marți, septembrie 28, 2021

Gânduri și amintiri despre Ion Caramitru

Ion Caramitru plasa „șopârle” în spectacolele de teatru în care juca în anii 1980. Spre desosebire de alte personalități ale scenei, nu declama versuri dedicate lui Nicolae Ceaușescu. Mari actori – precum Radu Beligan, Ion Besoiu și vai!, mulți alții – au făcut astfel de plecăciuni dictatorului sub presiune. În lumea intelectuală în special, Ion Caramitru era considerat un „rezistent”.

De ce Ion Caramitru nu a fost invitat, la sfârșitul anului 1989, să facă parte din Grupul pentru Dialog Social? Grupul adunase majoritatea disidenților – deși nu pe toți; nu și pe curajosul și curatul Vasile Paraschiv – și intelectuali care practicau „rezistența prin cultură”. Ion Caramitru și-ar fi găsit firesc locul în cadrul GDS și sigur, ar fi jucat un rol important în viața lui. S-a întâmplat să nu fie întrucât astfel merg lucrurile: o combinație între premeditare organizată și scăpări inexplicabile.

Am început cu acest comentariu de „aducere aminte” căci una dintre prezențele cele mai spectaculoase ale lui Ion Caramitru o leg de o întrunire ținută la GDS, atât de spunătoare despre omul a cărui dispariție o deplâng acum.

Episodul Drakula Park

Cine își mai amintește astăzi că în luna noiembrie 2001, Dan Matei Agathon, ministru al Turismului atunci, a lansat proiectul Dracula Park. Acest  Disney Land de tip mioritic – cum s-a spus – urma să fie realizat pe platoul Breite, lângă cetatea medievală a Sighișoarei. Inițiativa a ținut câteva săptămâni capul de afiș al dezbaterilor publice. Acel spațiu arhitectonic unic – singura cetate medievală locuită din Europa – parcă nu conta deloc pentru inițiatorii marii inginerii financiare. Guvernul a creat un „Fond pentru Dezvoltare Turistică Sighișoara” care, rapid, în luna decembrie 2001, a lansat o emisiune de acțiuni de 5 milioane de dolari, înainte ca proiectul să primească avizele Comisiei Naționale a Monumentelor Istorice, ale Comisiei UNESCO pentru Patrimoniu, cele ecologice etc. (O scurtă prezentare, aici.)

Acesta este contextul în care GDS a organizat la începutul anului 2002 întâlnirea lui Agathon cu specialiști ai patrimoniului. A urmat un duel al argumentelor și voințelor în care primus inter pares a fost Caramitru. El, cel mai cuprinzător și ferm a împins finalul spre o confruntare tăioasă. „Nu o să se facă Dracula Park, domnule Agathon! a rostit apăsat Caramitru. „Ba o să se facă!”, a replicat, tot apăsat, ministrul Turismului. „Ba nu o să se facă, vă promit!” a răspuns, cu o interesantă siguranță de sine, actorul-revoluționarul-fostul ministru al Culturii în Administrația Emil Constantinescu. „Ba o să se facă, domnule Caramitru!”, a terminat Dan Matei Agathon, susținând formidabilul său aplomb din timpul discuțiilor și adăugând o notă de vulgaritate care a așezat o mantie neplăcută peste întreaga întâlnire.

După evenimentul de la GDS, Ion Caramitru a contactat mulțimea potențială de aliați, între ei, de departe cel mai puternic, prințul Charles. Moștenitorul tronului Marii Britanii îl aprecia pe Caramitru într-atât, încât actorul primise, în anul 1995, distincția de Ofițer de Onoare al Ordinului Imperiului Britanic. Respectului i se adăuga o relație umană atinsă de afecțiune. Prințul Charles s-a implicat, la apelul lui Caramitru, în salvarea sitului Sighișoarei. Anvergura acestui „lobbyist” s-a văzut imediat. Deja în luna mai 2002, se renunțase la proiect. Impertinența guvernului corupt al lui Adrian Năstase fusese învinsă, iar la baza pasului decisiv se afla Ion Caramitru, omul pe care orașul Sighișoara a uitat să-l facă cetățean de onoare.

Gânduri și amintiri

Mandatul lui Caramitru de ministru al Culturii, între 1996 și 2000, a fost marcat de înfruntarea corupției. Chiar și sub președinția lui Emil Constantinesu, patrimoniul național a fost vânat din afara, dar și din interiorul ministerului. Un colaborator apropiat al acestei rezistențe a fost consiliera lui Caramitru, Dorana Coșoveanu, criticul de artă care a salvat în timpul revoluției operele găzduite de Muzeul Național. (Pentru detalii, această conferință din 2009 a Doranei Coșoveanu, deschisă chiar de Caramitru; iată, o ocazie de a o invoca și pe remarcabila doamnă plecată dintre noi în anul 2020.) Contribuțiile lor în apărarea patrimoniului nu reflectau o mentalitate de funcționari-gardieni publici. Ci un fundament moral care le-a marcat viața și care le-a fost ghid în mai ampla împotrivire la urâțeniile vieții.

Devenit, alături de Mircea Dinescu, emblemă a revoluției, pe 22 decembrie 1989, Caramitru va fi inclus în Biroul executiv al Consiliului Frontului Salvării Naționale – organismul principal al noii puteri executive și legislative. Însă vocea lui nu putea răzbate în gălăgia ordonată a celorlalți 10 membri ai Biroului proveniți din rândurile vizibile sau subterane ale fostului regim. Pe 29 ianuarie 1990, când 7 membri ai GDS am cerut și am avut o întrevedere cu Ion Iliescu (Ana Blandiana, Andrei Pleșu, Radu Filipescu, Dan Petrescu, Mariana Celac, Ascanio Damian și cu mine), Caramitru ne-a întâmpinat la Palatul Victoria. Ne-a vorbit despre dezamăgirile lui și ne-a arătat textul unei demisii, pregătită pentru „momentul potrivit”. Momentul a venit la începutul lunii mai 1990, când și-a dat demisia ca protest faţă de refuzul lui Ion Iliescu de a preveni conflictul interetnic de la Târgu-Mureş. Dacă ne amintim, el este singurul care, în febra primelor declarații făcute la televiziunea devenită brusc „liberă”, s-a referit nu doar la „poporul român”, ci și la „alte naționalități”.

De-a lungul anilor, Caramitru a arătat o „radicalitate controlată” care a adăugat cuvântului prim o nuanță nobilă, de claritate a atitudinii morale însoțită de raționalitate. Și-a exprimat îndoiala cu privire la corectitudinea alegerilor din 20 mai 1990, insistând asupra fraudării lor în București – ceea ce, pentru cunoscătorii perioadei, este indiscutabil. A încercat să dezamorsese conflictul dintre liderii Frontului și Piața Universității. Până la urmă, a mers în Piață și a strigat la rândul lui „Jos Iliescu!” (pentru mai multe detalii, interviul lui de aici).

A fost consternat-indignat de aducerea comandoului de mineri care avea să însângereze Bucureștiul între 13-15 iunie 1990. A fost conștient de dezastrul adus de aventura sângeroasă a „grupului Iliescu” pentru conștiința de sine a țării și pentru locul ei în lume. Nu a încetat niciodată să protesteze și să condamne această crimă de întindere istorică. A declarat că nu îl va mai saluta niciodată pe Ion Iliescu, politicianul „care avea mâinile pătate de sânge”. Și-a respectat promisiunea, nu doar prin tăcere, ci și prin invocarea repetată, până înainte de dispariție, a responsabilității multiplului președinte post-decembrist.

A fost locomotiva UNITER, constituită în februarie 1990, inițiativă care avea să joace un dublu rol civic și profesional. În toamna anului 1990, când am vorbit cu el în timpul de derută și anxietate  ce a urmat venirii minerilor, căuta un instrument politic capabil să-i facă pe cei responsabili să plătească. A aderat la Alianța Civică, unde nu se vedeau competiții intestine. Avea să intre în PNȚCD în anul 1997 când, ministru al Culturii, a descoperit că are nevoie de susținere politică. A ieșit din partid când au început să se întâmple „lucruri foarte grave în el”, culminând cu organizarea în 2000 a unei adunări publice de susţinere a lui Mircea Geoană. Se va dedica ulterior aproape (doar „aproape”!) exclusiv teatrului, în particular Teatrului Național care a devenit sub directoratul lui cu mult mai mult decât viața scenelor de spectacol. A dat însă multe interviuri, scrise sau filmate, a făcut comentarii și a semnat apeluri. Aceste mesaje i-au definit condiția de „om al cetății”.

Anticomunismul lui Caramitru

Aș sublinia în final o altă dimensiune a personalității sale: anticomunismul. L-a profesat de la început până la sfârșit. Sugerez câteva pasaje elocvente în interviul pe care i l-a luat Eugenia Vodă pentru emisiunea „Profesioniștii” (aici), dar citez videoclipul „Atunci și acum – Ion Caramitru și rolul său în Revoluția din ‘89” (aici), căci este scurt și deci sintetic. Ca să se explice, a amintit soarta familiei ai cărei membri, toți (excepția fiind chiar el, prea mic să treacă direct prin malaxorul regimului) au intrat în pușcărie, au suferit și unii au murit acolo. El duce, spunea, „o ură mărturisită și nemărturisită împotriva comuniștilor și securiștilor din această țară”. Revoluția înseamnă pentru el „memoria solidarității formidabile anticomuniste care a fost”; reprezintă, afirma în final Caramitru, „moștenirea vieții mele și cu asta defilez înainte”. La 30 de ani de la această „moștenire a vieții”, când cuvântul „anticomunist” a ajuns să fie rostit cu timiditate, iar alții au căpătat curajul să-l trivializeze (prin sau refuzând comparația), afirmarea acestui crez de către o personalitate de anvergura lui Caramitru reprezintă un capital al sănătății morale colective.

Peste toate

Peste toate cele scrise, vizând viața publică a lui Ion Caramitru, se afla ființa lui bogată. Un om încrezător și precaut mai mereu, onest și direct, în același timp, un om cald și politicos totodată. Un om căruia îi poți spune, față în față, că-l iubești din toată inima.

Distribuie acest articol

12 COMENTARII

    • Si eu am recitat din alea, si cantam imnul cu poza tovarasului in fata in fiecare dimineata. Egal cu zero. Ramane de vazut rolul lui caramitru in evenimentele sangeroase: ca Doina Cornea, sau ca Iliescu ?

  1. Inspirată formularea cu anticomunismul ca parte a personalității sale… Că la nivelul instanțelor „repere” (specificul „societății civile” locale) mai degrabă lipsește un anticomunism mai puțin psihologic, spontan și temperamental, mai reflectat, mai doctrinar, mai istoric și mai puțin „metafizic”, mai riguros în identificarea dușmanului, mai politic, dominat mai puțin de intransigență nevrotică și purism moral, sau de excesele cvasiparanoice tipic neoconservatoare (americane).

  2. Am citit cu interes articolul. Mi-a amintit de o discuție aproape identică despre un alt mare artist, un poet.

    De multe ori, publicul s-a întrebat – nu doar în România – dacă talentul poate ocupa locul moralei. Istoria este plină de astfel de motive de reflecție. Mie, spre exemplu, îmi plac poeziile lui Adrian Păunescu.

    Atunci când poetul ne-a părăsit, multe voci au spus că a contribuit la menținerea unui regim autoritar. Cum a făcut-o, este altă discuție. Eu cred că a făcut mai mult decât să plaseze „șopârle” și a vorbit de-a dreptul despre abuzurile puternicilor zilei.

    Nimeni nu a îndrăznit despre poet să spună că a fost disident, deși probabil a fost „mai disident: decât Alexandru Bârlădeanu ori Silviu Brucan. Unii spun că despre moți ar trebui să se vorbească de bine, dar pentru asta cred că este riscant să ne grăbim a face din ei eroi, disidenți și să botezăm străzile cu numele lor.

    Originea mizeriei de astăzi, a capturării statului de către un grup de tip mafiot securisto-comunist și a instaurării guvernării cleptocratice de care nu mai reușim să scăpăm de peste trei decenii se află în CFSN din „zilele acelea”. Niciodată nu l-am auzit pe actor vorbind relaxat despre acea perioadă…

    • Actorii, in marea lor majoritate, fac compromisuri considerand realmente ca natura profesiei le permite acest lucru. Pana la un moment dat al carierei, sunt obligati sa mearga catre roluri, in cazuri exceptionale vin rolurile catre ei.
      Cine isi imagineaza ca era posibil ,spre pilda, sa semnezi un contract pe mai multi ani cu anumite teatre din occident, nu ma refer la domnul Caramitru, fara sa iti iei angajamentul ca torni tot ce vezi si auzi in mediile romanilor fugiti din tara, inseamna ca nu are habar cum a functionat societatea pana in ’89.
      Toate „meseriile de contact” ( jurnalisti ,critici, muzicieni) erau conditionate de colaborarea cu Securitatea.
      Personal cred ca domnul Caramitru nu a fost turnator.
      Faptul ca a accept sa intre in Istorie alaturi de un personaj mai mult decat indoielnic i-a maculat oarecum imaginea si desigur, i-a intristat Ingerul de de-a dreapta constiintei .

    • Trebuie sa treacă macar doua generații ca sa poate fi judecata cu un minim de obiectivitate o personalitate.
      Lui Adrian Păunescu nu trebuie sa-i reproșam doar comportamentul (duplicitar) din timpului lui Ceașca, cat adevărata mizerie morala de după 90. Ani de zile membru in Senatul Românie (FSN-PSD) când n-am mai obținut un mandat a început sa scrie pamflete înjurându-i pe membrii Parlamentului.

      • Un foarte bun eseu in memoria marelui actor. Omul Caramitru a avut luminile si umbrele sale. Pentru multi dintre noi va ramane un mare actor dublat de un adevarat si curajos cetatean al cetatii. Arma adevarata a domniei sale nu a fost sabia ci cuvantul, gandirea libera si directa. Din pacate, asemenea oameni sunt tot mai putini.

      • Într-un Dosar de Urmărire Informativă (DUI) instrumentat de Securitate, într-un Plan de Acțiune de urmărire a unui obiectiv, Adrian Păunescu apare, alături de Eugen Barbu, ca legătură oficială a Securității care îndeplinea unor acțiuni specifice.

  3. https://youtu.be/FbJw_PRt_zU
    Pentru aceasta interpretare premonitorie trebuie sa ii multumim astazi, actorului Ion Caramitru, caci nu este prea tarziu.
    Fiecare gest, fiecare modulatie a vocii, fiecare accent pus pe un cuvant este actual si ne include in revelatia Poetului.
    Dumnezeu sa il ierte si sa ii socoteasca binele.
    Am urmarit in aceste seri dialogurile acestuia cu diversi realizatori de televiziune. Era limpede unde juca si unde isi permitea sinceritatea si am simtit o mare usurare cand l-am auzit marturisindu-i indirect doamnei Marina Constantinescu, cui apartine in realitate exceptionala traducere din Hamlet.
    Referitor la crucialul moment al interventiei alaturi de Dinescu, cei care am fost atenti la imaginile aleste de insusi domnul Caramitru, am observat stanjenirea cu care a reactionat la interventia autoritara a adevaratului regizor din studioul 4, Cazimir Ionescu.
    Imi este teama sa ma gandesc la luptele care se dau deja pentru stapanirea Teatrului National…

    • @ Clement: Ce interpretare magnifică!
      Dar ce păcat că Eminescu prin vocea domnului Caramitru nu reușește să coaguleze, pentru Dumnezeu, acest blajin popor.

  4. Cu tot respectul (atât pentru G.Andreescu, cât și pentru Caramitru), e bine ca să nu lăsăm emoția (inclusiv admirația cuvenită, cinstită) să fie alimentată de fleacuri și părtiniri. Și nici „istoria” (fie ea și de câteva zilișoare), să „dea drumul” sau să înregistreze orice ambiguități sau păreri superficiale. Contextele uneori sunt mai determinante decât omul, și mulți timizi au devenit eroi, după cum mari bărbați s-au făcut de rușine, fiind doar favorizați respectiv depășiți de „momente”. Așa de pildă, circul și farsa tragică de la TVR 1989 a fost doar o „mare nebunie”, un țunami de spaimă, țipete și emoție, în care absolut niciunul din cei luați de valuri și întâmplător intrați în Studioul cu pricina n-avea mare limpezime de creieri. În parte chiar și Iliescu (care va fi știut tot, era deja pregătit să-și intre în marea funcție) a tras bâlbe. Iar „norocul” lui Caramitru a fost acela de a fi bun actor, intrându-și iute în rol. Nu doar „Mircea, fă-te că lucrezi!”, ci chiar și detaliul „altor naționalități” venea din experiența textelor reactive, automatizate (inclusiv din repertoriul discursurilor lemnoase de maximă recurență, de maximă popularitate). A fost, e drept, un adevărat (nu doar foarte bun) Ministru al Culturii. El trebuie memorat și evocat pe veci drept autorul frazei (teatrale, dar utile și adevărate): „Putem cere oamenilor să mai aștepte, dar nu putem cere monumentelor să nu cadă”. Însă a știut să fie răzbătător și bătăios și pentru sine, să se impună orgolios, egofil. Spre deosebire de mulți alți bogați furați de către stat, el și-a obținut mult mai repede și ușor colecția de artă (icoane) rechiziționate („naționalizate”). A fondat UNITERul și s-a bătut pentru îndemnizații, făcând imens de mult bine actorilor. Dar l-a și condus cu mână excesiv de autoritaristă, fieroasă. A fost unul dintre cei mai buni și mari actori contemporani. Dar ajungând director general a profitat la fel de mult precum Beligan, nemulțumindu-și colegii pentru impunerea excesivă a bulevardierelor piese regizate și jucate de dumnealui (din avariție). Și n-a recitat pentru Ceaușescu tocmai folosindu-se de faptul că era aromân. „Minoritățile naționale” beneficiau de prezumția de infidelitate. Era de-ajuns să se știe „la Partid”, radio și tv că cineva era „de altă naționalitate”, Caramitru avea grijă să le mai amintească din când în când unora că e aromân, pentru ca nimeni să nu-l solicite pentru vreo poezie patriotică, să nu-și asume riscul de a-l expune la vreun microfon cu ode și osanale de gen, deoarece ceaușismul trebuia să rămână o creație și contribuție neaoș românească. Iertare… adoratorilor emoționali, deci iraționali! Cu timpul chiar și ei ar trebui să zică ceva similar unui antic, precis un pic mai înțelept ca noi toți: „Prieten mi-e Caramitru, dar adevărul mi-e și mai și”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Gabriel Andreescu
Activist român pentru drepturile omului și specialist în domeniul științelor politice, disident anticomunist român, care s-a opus deschis lui Ceaușescu și regimului său autoritar. Astăzi, este asociat Scolii Doctorale a Universitatii de Vest, Timisoarai și este membru activ al mai multor organizații de drepturile omului. A avut o lungă activitate în presă, a scris și predat în domenii precum multiculturalismul, minoritățile naționale, libertatea de religie și secularism, etica și politica memoriei ș.a. https://ro.wikipedia.org/wiki/Gabriel_Andreescu

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

“Discriminarea” în vremea holerei. Sau ce ne spune manipularea cuvintelor în pandemie

Acum vreo săptămână explicam într-o emisiune TV că a te considera “discriminat” dacă ţi se impun restricţii pentru că n-ai vrut să...

Când oamenii mici lasă umbre mari înseamnă că soarele e la asfințit

                                                 Una din acele istorii care se vor adevărate, deşi nimeni nu ştie cât sunt de exacte,...

Nimicul la putere

            Ceea ce vedem acum pe scena publică nu e nimic altceva decât consecința faptului că niște oameni fără nici o consistență...

Speranța de viață a românilor

1.Vârsta medie la deces2.Nevoia unei abordări noi. Ce ne spun datele din alte țări și pe care noi nu le avem3. Revenind...

Cine smântânește borcanul cu energie?

ANRE este un "organism de reglementare și supraveghere (care) doar ține de șase pentru ca șmecherii din domeniul...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.