar poate că mai există speranță, cât o câtime, și pentru mine și, dacă da, Balcicul a contribuit la acest gând bun. De unde acest optimism? Simplu, pentru că gândindu-l și făcând-o cât de cât altfel, ca ne-mai-gânditul-în-vacanță, Balcicul mi-a rămas în inimă.

[1] Lucian Boia – „Balcic. Micul paradis al României Mari”; Editura Humanitas, 2020

[2] Vila Cuțescu-Storck și vila arhitect Paul Smărăndescu

[3] „Declarație de iubire”, Humanitas, ediția 2024 – „Caietele din subterană”