Domnul Profesor Lazăr Vlăsceanu. Uneori pentru mine doar Lazăr, dar întotdeauna un apelativ încărcat de respect, de prietenie, de afecțiune.
L-am cunoscut în toamna anului 1993, anul în care am devenit student al Facultății de Sociologie a Universității din București. Primele mele întâlniri cu sociologia poartă amprenta gândirii sale și a chipului său. Mi-l amintesc cu jovialitatea și eleganța care l-au însoțit întotdeauna, chiar și în ultimii ani de încercări și suferințe, pe holurile sediului din Schitu Măgureanu. Contrasta cu tot ce era în jur, cu vechiul (sediul era pe atunci o clădire șubredă și neprimitoare), cu blazarea, cu superficialitatea. Cu autosuficiența și închistarea. Radia inteligență, lumină, curiozitate și europenism.
În cei peste 30 ani care au urmat momentului în care l-am întâlnit, mi-a fost mereu în preajmă. Parcursul meu academic și profesional a debutat atunci, în toamna lui ’93, în zodia dlui Profesor. Alături de Profesorul Adrian Miroiu, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Lazăr, personalitatea Profesorului Vlăsceanu a fost călăuza devenirii mele. Le datorez evoluția mea academică, intelectuală, socială și umană. Nu doar am învățat de la Lazăr Vlăsceanu, dar mi-am definit și structurat reperele valorice, ideatice, aspirațiile și proiectele academice sub îndrumarea sa. A fost, alături de tatăl meu, o figură paternă pe care am simțit-o alături, mereu aproape, mereu optimistă, mereu încurajatoare. Valoare și model de urmat, la a cărui îndrumare am apelat ori de câte ori am simțit nevoia unui sfat. Sau atunci când pur și simplu îmi lipsea. Des, pentru că discuțiile cu Lazăr mi-au fost întotdeauna dragi și necesare.
Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme[1], una dintre contribuțiile sale teoretice fundamentale, publicată inițial în 1982, apoi republicată în mai multe ediții, a însemnat prima mea interacțiune serioasă nu doar cu sociologia, ci cu metoda științifică și științele sociale în general. Îmi aduc aminte că discutam cu domnul Profesor, după ce am recitit-o câțiva ani mai târziu, și îi mărturiseam că mi se părea extraordinar să constat că analiza asupra inferențelor micro-macro sociale pe care o realiza remarcabil într-unul dintre capitolele cărții am regăsit-o în literatura internațională de specialitate aproape un deceniu mai târziu. Mi se părea că e o nestemată, o sleeping beauty cum am zice azi în știință și scientometrie, care stătea oarecum în umbră, ascunsă într-un volum metodologic apărut în România socialistă. Ideea avansată de Lazar Vlăsceanu avea să creeze, ani mai târziu, dezbateri aprinse în știința socială occidentală. Îmi amintesc ce mi-a răspuns atunci cu modestia care l-a caracterizat întotdeauna: Mihai, ăla e cel mai important capitol din carte, a fost atunci o intuiție, pur și simplu mi-a venit! Din păcate, așa cum se întâmplă adesea în politica științei, recunoașterea și creditele nu au revenit domnului Profesor decât într-o prea mică măsură. Dar lui Lazăr nici că-i păsa. Tot ce gândea și scria făcea din pasiunea pentru cunoaștere, adevăr și dezvoltare socială, aceasta din urmă fiind o temă care l-a preocupat întotdeauna și asupra căreia a avut contribuții uriașe.
Personalitatea lui Lazăr Vlăsceanu m-a fascinat de la început. M-a fascinat fiindcă a fost genul de profesor care nu a rămas închis în lumea academică. A adus, susținut și promovat ideile în societate, a încercat din diversele poziții pe care le-a ocupat să determine o transformare socială spre modernitate, pornind de la reforma educației, convins fiind de faptul că ea reprezintă pilonul cel mai important al oricărei încercări sustenabile de schimbare socială.
A încercat să construiască instituții sociale, în sensul de reguli și habitus-uri care să stimuleze meritocrația, performanța și competitivitatea, să elimine impostura academică, balcanismul și superficialitatea.
A fost greu, aproape imposibil, fiindcă a avut prea puțină susținere. Uneori deloc. A stârnit invidie și, de multe ori, ostilitate. O mare parte a comunității academice pe care a vrut s-o orienteze spre modernitate și competitivitate europeană și internațională i s-a împotrivit. L-a privit cu neîncredere și animozitate. Căci îi afecta interesele, îi zdruncina modelul de business mercantilist, bazat pe privilegii acordate de stat prin diverse tipuri de influențe și mecanisme politice. I-a antagonizat chiar și pe unii pe care îi considera amici, dar a făcut-o mereu având convingerea că dezbaterea și confruntarea ideatică erau necesare și a crezut până la capăt în ideile pe care le-a susțineut cu pasiune. A avut nu doar inteligență și viziune, ci și forță, curaj și, mai ales, un profund simț al datoriei. Dacă ar fi urmărit preponderent bunăstare personală, realizare și recunoaștere academică, ar fi rămas la Londra și ar fi avut o carieră universitară ce l-ar fi transformat cu siguranță într-o figură proeminentă a sociologiei mondiale. Dar el a vrut să schimbe lucruri aici, să reformeze, să acționeze și să-și ofere cunoașterea în proiectul modernizării României. A ales calea grea, anevoioasă, riscantă și a plătit prețul acestei alegeri.
Și-a pus cunoașterea, experiența, întreaga putere de muncă și entuziasmul în reformarea educației din România de după 1990. Eforturile sale au culminat cu elaborarea legii educației din 2011, un proiect instituțional pe care l-a inițiat și elaborat împreună cu Mircea Miclea, susținut politic de Daniel Funeriu. Un proiect care s-a dovedit pe cât de vizionar și reformist, pe atât de dificil de acceptat și de transformat în realitate. Îmi aduc aminte cum încercările de clasificare instituțională a universităților, de ierarhizare a programelor de studii, de evaluare de programe și benchmarking pe care le susținea împreună cu echipa din care am avut onoarea să fac parte s-au lovit de o rezistență acerbă care, în cele din urmă, le-a anihilat în mare parte. Și astăzi, la peste 13 ani distanță, termenul de ierarhizare este în continuare tabu pentru mediul universitar. Mai degrabă vorbim de metaranking, mai criptic, mai neutru și ne ferim să pronunțăm conceptul de ierarhizare națională a programelor de studii. Fuga de competiție[2], un termen consacrat de bunul său prieten, Adrian Miroiu, explică mecanismele politice și sociale de apărare a status quo-ului care au zădărnicit aceste proiecte și, în cele din urmă, viziunea de transformare academică propusă atunci.
Lazăr a trecut întotdeauna peste aceste momente, nu cu detașare, ci cu încredere și optimism, încercând mereu să susțină cu argumente, să convingă, să construiască. Când nu a reușit la nivel sistemic, a promovat idei inovatoare în propria universitate, a scris, a vorbit public. În săptămânile din urmă, cu puțina energie care îi rămăsese, i-a acordat un interviu Ralucăi Pantazi, călăuzit fiind de simțul datoriei și de dorința de a nu-și trăda conștiința. Alături de familie, de doamna profesoară Mihaela Vlăsceanu și Anouk, câțiva prieteni și discipoli i-am rămas mereu aproape. Am simțit vuietul și încrâncenarea din jur, dar am simțit totodată forța, încrederea, optimismul și umorul lui Lazăr Vlăsceanu. A contat enorm! Drum lin, domnule Profesor! Îmi veți lipsi nespus!
NOTE
[1] Vlăsceanu, Lazăr, Metodologia cercetării sociologice. Orientări și probleme, București, Editura șțiintifică și enciclopedică, 1982
[2] Miroiu, Adrian, Fuga de competiție. O perspectivă instituțională asupra societății românești, Polirom, 2016
Putini sunt cei care cunosc implicarea profesorului Lazar Vlasceanu in domeniul Asigurarii calitatii (mai ales al educatiei) ca subdomeniu al Managemetului calitatii … După 5 ani de aplicare „neabătută” a OUG 75-2005 (privind asigurarea calitatii educatiei) de către ARACIS și ARACIP, am cunoscut lucrările unor colegi universitari – inclusiv ale regretatului profesor de Științe sociale, recent decedat, Lazăr Vlăsceanu și ale unor membri ai echipei sale – lucrări publicate (și) în limba engleză – deci utile și cercetătorilor străini – detaliate, bine documentate și clar argumentate, dar… departe de definițiile terminologice, standardele, procedurile, metodele, tehnicile, instrumentele și practicile managementului/ asigurării calității pe plan mondial:
[1]Vlăsceanu, L., Hâncean, M.-G., Voicu B. & Tufis,C. (2010) – Statistical distributions, interpretations and options. The state of quality in the Romanian higher education. Quality Barometer 2009, Bucuresti, ARACIS
Statistical distributions, interpretations and options. The state of quality in the Romanian higher education. Quality Barometer 2009 | Request PDF (researchgate.net)
[2]Vlăsceanu, L., Miroiu, A., Păunescu, M., & Hâncean, M.-G., si alții. (2011) – Barometrul calităţii 2010. Starea calităţii în învăţământul superior din România (The Barometer on Quality 2010. The State of Quality in Romanian Higher Education). Braşov: Editura Universităţii Transilvania/ Ed.Polirom (2011),
Calitatea_invatamantului_superior_Romania_1_.pdf (aracis.ro)
[3]Păunescu, M., Florian, B., & Hâncean, G.-M. (2012) – Internalizing quality assurance in higher education: Challenges of transition in enhancing the institutional responsibility for quality. In A. Curaj, P. Scott, L. Vlasceanu, & L. Wilson (Eds.), European higher education at the crossroads (pp. 317–337). Dordrecht: Springer Netherlands.
Internalizing Quality Assurance in Higher Education: Challenges of Transition in Enhancing the Institutional Responsibility for Quality | Request PDF (researchgate.net)
Ultima lucrare, [3], esențială (fiind bazată pe precedentele [1],[2]) explorează în mod onest consecințele aplicării legislației promovate în România (OUG 75/ 2005) privind Asigurarea calității educației, ACE, începând din 2005 și până în 2012, precum și modalitățile prin care a fost instituționalizată asigurarea calității educației în România. Ea propune chiar elaborarea unui nou model al acesteia, alternativ celui actual, într-o încercare de a depăși gravele deficiențe de funcționare eficace a instituțiilor implicate în asigurarea calității educației.În această lucrare, coautorii ei explică – pe larg, dar în optica mea, prea sofisticat și în termeni științifici, neuzuali, uneori și departe de realități – principalele rațiuni care au determinat adoptarea în România a unui model (românesc) de asigurare a calității educației– provenit din așa-numitul , provenit din Stiintele sociale ale secolului al XIX-lea..
Simplificând și sintetizând semnificația și detaliile aferente acestuia, se poate afirma că, prin aplicarea sa, Statul ar garanta securitatea și locurile de muncă ale cetățenilor săi care au achitat – regulat și integral – toate taxele și impozitele ce le revin (!).
Cunoscătorii pot remarca deci faptul că acest model de guvernare nu are nicio legătură cu asigurarea calității (inclusiv a educației) – aceasta fiind de fapt un amplu demers tranzacțional și managerial având scopul de-a genera INCREDEREA tuturor părților interesate implicate (mai ales a clienților/ beneficiarilor) în faptul că un anumit furnizor (inclusiv de EDUCAȚIE!!) le (va) satisface, în prezent și în viitor, cerințele/ nevoile/ așteptările lor.
Conform acestui model de înțelegere a cadrului instituțional de asigurare a calității (educației) – – „poziția de putere dominantă a Statului în raport cu universitățile a fost favorizată de societatea civilă românească slabă și de comunitățile profesionale aproape tăcute și dispersate” (Vlăsceanu ș.a., 2010).
Aceasta este o afirmație care nu corespunde realității întrucât asigurarea calității a fost cunoscută și aplicată în România, de la începutul anilor 80, exclusiv în industria de stat… Comunitatea profesională românească a Managementului calității (MC) cuprindea în anul 2003 cel puțin o duzină de firme/ ONG-uri și multe sute de persoane (mai ales ingineri și economiști calificați și certificați ca manageri/ responsabili pentru Managementul Calității (RMC), caliticieni, traineri, evaluatori/ auditori/ asesori pentru calitate, consultanți, etc. – unii având multiple expertize interne și internaționale, mai ales în mediul de afaceri privat dar și în cel public (de Stat), precum și în domeniul unor servicii publice)
– Din păcate, „asigurarea calității (educației, conform acestui model de guvernare, NA) a împins universitățile în zona mimetismului, prin importarea și adoptarea formale ale aranjamentelor instituționale impuse de Stat, comportamente care predomină în vechile universități sub forma izomorfismului mimetic.”
CITATE ESENȚIALE SEMNIFICATIVE
– „În ciuda eficacității sale inițiale (??? NA), a generat neașteptate efecte disfuncționale perverse în raport cu obiectivele asigurării calității educației. Pe lângă reducerea legitimității aranjamentelor instituționale (cadrului instituțional, NA) oficiale, efectele disfuncționale ale au creat premisele necesare adecvate care susțin necesitatea reproiectării sau a modificării totale a cadrului instituțional al asigurării calității educației.”
„Pe scurt, a generat următoarele reacții adverse neanticipate:
* Efectele izomorfismului structural (…)
* Efectul de omogenitate – comportamentele mimetice au determinat un nivel scăzut al diversității instituționale și un nivel ridicat de omogenitate universitară (…)
* Efectul conformității instituționale – aranjamentele instituționale stabilite de Stat încurajează un înalt grad de conformitate și ritualism/ formalism în cadrul sectorului universitar și nu încurajează și nici nu sprijină dezvoltarea endogenă a sistemelor de asigurare internă a calității și a proceselor (…);
* Înlocuirea obiectivelor (…)”
-„Putem concluziona că adoptat în România pentru organizarea asigurării calității educației este mult prea prescriptiv, coercitiv și centralizat, fiind orientat spre control și acreditare precum și, în cea mai mare parte, fiind centrat pe intrări.”
-„Prin introducerea unui NIM (Nou Model Instituțional) al asigurării calității educației în învățământul superior – utilizat pentru înțelegerea și organizarea asigurării calității educației în învățământul superior – ar trebui să se rezolve următoarele 4 probleme (…)
– „ ar trebui abandonat în asigurarea calității educației în România, în favoarea unui model de management al calității mai adecvat și orientat spre îmbunătățirea calității.”
Nu l-am cunoscut personal pe profesorul universitar Lazăr Vlăsceanu și nici nu ne-am intersectat în dezbaterile online ale proiectelor de legi ale învățământului universitar, ce au avut loc pe parcursul anului 2023. Dar știam că, între anii 1992-2008, fusese numit Director adjunct al Centrului European UNESCO pentru Învățământul Superior (UNESCO-CEPES) având sediul în str.Știrbei Vodă din București.
Deși autorii OUG 75/ 2005 nu au fost anunțați public (fiind doar intuiți de unii cunoscători), eu am apreciat la superlativ ONESTITATEA și TRANSPARENȚA de care influentul profesor universitar a dat dovadă între anii 2010-2012, recunoscând public (dar, din păcate, doar în articolele publicate în calitate de coautor și doar în limba engleză, limitând astfel serios circulația ideilor sale) – pe baza unor evaluări și argumente irefutabile – INEFICACITATEA adoptat ca „model românesc de asigurare a calității”, probabil la inițiativa sa…
Mai mult, el a propus, în 2012, după numai 7 ani de aplicare, înlocuirea acestuia cu un alt model mai adecvat – deci eficace, eficient, credibil, recunoscut și aplicat de toți cei implicați – capabil să rezolve cele 4 mari probleme identificate (tot de el).
Dar inițiativele și propunerile sale nu au fost urmate de deciziile adecvate solicitate, pe parcursul următorilor 10 ani, generând noi pagube prin costurile imense ale birocrației aplicate de ARACIS și ARACIP!
Probabil că, pentru decidenții din Executiv și Legislativ, gravele deficiențe identificate și semnalate de profesorul Vlăsceanu și echipa acestuia, au fost fie ignorate, fie acceptate având în vedere alte interese și obiective decât generarea încrederii tuturor părților (mai ales beneficiarii, nu numai Statul) implicate în uriașul sistem/ mediu educațional preuniversitar și universitar din România…
In noile legi ale invatamantului promulgate in 2023 (L198 si L 199), a fost simulata ….abrogarea OUG 75-2005 INTRUCAT MAI TOATE PREVEDERILE SI DEFINITIILE ABERANTE ALE ACESTEIA AU FOST TRANSPUSE COPY-PASTE IN NOILE TEXTE LEGISLATIVE!!…. Cui prodest?