duminică, octombrie 25, 2020

Gânduri despre starea dreptului penal

Dedic rândurile de mai jos memoriei profesorului Avram Filipaş. A fost o datorie de onoare să le scriu, pentru a spune lumii juridice că nu a dispărut cu totul perspectiva ce înnobilează dreptul penal, prin recuperarea unei dimensiuni umaniste veritabile. Sigur, profesorul Filipaş ar fi spus-o cu mai multă eleganță…

Fiind nevoit să parcurg tratate de drept penal, de la cele mai vechi până la noile apariții editoriale, constat, sintetizând, următoarele:

În anii de după intrarea în vigoare a codurilor, o schimbare a stilisticii, în bine, s-a produs. E perceptibil un conflict surd inter-generațional în care cei „mai recenți” vin cu un bagaj de cultură occidentală suplimentar, cu vioiciune în a mânui raționamentele în marginea legii celei noi, dar și cu inhibiții ori stângăcii demonstrative ce fac ca reproșurile lor la adresa „celor vechi” să fie neconvingătoare sau să se piardă într-un noian de tehnicalităţi (1).

Momentul încă nu a sosit ca sistemul juridic să-și facă o analiza radicală, din interior, iar asta nu doar pentru că „cei vechi”, victime ale unui șoc cultural , pun beţe în roate. Celor noi aş îndrăzni să le pretind mai mult, ei sunt cei care nu se impun printr-o statură fundamental diferită. Faptul că ești în peșteră – ca sa preluăm alegoria lui Platon – şi vezi din când în când focul, dar rămâi şi privești umbrele proiectate pe zid, în cea mai mare parte a timpului, nu te face un specialist în lumina naturală.

Sub acest aspect, invocarea grăbită a unor Dante, Dostoievski, Nietzsche, Foucault, nu rezolvă problema de fond. Referințele la „mari autori” necitiți, cel mult răsfoiți, cu care încep aproape toate cărțile de drept cu pretenții,  sunt acolo parcă spre a-ți da îndreptățirea să-i uiți complet ulterior. Sunt texte introductive chinuite, în care se încearcă sinteze imposibile, a ceea ce nu poate fi sintetizat decât asumând riscul vulgarizării şi trădării ideilor originare. Iar acest lucru e făcut în general de cei care nu-i prețuiesc pe gânditorii citați, care şi-i apropriază ca referințe bibliografice strict ornamentale. Să nu mai spun că maniera aceasta lipsită de maniere – sigur, preferabilă altor forme de impostură intelectuală – îi pune pe unii autori în situația de a da citate precise, dar neadevărate, câtă vreme textele invocate constituie forme ironice ale autorului preluat de a exprima ideea contrară. Am avut prilejul de-a mă amuza de o astfel de „scăpare” strecurată într-un curs de criminologie, pe când eram student.

Toate acestea nu fac decât să evidențieze lipsa de substanță culturală a cărților juridice de la noi. Cu alte cuvinte, lipsa exercițiului de a aborda chestiuni fundamentale de filosofie a dreptului de către autorii – juriști se simte în modul stângaci cu care importanți predecesori sunt luați drept aliați sau chemați drept martori într-un pompos tribunal al deșertăciunilor.

Ne găsim, cum spuneam, într-un proces de schimbare de ton, în care practica CtEDO şi CJUE determină o modificare incontestabilă a habitudinilor în analiza instituțiilor de drept penal. Se iese din rigiditatea de tip sovietic încă prezentă în cărțile studenției noastre, neprietenoase atât ca text, cât şi ca obiecte în sine. Se mută accentul pe analize juridice mai fine, de proporționalitate, cu origini în ramura drepturilor omului etc., iar autorii cei noi dețin atuuri  intelectuale certe pentru a produce schimbarea.

În plus, dețin atuuri la nivelul instrumentarului tehnic ce le permit să fie mereu conectați,  updatati,  „revăzuți si adăugiți”. Dinamica jurisprudențială de la nivelul CCR, ICCJ, CtEDO, CJUE – spre a ne referi doar la instanțele ale căror dezlegări de drept au efecte obligatorii – își găsește acoperire în mijloacele computerizate de azi, cu care poate fi „captată”, distilată informația și furnizată consumatorului jurist. Vă puteți imagina ce efort presupunea aducerea la zi a unui text (tratat/curs), până în perioada anilor 90, când unii dintre noi eram studenți. Prin contrast,  completarea unui document word este floare la ureche, cu condiția să te menții branșat la producția doctrinară și jurisprudențială densă, iar cine face acest lucru temeinic merită felicitat.

Totuși, revenind la problema de substanță, cu toate că s-a depășit rigiditatea de tip școală sovietică, nu s-a părăsit tradiția Dongoroz – acel Dongoroz capabil să preia imperativele epocii şi să producă în 1968 un cod tehnic bun, dar ideologic otrăvit. Îndrăznim să afirmăm că ceea ce pentru  Dongoroz a fost o formă obedientă ideologic de a trece de la complex la simplu, prin abandonarea reflecției şi hiper-tehnicizare, pentru noi, cei de azi, e incapacitatea vinovată de a reface traseul în sens invers, către un drept penal deschis cultural, recuperând ceea ce modernitatea postbelică a produs în materie.

O inginerie socială așa cum a fost comunismul, cu premisele sale rigid-marxiste, nu avea nevoie de dezbatere cu privire la temeiuri, vocații, scopuri, valori. În consecință, a fost mefientă, când nu de-a dreptul necruțătoare,  cu sociologia, antropologia, criminologia   – singurele capabile să ofere cercetare fundamentală pe chestiuni de la care să pornească demersul politico-juridic. Mai mult, în acest context ideologic, judecătorul, procurorul, avocatul nu aveau voie şi nici nevoie să se conecteze la surse de reflecție precum cele enumerate spre a-și construi un fundament, o infra-teorie , o justificare filosofică a rolului lor.

Singura sursă acceptată era marxism-leninismul, filosofia materialist-dialectică ce reprezenta mai mult uciderea gândirii critice din moment ce se prezenta ca dogmă, nu avea alternativă şi nu lăsa loc tensiunii ideilor. O pierdere teribilă față de anii glorioși interbelici când dreptul, filosofia, literele erau discipline surori iar dubla licenţă nu era deloc o raritate.

Pornind de la aceste premise nefaste, școala juridică s-a rupt pentru o lungă perioadă de timp de curentele de gândire occidentale – de stânga sau de dreapta – care sintetizează dezbaterile în succesiunea lor, cu accent pe ceea ce societatea şi mediul academic au resimțit ca fiind sensibil si necesar. Mai mult, la noi, libertatea şi creativitatea din zona disciplinelor conexe au primit lovitura mortală la rândul lor. Discuții ample despre justiție ca supraeu instituționalizat sau justiția ca echitate, despre adevărul-anchetă versus adevărul- putere,  despre temeiurile pedepsei închisorii ori ale internărilor în clinici psihiatrice, liber arbitru versus determinism social ori biologic, eutanasie şi drept la demnitate etc. s-au purtat şi se poartă în universitățile de prestigiu occidentale. Penaliștii nu sunt opaci la ele, ci deseori le provoacă ei înșiși, iar dezbaterile animă lumea juridică. Plecând de la o cercetare referitoare la închisorile din Statele Unite, Alexis de Tocqueville a produs, la începutul sec. al XIX-lea, poate cea mai densă şi robustă analiză a societății americane de până azi. Era judecător.

La noi, în schimb, dreptul penal a devenit un simplu meșteșug de calculat pedepse, un catalog de tehnicalităţi, în care performanța se măsoară în cantitatea de rumeguș lingvistic produsă şi livrată, iar perspicacitatea în capacitatea de a face contopiri în care se regăsesc cât mai multe şi mai neobișnuite forme ale pluralității de infracțiuni. Matematică socială, adică știință descărnată de aplicat apoi oamenilor în carne şi oase,  care se lovește dureros de propria inadecvare, dar își perpetuează această inadecvare fără multe întrebări.

Ei bine, chiar dacă îi apreciez sincer pe tinerii autori de carte juridică pentru pașii importanți de emancipare și de-sovietizare, mă încumet să afirm că, în linia școlii de drept nereformate, se găsesc şi ei încă în colivia dongoroziană.

Cu toată strădania celor „recenți”, uneori înduioșătoare, de a arăta celor „vechi”, că se află în plin șoc cultural,  de pe poziția privilegiată a unora care nu resimt șocul, cred că Profesorul Dongoroz – cel acomodat la regimul comunist, iar nu intelectualul sofisticat din prima parte a carierei -, ar fi mândru văzând cum ne rătăcim în detalii, dezinteresându-ne de chestiuni-premisă inconturnabile.

Un jurist are nevoie de axiome pe care nu știința juridică le propune, ci știința juridică doar le presupune. Ei bine, aceste presupoziții,  fie că vin de la Locke, Montesquieu, Beccaria,  Toffler sau Rawls, trebuie înțelese și interiorizate de studentul la drept și, apoi, de practician. Doar așa se poate vorbi de profesioniști autentici care să articuleze un sistem social. Pentru că ce altceva este sistemul de drept decât o articulație – între indivizi, între individ și stat, între individ şi societate? Or, fără juriști articulați intelectual și cultural, nu va exista în societate emoția aceea pozitivă care se cheamă încredere, iar producția doctrinară și jurisprudențială va balansa între maculatură indigestă și problematizări pentru inițiați fără chemare.

Note

1/ Referința la „cei vechi” şi „cei noi” nu implică o diferențiere calitativă de plano. Ar fi cel puțin injust. Mă refer la ancorarea în sisteme valorice, istoricește databile, iar vârsta biologică este uneori, sub acest aspect,  înșelătoare.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. nu vi se pare că peste tot unde capitalismul este „ismul” sacru dreptul penal a devenit treaba avocaților? Firme de avocatură cu cifre de business fabuloase, plea bargains, etc. (nu sunt specialist), serios vorbind, o justiție aplicată riguros este veste proastă pentru mișcarea capitalului acolo unde statul trebuie să fie minimal.
    Și, de dragul discuției, nu cred că poate să existe drept penal autentic fără pedeapsa cu moartea. Fără această pedeapsă, justiția nu poate fi decît un fel de pedagogie, de didactică, de inginerie socială, permeabilă oricăror ideologii.
    La noi discuția poate începe foarte bine de la singura carte importantă a lui N.Steinhardt, Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Principii!

  2. E binevenita mentionarea lui Dongorov, antiteza dintre profesor si unealta regimului: ilustreaza bine diferenta intre principii si aplicarea lor in practica; lucrurile se complica insa mult, inutil, imprevizibil si clar contraproductiv atunci cand adaugam coruptia.
    Se poate formula o ecuatie in baza pricipiilor insa la fel de usor se poate corupe un judecator sa o ignore (vezi referendumul din 2009)
    In ecuatia de principiu punem valoarea individului in societate e direct proportionala cu contributia lui si poate fi cuantificata direct prin taxele platite, si beneficii imateriale precum prestigiul national (tehnologic, stiintific, cultural, sportiv – si care de multe ori sunt compensate material de „stat” adica de public/societate), exemplul personal MINUS despagubirea cuvenita pentru paguba/frauda.
    Se poate calcula o valoare a despagubirilor pe care individul trebuie sa le plateasca (in Biblie e vorba de valoarea valoarea fraudei +20%) sau sa execute proportional o pedeapsa impreuna cu toti cei care au beneficiat (altfel oricine ar vrea sa fure si sa traiasca „linistit”). Omorul ar fi situatia speciala in care despagubirile sau pedeapsa ar trebui decise doar cu acceptul familiei persoanei ucise, altfel s-ar pune prea mult in sarcina judecatorului; pe durata evaluarii/negocierilor criminalul trebuie sa execute pedeapsa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Gabriel Caian
Gabriel Caian
Doctor in Drept al Universitatii din Bucuresti cu teza "Coruptia in dreptul penal roman" 2009 Master interdisciplinar la Universitatea din Bucuresti - Facultatea de Istorie/Facultatea de Filosofie 2010-2012 Profesia- Judecator In perioada 2009-2015 a fost detasat la Agentul Guvernamental pentru CEDO In perioada 2015-2018 a fost detasat in Ministerul Afacerilor Externe in calitate de consul la Consulatul Romaniei din Marsilia In prezent judecator la Judecatoria Craiova A publicat articole in domeniul juridic si a fost coautor al cartilor Dictionar de Drepturile Omului, Ed. C.H. Beck, 2013 Politia si drepturile omului, Ed. Universitara, 2015

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Impostura şi ipocrizia

Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea...

Tren la aeroport în 2020, tehnologie din 1930

În urmă cu o lună am scris despre posibile soluții la greșelile majore de proiectare ale acestei lucrări, care altfel riscă să devină...

Implicațiile unei adrese ANAF

Circulă printre grupurile online cu tematică fiscală o adresă recentă prin care ANAF îi semnalează unui contribuabil să fie atent la situația...

Alegeri cu cannabis în Ucraina, vecinul nostru cel mai important (după Moldova, Marea Neagră etc)

Duminică sunt alegeri locale în Ucraina, probabil cele mai importante în regiune pentru noi românii (evident în afară de cele prezidenţiale din...

Cazul Baranga și cheia stării societății românești

”Cazul Baranga”, petrecut de curând evidenţiază încă o dată un fenomen care se petrece în România și dă...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.