duminică, aprilie 14, 2024

Gânduri despre importanța lui nu

De la cele mai fragede vârste suntem învățați că nu e frumos să spunem „nu”, iar variațiuni pe această temă întâlnim pe tot parcursul vieții. Nu contează detaliile: interesul personal, faptul că, uneori, am avea mai mult de pierdut decât de câștigat prin acceptarea ideilor, proiectelor, viziunilor, acțiunilor care ni se propun. Societatea românească știe una și bună, nu-ul este o dovadă de lipsă de respect, mai ales la o anumită vârstă. Cine nu a fost, la un moment dat, apostrofat: „la vârsta ta nu se spune nu!”?

Viața ne va pune întotdeauna în fața alegerilor, iar unele dintre acestea le putem face și prin negație. Refuzăm o anumită propunere, alegem să trăim așa cum am făcut-o până în acel moment pentru că nu orice schimbare este neapărat benefică.

Bineînțeles, potențialul refuz nu ar trebui transformat într-un ideal al negației, doar pentru propriul confort. Solidaritatea cu ceilalți presupune întotdeauna o ieșire din zona de confort. Însă, de o importanță deosebită sunt nu-urile salvatoare.

Modalitatea în care spunem nu, forma în care negația este ambalată contează, de asemenea, foarte mult. Însă, la fel de important este și fondul (contextul care dă naștere refuzului).

Primul „nu” spus de copii reprezintă prima dovadă a dorinței lor de autonomie. E rolul părinților de a-și educa copiii, de a le explica acestora faptul că primele nu-uri nu sunt neapărat în beneficiul lor. Însă, cu trecerea timpului, aceiași copii trebuie să afle faptul că un „nu” spus la timp poate fi salvator. Că în anumite contexte, „nu” reprezintă o dovadă de respect față de noi înșine, nicidecum o dovadă a lipsei de respect. Trebuie să-i ajutăm (și să ne ajutăm) să conștientizeze (conștientizăm) faptul că întotdeauna trebuie cântărite atât beneficiile, cât și efectele nocive ale unei alegeri. Iar atunci când cele din urmă precumpănesc, „nu” este o opțiune demnă, salvatoare. Indiferent de  funcția, vârsta sau gradul de rudenie ale celui care propune sau al numărului prietenilor din anturaj care alege să acționeze într-un anumit fel și ne îndeamnă să ne conformăm.

Copiii noștri ar fi în mai multă siguranță dacă raportarea adulților la semnificația anumitor refuzuri ar fi alta. Putem refuza, e dreptul nostru. Nu din instinct, nu din egoism, ci pentru a ne proteja. Depinde de context și de modalitatea în care acesta ne favorizează sau, dimpotrivă, ne dezavantajează.

Pentru a exemplifica un „nu” benefic fac apel la un episod din viața lui Mihail Kogălniceanu. În anul 1837 acesta se afla la studii, în Berlin, alături de Dimitrie și Grigore, fiii domnitorului Mihail Sturdza. Pe parcursul perioadei petrecute în afara țării (3 ani și jumătate, inițial la Lunéville, ulterior, la Berlin), Kogălniceanu s-a aflat într-o continuă corespondență cu tatăl său, aga Ilie Kogălniceanu. Motivul central al scrisorilor este lipsa banilor, de care tânărul intelectual se plânge constant. Problemelor pecuniare li se adaugă, în 1837, încercarea de a-l compromite, printr-o „scrisoare pârâtoare”, trimisă de consilierul Hufeland atât domnitorului Moldovei, cât și lui Ilie Kogălniceanu.

În ciuda faptului că nu exista o vină reală a tânărului Kogălniceanu (era acuzat, printre altele, de faptul că nu frecventa cursurile de limba franceză; o altă vină era aceea că tânărul însetat de cunoaștere cheltuia prea mulți bani pe cărți!), tatăl a insistat ca fiul său să-i ceară iertare în genunchi chiar celui care încercase să-l compormită, consilierului Hufeland. Astfel, ajungem la răspunsul lui Kogălniceanu, un „nu” salvator, greu de rostit într-o epocă în care diferența de vârstă, de statut social, precum și autoritatea taților contau mult mai mult decât în zilele noastre:

„Când am primit răvașul dumitale eu m-am mâhnit mai mult decât pot zice. […] Iar cât să mă duc și să cad la domnul Hufeland și să-l rog ca să scrie bine de mine Măriei Sale, aceasta nu o pot face. Dacă ț-am scris că sunt de douăzăci de ani și că sunt om întreg, aceasta am făcut-o ca să-ți arăt că niciodată nu voi face o faptă nevrednică de mine și de familia mè. Aici în Evropa luminată oamenii cad la genunche numai înaintea lui Dumnezeu, iar nu înaintea oamenilor. De aceea și eu am învățat aice că fiește om îi de o potrivă, că unul se deosăbește de altul numai prin merit și prin fapte bune. De aceea niciodată nu voi pica la genunchi înaintea domnului Hufeland sau înaintea orișicui. Aceasta aș fi putut face de aș fi fost crescut în Țarigrad, unde fieștecare îi rob a unui rob mai mare”[1].

Cuvinte mari, importante, curajoase, care marcau primii pași ai unui fenomen remarcat, printre primii, de D. Bolintineanu: „fiii divorsau de părinți”[2]. Cu alte cuvinte, știau să spună nu unor obiceiuri, unei autorități cu care nu se mai identificau. Datorită unor oameni precum Mihail Kogălniceanu, a puterii lor de a spune nu, valori ale societății europene au pătruns în spațiul românesc.

Zilele noastre nu mai presupun conflicte de natura celor din secolul XIX. Cu toate că provocările sunt de altă natură, acestea există. În continuare, adulții trebuie să-și asume nu-urile din viețile lor, iar tinerilor trebuie să li se reamintească constant faptul că există și refuzuri salvatoare. Un rol esențial în acest sens îl are educația, sub diferitele sale forme: familială, școlară, dar și aceea continuă, de pe parcursul întregii vieți.

Este încă important să diferențiem nuanțele fastului și ale nefastului, să îi educăm pe tineri să distingă răul, chiar și atunci când acesta poartă masca binelui.


[1] Apud Eugen Simion, Secolul al XIX-lea în doi mesianici chibzuiți și un vizionar mistic: Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Prefață de Oana Camelia Șerban, Editura Cartea Românească Educațional, Iași, 2020, p. 286.

[2] Apud Ștefan Cazimir, Alfabetul de tranziție, Ediția a doua, revăzută, Humanitas, București, 2006, p. 66.

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Poate ca-n 1837 un „NU” era un act de mare curaj, astazi insa nici macar bebelusii, nici pisicile, nici ciini nu mai zic da. Copiilor oricum nu li se mai dau ordine, ci doar li se fac propuneri, in 90% din cazuri respinse cu vehementa daca nu sunt si onorate cumva.
    Pina si fostele umile sotii au tot mai des dureri de cap…

    Singuru care e obligat inca sa spuna „da” e saracu barbat alb, cel care a distrus planeta, da sefu, asa facem iubito, da copilu, ce culoare sa aiba Iphonul!

    De aceea spun „DA” „Este încă important să diferențiem nuanțele fastului și ale nefastei”

  2. Sa spunem nu imoralitatii si amoralitatii . Chiar daca parlamentari inconstienti si iresponsabili legifereaza imoralitatea si amoralitatea . Chiar daca politisti , procurori si judecatori sint dispusi sa ne sanctioneze pentru ca spunem nu unor legi imorale si amorale .

  3. Acest comentariu este preluat de la articolul „N-a fost să fie, Nikki Haley, dar este pierderea lor…”
    A spune „nu” atunci cand esti convins ca te opui nedreptatii, cand majoritatea unui colectiv fie pleaca capul in fata puterii, fie sustine abuzul, reprezinta un act de mare curaj, tarie de caracter si chiar spirit de sacrificiu. De foarte multe ori adoptarea unei atitudini contrare actiunilor puterii individuale sau colective, este insotita de riscul izolarii si al sanctiunilor cu implicatii pe termen nedefinit in viata personala. Decizia de a spune „nu” apartine fiecarui individ in parte si depinde de valorile morale in care a fost educat. Istoria Romaniei din ultimii 80 de ani abunda de exemple ale unor oameni curajosi, care au platit cu libertatea si chiar cu viata refuzul acceptarii ticalosiei. Cimitirele inchisorilor din Sighet si Aiud sunt pline de morminte ale celor ce au spus”nu”. Rasplata colectivului pentru ei este ignorarea, in timp ce miturile si falsurile istorice triumfaliste, contribuie si azi in mod esential la pervertirea constiintelor . Educatia tineretului in spiritul respectului fata de adevar, trebuie inceputa prin reabilitarea totala si consecventa a eroilor morti pentru libertate incepand din 1945.

  4. Ca formule de politete, ordinea este: te/va rog, multumesc, multumesc nu si te rog sa ma ierti.
    Nu-ul spontan defineste temperamentul copilului si ca urmare a educatiei primite ii defineste si caracterul.
    La maturitate, cultivandu-si copilul interior este ideal sa spuna Nu compromisurilor, injustitiei, imoralitatii..
    Cel mai dificil este sa il inveti pe copil sa isi ceara iertare , sa inteleaga sensul greselii comise si faptul ca a cere scuze nu este o dovada de umilința ci de respect fata de sine insusu si de cel lezat.

    Idealistilor, cu drag:
    https://youtu.be/DTB_oEY4-3M?si=XJU7Anx2IP7UajDA

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Andrei Avram
Andrei Avram
Profesor de Istorie, doctor în Istorie, autor al lucrării „Emil Cioran - de la radicalismul politic la refuzul Istoriei”

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro