luni, iunie 17, 2024

Gânduri despre Lazăr Vlăsceanu, așa cum l-am cunoscut

Domnul Profesor Lazăr Vlăsceanu. Uneori pentru mine doar Lazăr, dar întotdeauna un apelativ încărcat de respect, de prietenie, de afecțiune.

L-am cunoscut în toamna anului 1993, anul în care am devenit student al Facultății de Sociologie a Universității din București. Primele mele întâlniri cu sociologia poartă amprenta gândirii sale și a chipului său. Mi-l amintesc cu jovialitatea și eleganța care l-au însoțit întotdeauna, chiar și în ultimii ani de încercări și suferințe, pe holurile sediului din Schitu Măgureanu. Contrasta cu tot ce era în jur, cu vechiul (sediul era pe atunci o clădire șubredă și neprimitoare), cu blazarea, cu superficialitatea. Cu autosuficiența și închistarea. Radia inteligență, lumină, curiozitate și europenism.

În cei peste 30 ani care au urmat momentului în care l-am întâlnit, mi-a fost mereu în preajmă. Parcursul meu academic și profesional a debutat atunci, în toamna lui ’93, în zodia dlui Profesor. Alături de Profesorul Adrian Miroiu, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Lazăr, personalitatea Profesorului Vlăsceanu a fost călăuza devenirii mele. Le datorez evoluția mea academică, intelectuală, socială și umană. Nu doar am învățat de la Lazăr Vlăsceanu, dar mi-am definit și structurat reperele valorice, ideatice, aspirațiile și proiectele academice sub îndrumarea sa. A fost, alături de tatăl meu, o figură paternă pe care am simțit-o alături, mereu aproape, mereu optimistă, mereu încurajatoare. Valoare și model de urmat, la a cărui îndrumare am apelat ori de câte ori am simțit nevoia unui sfat. Sau atunci când pur și simplu îmi lipsea. Des, pentru că discuțiile cu Lazăr mi-au fost întotdeauna dragi și necesare.

Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme[1], una dintre contribuțiile sale teoretice fundamentale, publicată inițial în 1982, apoi republicată în mai multe ediții, a însemnat prima mea interacțiune serioasă nu doar cu sociologia, ci cu metoda științifică și științele sociale în general. Îmi aduc aminte că discutam cu domnul Profesor, după ce am recitit-o câțiva ani mai târziu, și îi mărturiseam că mi se părea extraordinar să constat că analiza asupra inferențelor micro-macro sociale pe care o realiza remarcabil într-unul dintre capitolele cărții am regăsit-o în literatura internațională de specialitate aproape un deceniu mai târziu. Mi se părea că e o nestemată, o sleeping beauty cum am zice azi în știință și scientometrie, care stătea oarecum în umbră, ascunsă într-un volum metodologic apărut în România socialistă. Ideea avansată de Lazar Vlăsceanu avea să creeze, ani mai târziu, dezbateri aprinse în știința socială occidentală. Îmi amintesc ce mi-a răspuns atunci cu modestia care l-a caracterizat întotdeauna: Mihai, ăla e cel mai important capitol din carte, a fost atunci o intuiție, pur și simplu mi-a venit! Din păcate, așa cum se întâmplă adesea în politica științei, recunoașterea și creditele nu au revenit domnului Profesor decât într-o prea mică măsură. Dar lui Lazăr nici că-i păsa. Tot ce gândea și scria făcea din pasiunea pentru cunoaștere, adevăr și dezvoltare socială, aceasta din urmă fiind o temă care l-a preocupat întotdeauna și asupra căreia a avut contribuții uriașe.

Personalitatea lui Lazăr Vlăsceanu m-a fascinat de la început. M-a fascinat fiindcă a fost genul de profesor care nu a rămas închis în lumea academică. A adus, susținut și promovat ideile în societate, a încercat din diversele poziții pe care le-a ocupat să determine o transformare socială spre modernitate, pornind de la reforma educației, convins fiind de faptul că ea reprezintă pilonul cel mai important al oricărei încercări sustenabile de schimbare socială.

A încercat să construiască instituții sociale, în sensul de reguli și habitus-uri care să stimuleze meritocrația, performanța și competitivitatea, să elimine impostura academică, balcanismul și superficialitatea.

A fost greu, aproape imposibil, fiindcă a avut prea puțină susținere. Uneori deloc. A stârnit invidie și, de multe ori, ostilitate. O mare parte a comunității academice pe care a vrut s-o orienteze spre modernitate și competitivitate europeană și internațională i s-a împotrivit. L-a privit cu neîncredere și animozitate. Căci îi afecta interesele, îi zdruncina modelul de business mercantilist, bazat pe privilegii acordate de stat prin diverse tipuri de influențe și mecanisme politice. I-a antagonizat chiar și pe unii pe care îi considera amici, dar a făcut-o mereu având convingerea că dezbaterea și confruntarea ideatică erau necesare și a crezut până la capăt în ideile pe care le-a susțineut cu pasiune. A avut nu doar inteligență și viziune, ci și forță, curaj și, mai ales, un profund simț al datoriei. Dacă ar fi urmărit preponderent bunăstare personală, realizare și recunoaștere academică, ar fi rămas la Londra și ar fi avut o carieră universitară ce l-ar fi transformat cu siguranță într-o figură proeminentă a sociologiei mondiale. Dar el a vrut să schimbe lucruri aici, să reformeze, să acționeze și să-și ofere cunoașterea în proiectul modernizării României. A ales calea grea, anevoioasă, riscantă și a plătit prețul acestei alegeri.

Și-a pus cunoașterea, experiența, întreaga putere de muncă și entuziasmul în reformarea educației din România de după 1990. Eforturile sale au culminat cu elaborarea legii educației din 2011, un proiect instituțional pe care l-a inițiat și elaborat împreună cu Mircea Miclea, susținut politic de Daniel Funeriu. Un proiect care s-a dovedit pe cât de vizionar și reformist, pe atât de dificil de acceptat și de transformat în realitate. Îmi aduc aminte cum încercările de clasificare instituțională a universităților, de ierarhizare a programelor de studii, de evaluare de programe și benchmarking pe care le susținea împreună cu echipa din care am avut onoarea să fac parte s-au lovit de o rezistență acerbă care, în cele din urmă, le-a anihilat în mare parte. Și astăzi, la peste 13 ani distanță, termenul de ierarhizare este în continuare tabu pentru mediul universitar. Mai degrabă vorbim de metaranking, mai criptic, mai neutru și ne ferim să pronunțăm conceptul de ierarhizare națională a programelor de studii. Fuga de competiție[2], un termen consacrat de bunul său prieten, Adrian Miroiu, explică mecanismele politice și sociale de apărare a status quo-ului care au zădărnicit aceste proiecte și, în cele din urmă, viziunea de transformare academică propusă atunci.

Lazăr a trecut întotdeauna peste aceste momente, nu cu detașare, ci cu încredere și optimism, încercând mereu să susțină cu argumente, să convingă, să construiască. Când nu a reușit la nivel sistemic, a promovat idei inovatoare în propria universitate, a scris, a vorbit public. În săptămânile din urmă, cu puțina energie care îi rămăsese, i-a acordat un interviu Ralucăi Pantazi, călăuzit fiind de simțul datoriei și de dorința de a nu-și trăda conștiința. Alături de familie, de doamna profesoară Mihaela Vlăsceanu și Anouk, câțiva prieteni și discipoli i-am rămas mereu aproape. Am simțit vuietul și încrâncenarea din jur, dar am simțit totodată forța, încrederea, optimismul și umorul lui Lazăr Vlăsceanu. A contat enorm! Drum lin, domnule Profesor! Îmi veți lipsi nespus!


NOTE

[1] Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice. Orientări și probleme, București, Editura șțiintifică și enciclopedică, 1982

[2] Miroiu, Adrian, Fuga de competiție. O perspectivă instituțională asupra societății românești, Polirom, 2016

Distribuie acest articol

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Paunescu
Mihai Paunescu
Mihai Păunescu este profesor universitar, Prorector al Școlii Naționale de Studii Politice unde predă cursuri în domeniile politicilor educaționale, sociologiei organizațiilor și managementului public. Absolvent de sociologie al Universității București (1997), a urmat un master în Politici publice (1999), obținând apoi doctoratul în 2005 în cadrul aceleiași universități. Principalele direcții de cercetare includ politicile educaționale, politicile cercetării, analiza sistemului de învățământ superior, dar și evaluarea și măsurarea calității educației și cercetării,

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro