joi, august 11, 2022

God is dead, long live God

Cine n-a auzit de vorba lui Nietzsche Gott ist tot, „Dumnezeu a murit”? Evocată la nesfârșit și în cele mai variate contexte, ea și-a pierdut (în cazul în care a avut-o vreodată) semnificația „tridimensională” și s-a fixat într-o platitudine: oamenii au crezut secole la rând în Dumnezeu, dar, de când rațiunea li s-a copt (și asta cam din veacul al XVIII-lea, de la „iluminism” încoace), ei s-au debarasat de o fantasmă. De fapt Dumnezeu nu există și, ca atare, de vreme ce nu mai credem în existența Lui, putem spune că El „a murit”. Ruga noastră se îndreaptă spre un cer un cer gol. Nu ne mai putem ruga decât Nimicului. Am pierdut transcendența, am intrat în epoca nihilismului. Valorile, nemaiatârnând de un vârf unic și iradiant, s-au debalansat.

Învestită cu autoritatea unui mare gânditor și înțeleasă așa, această teză a devenit monedă curentă pe piața ideilor. Vă propun să nu o acceptăm gata mestecată și să nu ne lăsăm cuceriți de spectaculosul literar (ba chiar frizând kitsch-ul) al punerii ei în scenă. („Dumnezeu și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre…”) Nu cred că omenirea se află acolo unde a așezat-o vorba lui Nietzsche și că Dumnezeu,  odată ce a apucat să existe, există chiar și după ce a murit sau, mai degrabă, chiar și după ce a fost omorât. Căci textul lui Nietzsche nu spune că Dumnezeu a murit  pur și simplu, că a murit „de moarte bună”, ci că noi, oamenii, suntem cei care l-am omorât.[1]

Dar cum e cu putință să afirmi, așa cum îmi propun, că, deși omorât, Dumnezeu continuă să existe? Și că asta se va întâmpla câtă vreme vom năzui către omenia noastră, indiferent de măsura în care vom fi conștienți de existența în noi a lui Dumnezeu? Sau, într-o exprimare încă mai abruptă, că vom crede în Dumnezeu chiar și atunci când nu vom crede în El? Că, odată apărut, Dumnezeu nu mai poate dispărea? Că, de fapt, nu poate fi omorât? Ce fel de „a crede în Dumnezeu” este acesta?

Un dialog ratat despre credință

Am făcut odată, cu mașina, un drum către Brașov cu doi prieteni. Știam că amândoi sunt credincioși. La un moment dat i-am rugat să-mi spună ce înseamnă pentru ei „a crede”. Cum anume credeau în Dumnezeu? Credeau în genere într-o ființă infinită, creatoare a tot ce există? În Dumnezeu-Făuritorul? Sau în Dumnezeu-Mântuitorul, într-o ființă infinit iertătoare, plină de iubire și milă? Credincioși fiind, credeau, desigur, că vor „trăi” și după moarte. Dar credeau asta din frică, din frica de neant? Sau din speranța într-o viață veșnică? Și credeau în faptul că-i vor întâlni după moarte pe cei dragi? Credeau în resurecție? Credeau în cei izbăviți și în cei veșnic osândiți? Sau credeau în iertarea tuturor păcatelor lumii? Credeau în faptul că, după Judecata de Apoi, cei care vor fi trecut cu bine Marele Hop, vor renaște în trupul lor? (Știam, de pildă, că unul dintre ei, invitat să țină o conferință la un congres al medicilor, afirmase că transplantul, în măsura în care îl privează pe donator – viu sau mort – de unul dintre organele sale, va afecta învierea in integrum.) Credeau, de pildă, că „atunci când cerurile se vor deschide”, nici un fir de păr de pe capul nostru nu se va pierde? Sau credeau că toți stăm, clipă de clipă, sub privirea lui Dumnezeu și că „toate firele de păr de pe cap ne sunt numărate”? Credeau, creștinește, în dogma trinitară? În dubla natură a lui Isus? În virginitatea Fecioarei chiar și după nașterea Pruncului Sfânt? Dar în dogma trinitară, cum credeau? Credeau că Sfântul Duh purcede deopotrivă de la Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul? Sau, ortodocși fiind, credeau că numai de la Tatăl? Rezulta că cei care credeau în dubla purcedere nu erau credincioși? Dar ce gândeau despre creștinii care, până la Conciliul de la Niceea (325 d.C.), credeau, în privința naturii lui Isus, altfel decât se va crede oficial, de la Niceea încolo? Cum era cu putință cearta între secte creștine, de vreme ce credința și învățătura fuseseră una și revelate?

Dar ei – cum ajunseseră să creadă? Cum se născuse credința în ei? Prin educație religioasă? Printr-un sentiment sau printr-o intuiție personală?  Prin „har”? Dobândiseră la un moment dat irepresibilul credinței? Dar ce credeau despre cei care nu aveau harul și regretau că nu-l au? Cum putea fi tolerată inegalitatea distribuției harului din partea unui Dumnezeu infinit bun și iubitor? Dar cum făceau, ca oameni cultivați ce erau, să dobândească certitudini pentru care nu exista nici un teren ferm? („Evident, le-am spus, o să-mi răspundeți că prin credință, care-și conține certitudinea și terenul ferm în propria ei esență.”) Dar poate credeau pentru că era pur și simplu „urât” să nu crezi? („Doar animalele și imbecilii nu cred!”, îl auzisem pe un prieten spunând într-o zi.) Sau poate credeau tocmai pentru că avuseseră de-a face, decenii la rând, cu atei agresivi și fanatici? Se rugau? Zilnic? Sau când și când?

Inutil să spun că discuția s-a încâlcit și că din ea n-a rezultat mai nimic. Cinstit să fiu, a fost o simplă bălmăjală, alternată cu iritări abia voalate. Vina a fost, desigur, a mea. Mă hazardasem să pun întrebări care în mod normal nu se pun și care-l plasează pe interlocutor într-o situație delicată… M-am despărțit de prietenii mei convins că „a crede” trebuie să rămână în ceața prelucrărilor personale ale întrebărilor, speranțelor și angoaselor fiecăruia dintre noi. Când credem, credem flu.

Incursiune pe tărâmul credinței

Cred că sunt două feluri de a vizita teritoriul credinței: unul, intrând în contact cu credincioșii din jurul tău și cu cei care, prin hirotonie, primesc harul pentru a-l sluji în mod explicit pe Dumnezeu. Cealălalt, intrând în contact cu problema lui Dumnezeu pe cont propriu. Să vorbim întâi despre primul.

1. Credincioșii din jur. Am cunoscut „oameni cu frica lui Dumnezeu” care se purtau ca oameni cu frica lui Dumnezeu. Se duceau la biserică în fiecare duminică, se spovedeau, țineau posturi, se rugau… Credeau în bunătatea lumii și încercau să o sporească prin purtarea lor. Își creșteau frumos copiii. Își onorau părinții și își îngrijeau bolnavii. Nu râvneau la ce nu li se cuvenea, nu erau trufași, nu huleau, nu înjurau, știau să distingă binele de rău și adevărul de minciună. Trăiau așa, ca oameni cu frica lui Dumnezeu, și asta le făcea bine. Știau să se înfrâneze, erau senini și înfruntau viața mai ușor.

Am cunoscut „oameni cu frica lui Dumnezeu” care se purtau ca oameni ai diavolului. Și ei se duceau la biserică în fiecare săptămână. Și ei țineau posturi și se rugau. Frecventau lumea preoților, aveau discuții teologice subtile, își semnalau unii altora pasaje importante din Patericul egiptean sau din scrierile Sfinților Părinți. Când vorbeau de Dumnezeu, vorbeau inspirat și-ți explicau ce vrea, ce face și ce gândește Dumnezeu. Deveniseră experți în Dumnezeu și credința pe care o exhibau la tot pasul le dădea și dreptul de a-L administra. Altminteri, erau niște lichele. Nu umblau, de dimineața până seara, decât după foloase. Vorbeau mereu de Împărăția lui Dumnezeu, dar erau înglodați până la genunchi în lumea de aici. Se lipeau de mai marii zilei ca să-și rezolve problemele vieții: o casă ocupată cu japca, cerșitul unei pomeni sociale contra unui partizanat moral-păgubos… Când nu le convenea ceva din ce spuneai sau făceai te acopereau de vorbe otrăvite. Aveau țâfne de adolescenți răsfățați, puneau la cale răzbunări abjecte, scriau articole difamatorii. Le plesnea eul de multa trufie pe care o strânseseră în ei. Semnau, după fiecare colț de stradă, un pact cu un diavol mai mic sau mai mare. Și-l parafau cu o cruce. Erau fuduli întru Dumnezeu și fața le era cucernică.

Pe ei, cunoscându-i, am ajuns să-mi spun că la Dumnezeu nu se ajunge cu cruci făcute în autobuz când treci prin fața unei biserici. Așa cum, cunoscând fețe bisericești, am înțeles că la Dumnezeu nu se ajunge neapărat cu diplome în teologie sau cu lucrări de doctorat. Nici unul dintre apostoli nu a avut titlul de doctor.

2. Cei hirotoniți. N-am înțeles niciodată cum de-a putut apărea Decameronul lui Boccaccio în plin secol XV[2] (cel care debutase cu conciliul de la Konstanz și cu arderea pe rug a lui Jan Hus – căruia papa roman Ioan XXIII îi garantase imunitatea! – și se încheiase cu primele procese ale vrăjitoarelor). Niciodată, în plină dominație a bisericii creștine, nu s-a scris ceva mai devastator la adresa ipocriziei clerului.

Dar ceea ce în poveștile lui Boccaccio se consumă în registru ludic și comic, în istorie a devenit dramatic și tragic. Alături de viețile sfinților, de marii mărturisitori ai credinței și de monahii plin de evlavie, istoria creștinismului e plină de persecuții interconfesionale încheiate cu crime, de torturi nemaipomenite (Giordano Bruno dus la rug cu limba fixată în ace puse în cruce), de destrăbălările grozave de la curtea (curțile) papilor din secolele XII – XV și de incredibilele acte de corupție ale capilor Bisericii.[3] Deja din primele veacuri ale creștinismului disputa în jurul „adevăratei credințe” nu se rezuma la subtile dezbateri teologice, ci se încheia cu tăieri de brațe și cu smulgerea limbii.

În neînsemnata mea trecere pe acest pământ, am cunoscut, desigur, preoți. Am cunoscut preoți care și-au purtat cu prestigiu, în toate împrejurările, rangul de slujitori ai Domnului. Preoți care și-au asumat martiriul credinței în închisorile comuniste sau alții care, oriunde s-ar fi găsit, știau – dar neîngânfându-se pentru asta – că oficiul lor printre muritori nu e unul de rând. Îți deschideau drumul către Dumnezeu și nu se așezau, trufaș, între El și tine. Am cunoscut preoți care mi-au întărit sufletul în momente de slăbiciune, vorbindu-mi cu har despre sursa înaltă a lumii în care trăiam.

Dar am cunoscut și preoți turnători, preoți bețivi sau preoți care săreau la bătaie. Am cunoscut preoți al căror telefon mobil suna pe La donna è mobile, preoți care treceau de două ori cu Boboteaza, preoți care le spuneau enoriașilor cu cine să voteze, preoți de la care am aflat că „privatizare” vine de la „privată” sau că preoții protestanți și catolici sunt slujitorii diavolului. Am cunoscut preoți care tăiau brazii falnici din cimitir ca să mai poată vinde câteva „locuri de veci”. Ba chiar și preoți care-și reglau, în predici, conturile cu neprietenii, revărsând ura de la înălțimea amvonului. Pe scurt, am văzut (nu puțini) preoți care, deși slujeau o religie a modestiei extreme, storseseră din creștinism toate foloasele materiale posibile.

Părintele Cleopa i-a răspuns odată unui intelectual care-i mărturisise că nu-i poate pune în același cântar pe toți preoții: „Dar cine ți-a dat voie dumitale să cântărești preoți?  De vei vedea preot beat căzut în șanț, du-te și sărută-i mâna și îndată te-ai umplut de harul lui Dumnezeu!” Să mă ierte Dumnezeu și părintele Cleopa, dar n-am auzit enormitate mai mare de când sunt. Cred, din străfundurile morale ale ființei mele, că harul pe care-l primești ca slujitor al celei mai alese morale, nu-l poți tăvăli în șanț și că, atunci când în locul unui om hăruit apare la rampă un porc, harul acesta e pierdut pe vecie. Nu poți să le vorbești oamenilor la slujbă despre palatul mirificei lumini transcendente și tu, cu viața ta, să locuiești într-un grajd. Ca nicăieri în altă profesiune, cea a sacerdoțiului îi cere celui care o practică să trăiască în acord cu idealul pe care susține că îl slujește. (Asta a numit un filozof danez reduplicare, acel mod de a trăi în care faptele sunt pe măsura cuvintelor predicate.) Aici exemplul propriei coerențe este suveran și vorba „fă ce spune popa, nu ce face popa” este, cred, una dintre cele mai urâte și viclene apoftegme scoase în față de înțelepciunea autohtonă. Nimeni, în fond, nu l-a obligat pe preot să se facă preot. „Avem nevoie de preoți pentru a ne aminti idealul”, a spus Kierkegaard.

Marele Educator. De ce n-a murit Dumnezeu?

Sub cerul ocupat de Dumnezeu vreme de secole și slujit când mai bine când mai rău de cei hirotoniți și de credincioși, lumea nu s-a umplut, desigur, de har, dar s-a umplut de credința spontană în câteva valori. Să nu furi, să nu-nșeli, să nu fii mânios, să nu urăști, să nu ponegrești, să nu trădezi, să nu fii prost, vanitos sau leneș, să nu fii sperjur, să nu ucizi, să nu fii delator, ticălos și lichea, să nu fii egoist, să distingi binele de rău – au devenit, dacă nu practici curente, cel puțin puncte de străduință sau repere conștiente pentru felul în care ne judecăm unii pe alții și pentru reglarea unui comportament social convenabil. Organizarea societății occidentale, mi-a confirmat un prieten teolog după ce i-am expus „ideea mea”, poate fi foarte bine descrisă ca un „creștinism aplicat”. Din clipa în care fructele credinței s-au copt și-au devenit „valori morale eterne”, tot omul, grație lor, putea lesne, în chestiunile fundamentale ale vieții, să știe ce are de făcut pe lumea asta. Până și cei care slujeau prin vocație răul s-au văzut obligați să salveze aparențele și să poarte de ochii lumii, oricât de stângaci ar fi făcut-o, masca grijii pentru ceilalți. Iar din clipa aceea, Dumnezeu nu mai putea nici să moară, nici să fie omorât, pentru că amprenta Lui rămăsese prea adânc săpată în noi. Eram toți, cu conștiința  binelui și răului petrecută prin noi de-a rândul generațiilor, purtătorii Lui. Din clipa aceea, „omul cu frica lui Dumnezeu” sau „cel care are ceva sfânt” în el nu s-a mai definit prin numărul de cruci făcute zilnic, nici prin opiniile pe care le avea în privința locuitorilor cerului, ci prin cantitatea de bine pe care o punea pe lume de la o zi la alta. Din clipa în care „Dumnezeu a murit”, nu evlaviosul de serviciu, nu cei care se târăsc pe coate și genunchi în spatele unei icoane plimbate în jurul bisericii au fost cei chemați să dea seama de El, ci oamenii capabili, pe urmele lui Dumnezeu, de „omenie”. E drept, nu poți să te rogi unei urme, dar poți să te porți imitând modelul asimilat, făcând să treacă în fapte acest ricoșeu al transcendenței petrecut în tine. De la Isus încoace, Dumnezeu e în noi, în plusul acesta care ne ridică dincolo de noi. În loc să se întoarcă înspre un „dincolo” nedefinit, privirea se poate întoarce acum foarte bine înăuntrul tău, către „conștiința mai bună” sădită pe neștiute în tine. (Și de ce nu te-ai ruga, în fond, acestui Dumnezeu coborât în tine?)

Îmi place să-mi imaginez cu totul altfel decât Nietzsche (în varianta lui despletită, de iarmaroc laico-apocaliptic, populat de cuțite și sânge) ieșirea lui Dumnezeu din lume. Una care s-a făcut într-o discreție opusă spectaculoasei și înfricoșatei Sale epifanii din vremea lui Moise. Fără „stâlpi de foc” și fără mâna divină care i-a acoperit interlocutorului Său ochii, pentru ca chipul Lui divin să nu poată fi întrevăzut. Când Dumnezeu stă lângă noi atâtea generații la rând, oricât de netrebnică și căzută o fi fost omenirea, ceva tot am învățat din poruncile divine și din morala iubirii și a păcatului. Dacă Dumnezeu își iubea atât de mult creatura, El n-o putea umili, tratând-o la nesfârșit ca pe un copil care trebuie dus de mână și care nu știe decât de amenințare, de frică și de chinurile iadului. Orice învățătură adevărată are ca țel final eliberarea spre propria-i libertate a celui ce-nvață. Nu cred că Marele Educator și-a dorit în eternitate spectacolul unor învățăcei în genunchi, ci, dimpotrivă, pornind de la modelul libertății Sale, o omenire aptă să meargă pe picioarele ei, alcătuită din indivizi viguroși moral, de vreme ce, atâta amar de secole, absorbiseră învățătura binelui și-a iubirii.

„Să se descurce de-acum singuri, ca oameni mari ce-au devenit – și-o fi spus Dumnezeu prin secolul XVIII (și de astă dată l-a delegat să vorbească în numele Lui nu pe un profet evreu, ci pe un filozof german pe nume Kant[4]). Să se descurce, cu răul din ei și din lume. Să-și asume neputințele, să-și celebreze victoriile, să-nvețe de-acum să judece cu mintea lor faptele proprii și pe ale celorlalți. Iar dacă nu sunt în stare, să cadă pradă manipulatorilor. Dar dacă sunt liberi și puternici, să-și judece singuri ticăloșii și criminalii. Să nu mă mai lase pe Mine, „în ceruri”, s-o fac. Căci libertatea e singurul lucru pe care, sacrificându-mi Fiul, am ținut să-l deprindă cu-adevărat. Să se organizeze și să se apere de diavolul care le dă zilnic târcoale. Ar fi bine, desigur, să nu-și facă Maestrul de râs, deși, Eu unul, n-am ce să-Mi reproșez. I-am învățat tot ce trebuiau să știe. Totul a fost predat, totul a fost consemnat în cărțile sfinte care au devenit în cele din urmă tratatele lor de morală, învățătura Mea secularizată pentru uzul tuturor muritorilor. Nu se poate spune că nu i-am ajutat. Iar prima lecție a avut loc în rai, sub pomul cunoașterii. A trebuit să joc rolul dascălului aspru. Nu puteam să țin la nesfârșit lângă mine doi papă-lapte, dar nici să arunc în lume niște inocenți.”

Dumnezeu s-a retras așadar en douceur, lăsându-și urma în fiecare din noi. Dacă după șase zile de Creație și-a luat o zi de repaus, atunci să nu ne mirăm că după lungul timp petrecut în companía speciei umane a simțit nevoia să iasă o vreme din lume. Desigur, nu știm ce va vedea când, întorcându-se, își va arunca din nou privirea către noi.
______________________________
[1] Știința veselă, Cartea a treia, paragraful 125 („Nebunul”) – „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Și noi l-am ucis! Cum să ne consolăm, noi, ucigașii ucigașilor? Cel mai sfânt și mai puternic din tot ce-a avut lumea până acum și-a pierdut sângele sub cuțitele noastre…”  (op. cit., Humanitas, 2013, trad. Liana Micescu)

[2] Va intra pe lista cărților pe care Biserica urma să le ardă, împreună cu lucrări ale lui Erasmus, Machiavelli și Poggio, abia în secolul al XVI-lea.

[3] Privitor la desfrâul și la corupția existente în Curia papală la începutul secolului al XV-lea, vezi splendida carte a lui Stephen Greenblatt, Clinamen. Cum a început Renașterea, Humanitas, București, 2014 (trad. Adina Avramescu), cap. „La fabrica de minciuni”. („…mituirea și corupția își dau mâna chiar în inima Curiei. […]  …cinele fastuoase de la curtea papală: bârfă plină de spirit, însoțită de mâncăruri și băuturi fantastice. […]  Metresele, matroanele, adulterele și curtezanele de toate felurile ocupă un loc central în Curie… […] Câtece deocheate, sâni dezgoliți, sărutări, dezmierdări, căței de salon antrenați să te lingă între picioare pentru a-ți stârni dorința…” – pp. 177, 178)

[4] Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung ?(„Răspuns la întrebarea: Ce este iluminarea?”) (1783) în Immanuel Kant, Werkausgabe, XI, Suhrkamp, 1977. „Minoratul este incapacitatea de a te folosi de înțelegerea ta fără îndrumarea altuia.” Și: „Ai curajul să te folosești de propria-ți înțelegere!” (p.53) „Dacă se va pune acum întrebarea: Trăim noi oare într-o epocă iluminată?, atunci corect e să răspundem: Nu, trăim într-o epocă a iluminării. Mai e însă drum lung până ce oamenii, așa cum arată lucrurile acum, […] să fie în linii mari în stare ca, atunci când e vorba de treburile religiei, să se folosească ferm și bine de propria lor înțelegere fără îndrumarea altuia.” (p. 59)

Distribuie acest articol

243 COMENTARII

  1. Bocaccio a trăit în plin sec. XIV, nu în plin sec. XV ( acțiunea e plasată în timpul Marii Ciume ). Poate confundați cu altcineva. Cât despre „problema harului” pe care o ridicați ( har vs. calități personale ), cred că, dacă vă plasați în tradiția creștină, ar trebui s’o tranșați mai metodic și mai impersonal decât o faceți, în două cuvinte, din goana calului. Nu de alta, dar asta nu e o dezbatere a sec. XXI, e o dezbatere a sec. IV-V ( Sfântul Augustin și erezia donatistă ).

  2. As spune insa ca in modernitate, Dumnezeu a devenit mai degraba o problema, fiind in mult mai mica masura un sprijin decit in trecut. Si asta, desigur, din cauza oamenilor. De-a lungul timpului, atit ateii cit si teistii au tinut sa-si impuna credintele, incit, erorile majore le gasim si de-o parte si de cealalta. Fiindca credinta e foarte importanta, iar pentru linistea lor sufleteasca, oamenii sint dispusi sa sacrifice mai mult decit linistea sufleteasca a celorlalti.
    Se stie de mult, cel mai comod lucru pe lumea asta dar si printre cele mai periculoase este sa nu-ti mai (pui sau) faci probleme — cu toate astea, oamenii aleg mai mereu comoditatea. Exista oameni geniali care pot vedea repede solutii la cele mai dificile probleme, oamenii obisnuiti insa n-ar trebui sa se grabeasca sa delibereze in chestiunile complicate. Cei care o fac, o fac numai si numai pentru a se linisti: fie pentru ca nu le place starea de nesiguranta sau incertitudinea, fie pentru ca sint lenesi spiritualiceste. Iar asta putem spune despre aproape toti cei care aleg de tineri sa fie teisti sau atei. Si, fiindca lenesul mai mult alearga, tot restul vietii lor, oamenii acestia alearga sa-si argumenteze optiunea din tinerete. Atitudinea asta are legatura cu modul in care ne-am raportat in trecut la adevar.
    E dificil, iar unora le e chiar imposibil sa admita, in fiecare dimineata, ca nu au inca nimic, si ca intr-una dintre chestiunile cele mai importante ale vietii, desi s-au documentat asiduu, inca nu stiu mare lucru. Pe de alta parte, trebuie sa admitem ca exista printre noi oameni care ar prefera sa se lase taiati in bucati, si care ar suferi cele mai mari chinuri trupesti, cu conditia sa nu-si piarda linistea sufleteasca. Este asta credinta adevarata sau comoditate?

    Din cele mai vechi timpuri, pe linga cei care n-ar renunta la viata pentru nimic in lume, exista oameni dispusi sa renunte la viata pentru mai nimic, dupa cum sint unii care o fac pentru anumite idealuri. Atitudinea in fata mortii variaza mult de la un individ la altul: chiar daca ii luam in calcul doar pe cei care pot renunta la viata pentru anumite idealuri, tot avem o panoplie intreaga fiindca ii avem pe ucigasi sau sinucigasi, pe cei care nu par sa aiba vreun ideal — in fapt, asta este, in sine, un ideal (unul implicit, ce-i drept) –, si ii avem pe cei care au idealuri explicite. Una dintre intrebarile cele mai vechi este chiar asta: admitind ca merita sa ai un ideal, care e oare cel mai bun?
    Fireste, problema existentei lui Dumnezeu este una care apare mereu in fata. Nu spun ca e greu sa mai facem azi un ideal din cautarea unui raspuns la aceasta problema, lucrurile s-au complicat insa intre timp si doar naivii mai cred ca solutia e evidenta.

    Timp de milenii, oamenii au fost convinsi ca trebuie sa aleaga, iar asta in sine a devenit un soi de credinta. Dar apoi, pare imediat si evident ca e crucial sa stii daca exista sau nu exista. De frica sau din comoditate, oamenii au ales si aleg destul de repede, aminind sine die argumentatia. Si adevarul este ca, inclusiv in ceea ce priveste stiinta aparuta mult mai tirziu, metoda parea sa mearga: mai ales la inceputurile stiintei, mai intii ghiceai cumva raspunsul iar argumentatia o gaseai mai pe urma — oamenii inzestrati au ceea ce numim intuitie geniala sau fler, insa din pacate, prea multi dintre oamenii obisnuiti ajung sa creada ca poseda asa ceva, si asta inca din tinerete.
    Cum necum, umanitatea a avansat cumva pe datorie, mai intii datorita religiei care a impus mai mereu o ordine sociala. A venit apoi filosofia care ne-a facut sa ne punem intrebari importante referitoare la libertate, dezvoltind-ne spiritul critic, descoperind nevoia de dialog iar astazi, ideile dar si argumentele cele mai importante ne vin din stiinta sau epistemologie.
    Din cite imi pot da seama, in societatile moderne cu democratii foarte puternice, religia si stiinta sint de departe cel mai importante, eclipsind cumva chiar si filosofia. Intr-adevar, binomul stabil al culturii moderne pare sa fie cel furnizat de religie si stiinta, filosofia jucind, mai degraba, un rol de interfata intre cele doua.
    Adevarul socant pentru orice modern este ca filosofia, in loc sa ne ajute in chestiunea existentei lui Dumnezeu, a complicat mai mereu lucrurile, alegind in locul discutiei sau dialogului caile cele mai riscante. Fiindca a mers mai degraba pe ghiceala: sigur exista, sigur nu exista, ba a pretins chiar ca lumea ar trebui schimbata din temelii, fiindu-i clar cum ar trebui facut, si asta in timp ce n-a fost in stare sa clarifice si nici macar sa-si recunoasca esecul in problemele simple dar nebanale (vezi paradoxul lui Zenon). In mod surprinzator, cei mai trufasi dintre ginditori s-au dovedit a fi nu teologii sau oamenii de stiinta, ci chiar filozofii.

    Am ajuns la chestiunea adevarului care se dovedeste a fi una foarte importanta. Fiindca e vorba de atitudinea fata de adevar, care e la fel de importanta ca adevarul. As spune ca avem de-a face cu o atitudine paradoxala a oamenilor credinciosi moderni: pe de-o parte, ei se pretind conservatori si iubitori de traditii, pe de alta parte, in privinta adevarului, ei imbratiseaza fara rezerve o atitudine „moderna” care le dicteaza, cred ei, sa nuanteze aproape totul. De exemplu, teistii admit absolutul daca-i vorba de existenta sau inexistenta lui Dumnezeu, nu-l mai admit insa in privinta adevarului: pentru multi dintre ei, inclusiv adevarul si logica fiind intru citva nesigure. In orice caz, marea majoritate a credinciosilor simt nevoia sa postuleze existenta sau inexistenta lui Dumnezeu, parind sa uite una din lectiile elementare ale stiintei, care ne spune ca postularea e de cele mai multe ori nenecesara, nefolositoare, daca nu chiar sursa de contradictii. Pare atit de simplu, si totusi e atit de complicat pentru cei mai multi dintre noi: anume ca poti vorbi linistit despre Dumnezeu, fara a fi nevoit sa-i afirmi in mod explicit existenta, fara a mai face o problema din ceea ce n-ar trebui sa constituie o problema. Pare de necrezut: exista credinciosi care relativizeaza fara rezerve legi universale (ale stiintei) dar absolutizeaza „miracolele” din cartile sfinte, pretinzind ca in felul acesta se aseaza in adevar, dupa cum exista credinciosi care ne striga ca nu exista Dumnezeu, pretinzind in mod iresponsabil ca stiinta ar fi o dovada sau un argument in acest sens.
    In toata aceasta poveste, e usor sa-i intelegi pe atei daca te gindesti la nevoia de a impartasi simplitatea credintei lor, desi graba in a-i convinge pe ceilalti nu poate fi justificata in mod onest. Graba teistilor in schimb, poate fi inteleasa daca admitem ca fara credinta in mintuire ei se simt pierduti: ramine la fel de greu de inteles urgenta convertirii celorlalti.

    Prima putere soft din lume — adica una care sa apeleze mai degraba la seductie decit la forta — a fost cea religioasa, venita prin crestinism (Niceea, 325). E foarte clar astazi: minciuna nobila gindita de Platon nu putea avea impactul social scontat fara crestinism. Si fiindca analogiile sint mereu la indemina, putem sa problematizam putin: avem de ales intre recursul la minciuna nobila si frica (teroare), ce e de preferat atunci cind vrem sa aducem pe calea cea buna un copil needucat, care a luat-o razna? Imi veti raspunde, desigur, ca azi nu mai putem pune problema in acesti termeni si va voi da imediat dreptate. Puneti-va insa in locul cirmuitorilor din vechime, care nu se puteau folosi de stiinta, de psihologie, de pedagogie, de sociologie, de politologie — acestea inca nu existau, istoria insasi se sprijinea doar pe relatari.

    • Cu tot respectul pentru distinsul nostru filosof dar la credinta in Dumnezeu nu se pricepe…Ca sa intelegi ceva mai mult e necesar asa cum scria par. Staniloae sa fii agrait de Dumnezeu in maniera profetilor Vechiului Testament, care a trecut, sa fii invatat ca Pavel, sa vezi ca primul martir Stefan, ca martirii la care a venit Hristos, sa vezi Crucea lui Hristos ca Marele Imparat Constantin, sa fii invatat de Dumnezeu precum cuviosii ce relateaza extatic experienta luminii si a iubirii infinite a lui Dumnezeusa experiezi credina in comuniunea sfintilor ca marele sfant Constantin Brancoveanu. In limbaj de specialitate actual , conditia martorului, a vazatorului de Dumnezeu in marturia existentiala ce are la baya chemarea si trimiterea divina…Dar tot vorba lui Cleopa 1 la 1 000 000 ca e stramta calea asa cum a spus chiar Hristos! prin E primul nivel de informatie…Majoritatea preotilor sau teologilor, credinciosilor dreptmarturisitori suntem la nivelul al doilea pentru ca interpretam, vorbim…avem o experienta sacramentala, o viata morala, iar celelalte stiinte sunt frumoase si necesare in misterul conditiei libertatii umane , dand substanta cautarilor si preocuparilor nobile in cultura, stiinte…()nivelul al trilea dupa centuriile ignatiene. Titlul ultimei carti a lui Patapievici, lipseste disputa de idei si nu avem din pacate filosofi religiosi de talia lui Marion si altii, Milbank….Asteptam si de la intelectuali si ei de la teologi…

    • Mi-a placut comentariul, atinge cu mult curaj niste zone pe care toti le evita de la filozofi pana la teisti. In semetia lor, apropo de paradox, am senzatia ca filozofii sunt mai inclinati spre stiinta pentru a isi justifica teoriile considerand religiile un fel de rataciri sentimentale. Pe de alta parte incearca sa ii gaseasca justificarea si utilitatea precum Platon, sa transforme ceea ce considera o minciuna in ceva nobil.

      Pentru mine e oarecum amuzanta abordarea fiindca pentru filozofia moderna, ce ar trebui sa cunoasca mai mult decat oricand, sa alunece asa usor spre palpabil si concret, prada a simturilor si logicii e inca surprinzator. Cu tot respectul cred ca in argumentatia dumneavoastra simplificati foarte mult lucrurile. Nici religiile si nici stiinta nu au inventat ori ghicit lucruri din neant. S-au bazat pe marturii si indicii. In ambele cazuri de numeroase ori indiciile au fost false. Si totusi aproape tot ce stim azi se datoreaza indiciilor adevarate ce ne-au permis sa vedem dincolo de palpabil, concret, imediat si strict cuantificabil. Observ citind comentariile la articol ca foarte multi cer dovezi concrete nu „basme” si tind sa ridice stiinta pe un piedestal. Urmariti cosmologia moderna? Veti constata cu surprindere pe cat de putin se bazeaza concluziile cele mai savante. Pe reflexii de sunet si lumina afectate de mii de factori pe parcursul a mari perioade de timp. Luand asta in calcul uneori am senzatia ca pana si Eminescu era filozof modern cand constata ca lumina ce ajunge de la stele e o iluzie fiindca de mult poate a pierit dar ca nestiind existenta sau neexistenta ei ar prefera sa traiasca realul, concretul, palpabilul decat sa ramana nemuritor si rece. Tragedia e ca nu poate :)

      Religia autentica e acel loc sterp fara miracol, inexplicabil, taine, mistere de credinta, dragoste, umilinta, suferinta, daruire, jertfa, toate ca roade si seminte pentru viitor. Intelege palpabilul doar prin prisma lucrurilor ce nu se vad dar se simt, se descopera, se reveleaza. Sfantul Augustin, mare invatator al bisericii a descoperit odata cu convertirea sa ca a il intelege pe Dumnezeu e ca si cum ai fi acel copil de pe marginea marii care a sapat o groapa in nisip si cu o scoica vrea sa mute apa toata in gaura sa. Insa asta nu e lene nici atitudine defetista, mioritica ci una cu adevarat realista. Ca urmare Augustin nu s-a oprit din cercetat si a scris nenumarate carti despre adevaruri de credinta combatand erezii si explicand cine si ce este Dumnezeu dupa limitata sa intelegere. Si-a gasit justificari pentru credinta din copilarie si atat? Imposibil fiindca in copilarile nu il interesa si nici nu stia nici a mia parte din ce a aflat ulterior. Crestinii il cred pe Dumnezeu infinit fiindca este iar stiinta interpretabila fiindca depinde de puncte de referinta slabe adica omenesti si da, deseori se actualizeaza. Ceea ce noi actualizam in stiinta si in religie e doar imaginea noastra diforma asupra realitatii. Preferabil in directia corecta. Nu e vorba de a adapta realitatea la propriile nevoi si asta atesta tocmai faptul ca desfraul prezent in religiile romane e combatut nu apreciat in crestinism iar legile lui Dumnezeu sunt grele si neatragatoare pentru ego.

      Ceea ce ma mira e ca filozofia autosuficienta incearca sa justifice ce nu intelege, sa deformeze si sa deturneze si ar vrea sa fie punte intre religie si stiinta. Stiinta si religia sunt din ce in ce mai apropiate si asta in ciuda filozofiei nu din pricina ei. Se apropie fiindca stiinta a ajung la punctul in care nu isi mai bazeaza cercetarile primordial pe palpabil si se umileste in fata relativitatii tuturor axiomelor puse in fata cu simplul proces de observatie uman.

      • „Cu tot respectul cred ca in argumentatia dumneavoastra simplificati foarte mult lucrurile.” /

        Intr-adevar, textul initial era mult mai lung si l-am simplificat: ideea era totusi aceea de a fi cit mai concis si la obiect, iar textul a ramas si asa prea lung.

        „Nici religiile si nici stiinta nu au inventat ori ghicit lucruri din neant. S-au bazat pe marturii si indicii. In ambele cazuri de numeroase ori indiciile au fost false. Si totusi aproape tot ce stim azi se datoreaza indiciilor adevarate ce ne-au permis sa vedem dincolo de palpabil, concret, imediat si strict cuantificabil.” /

        N-am vorbit in acest text despre neant, mai ales ca ideile nu-si au originea in neant, ci in lumea aceea lumea platonica (a ideilor) despre care admitem ca e transcendenta.
        Altfel, stim bine, cind vorbim despre stiinta, nu vorbim despre inventii ci despre descoperiri, tocmai pentru ca avem credinta ca ideile exista independent de noi, in acea lume a ideilor. Sigur ca cercetatorii naturii cauta indicii — desi indiciile nu au neaparat valoare de adevar –, insa astea sint deja detalii.
        Momentul evrika este acela in care cercetatorul intelege, in care „vede” clar, nu neaparat rezolvarea pas cu pas sau demonstratia. Inclusiv in matematica, demonstratia vine de obicei dupa momentul de gratie, iar faptul e cu atit mai spectaculos cu cit demonstratiile sint adesea prea elaborate pentru a putea fi ghicite. Sir Atiyah spune ca matematicianul lucreaza de regula cu intuitia, demonstratia fiind de fapt una din etapele finale ale demersului de cercetare. Contrar a ceea ce cred multi, matematica este despre idei, nu despre logica sau calcule.
        Andrew Wiles vorbeste foarte plastic despre etapa care precede momentul de clarificare:

        “You enter the first room of the mansion and it’s completely dark. You stumble around bumping into the furniture but gradually you learn where each piece of furniture is. Finally, after six months or so, you find the light switch, you turn it on, and suddenly it’s all illuminated. You can see exactly where you were. Then you move into the next room and spend another six months in the dark. So each of these breakthroughs, while sometimes they’re momentary, sometimes over a period of a day or two, they are the culmination of, and couldn’t exist without, the many months of stumbling around in the dark that precede them.”

        „Religia autentica e acel loc sterp fara miracol, inexplicabil, taine, mistere de credinta,… ” /

        Einstein spunea ca exista totusi un miracol, iar acela e ca lumea poate fi cunoscuta.

  3. Multumesc domnule Liiceanu!
    Odata cu articole de acest fel (nu e primul pe care l-ati scris) imi creste si mie speranta de a fi sincer cu mine pana la capat.
    In curand o sa pot sa-mi marturisesc „necredinta” fata de rude, apropiati si societatea credincioasa in general, fara sa ma simt paria, fara sa simt obligatia de a da „explicatii” suplimentare si fara sa fie necesar sa parez tot felul de incercari de re-convertire.
    Cred ca astfel de opinii macar pot naste in mintea credinciosului „ideea ciudata” ca desi atei, oameni ca mine, nu sunt nici niste satane si nici nu sunt intr-o continua lupta cu vreun (Dumne)zeu.
    Daca eu nu am televizor acasa asta nu inseamna ca postul meu TV favorit e A-televiziunea.
    Nu stiu unde sunteti acum pe axa credincios-necredincios (banuiesc ca exista niste oscilatii de pozitie in ultima vreme), dar oriunde ati fi, tine-ti-o tot asa! Asta e atitudinea corecta fata de semeni.

  4. Excelent eseu, domnule Liiceanu. Ati scris cam tot ceea ce si eu cred, dar n-am pana si concizia dumneavoastra.

    As mai adauga, doar, ca si alte religii mai mai mari sau mai mici, credinte sau ritualuri mai vechi sau mai noi, intra, cu siguranta, in acelasi tipar. In fond, Budha a murit, si totusi Budha traieste in sufletul a sute de milioane de credinciosi. Nici Allah n-o duce mai bine, atata doar ca jihadul interior propovaduit de Mahomed (ca lupta impotriva ispitelor si a raului interior) a fost transformat de clericii intransingenti intr-o adevarata doctrina anti-umana. Si Yehova si-am cam luat o pauza, lasandu-i pe evreii sai sa-si caute metereze, unori paranoice, de aparare – atac in fata restului lumii.

    Poate ca Dumnezeu doarme, deocamdata… Sau, daca si-a incheiat lucrarea in lumea noastra, s-o fi apucat, intre timp, de altele.

  5. ‘To Vik Lovell who told me dragons did not exist, then led me to their lairs …’

    „Să mă ierte Dumnezeu și părintele Cleopa, dar n-am auzit enormitate mai mare de când sunt.”

    cu alte cuvinte… sa fie cu iertare din partea dumnezeului parintelui cleopa. cate bordeie atatea obicee cum s-ar zice.

    autorul acestui articol nu are nevoie sa ceara iertare dumnezeului lui spinoza ci doar dumnezeului lui cleopa, sau mai bine zis celor care adera la acel concept (receptorii lui cleopa).

    autorul acestui articol nu are nevoie sa ceara iertare ca a ucis pe vreun d-zeu pentru ca nu cred ca si-a ancorat sinergia faptelor recurgand la universalitatea acelui concept. iar urmasii celor macelariti de legiunile imparatiei romane la asediul ierusalimului (primul secol al erei noastre) nu au nevoie sa ceara cuiva iertare ca se trag din acei sarmani. dintre care sarmani o mare parte au fost macelariti, fie ca au fost combatanti sau nu. oricine cauta la acea vreme sa se predea era pus pe cruce deoarece conducatorul legiunilor romane a cautat ca cetatea sa fie cat mai populata (asediul a inceput la vremea pastilor cand pelerinii se adunasera acolo), pentru a scurta asediul recurgand la terorism (nu au luat prizonieri decat dupa ce a cazut cetatea).

    scos astfel la lumina, ancorat in sinergia dogmelor, recursul la catolicitate nu aduce pacea in lume ci dimpotriva (asa e scris, ca a venit sa aduca sabie). ne-a fost dat un rebus si noi inca ne spargem capul cu el.

    se poate mai rau, vezi aderentii shia cum isi provoaca sangerari la nivelul scalpului prin taieri repetate. tatbir se cheama traditia.

    nu mai bine zicem ca d-zeul crestinilor a ales suicidul? vezi christianis vs chrestianis. chrestus nu e totuna cu christos. zicem ca suntem chrestianis (buni, virtuosi) dar popa la biserica (care biserica, zic cladirea, are o arhitectura neopitagoreica, ca fapt divers) ne zice ca suntem bolnavi si tre sa ne spovedim ca facem pacate ‘on a daily basis’. desi prin cartulii zice ca cei care s-au botezat cu duhul sfant nu mai poa sa pacatuiasca in fata lui d-zeu.

    asta e, conceptul (d-zeu) nu e fix, evolueaza, se propaga atat pe verticala (progenituri) cat si pe orizontala (prozelitism). cate bordeie atatea obice(i)e.

    nimic nu se pierde, totul se transforma sau se recicleaza.

    d-zeu e un fel de ‘telefon fara fir’.

  6. Doua mici precizari: prima, „Dumnezeu a murit” este versiunea crestina a eternei reintoarceri la Nietzsche: ce fel de transcendenta mai poate exista intr-un univers suficient de infinit?; Nietzsche a fost un mare admirator a lui Blaise Pascal.

    a doua: nihilism la Nietzsche, spre deosebire de nihilistii lui Dostoievski, nu inseamnă negarea existentei lui Dumnezeu, ci afirmarea existentei lui Dumnezeu este cea care neaga lumea, o micsoreaza, o face minora: „reprosul nostru, al umanitatii, cel mai mare la adresa existentei era existenta lui Dumnezeu”, afirmatia aceasta a lui Nietzsche apare in Ecce homo si in Vointa de putere (as putea da si paginile si fragmentele dar ar fi prea pedant pentru un simplu comentariu). Ca sa fie clar: pentru nietzsche nihilist este cel care afirma existenta vreounei divinitati, pentru ca prin aceasta afirmare, neaga lumea si viata, ca fiind insignifiante. Fireste, s-ar putea vorbi si despre devalorizarea valorilor supreme ca nihilism dar nu e loc aici.

  7. Până să ajungem ca Iacob, luptând cu îngerul, dacă vom ajunge vreodată, sau să ne târguim ca Avram, devenit din pricina asta Avraam, mai stăm și noi la taclale. O fi, no fi, și dacă e, cum arată, și ce-o fi fâcând, că tace, că nu-l vedem ce face, și ce-o fi zicând, că tace, uite-o și pe Leana furișându-se pe după gard. P”asta o vedem că-i de-a noastră. Cum n-o știm? Aia care l-a chinuit până și pe danez.

  8. Parintele Cleopa vroia in fapt sa spuna: cine suntem noi sa judecam ? Ca prin judecata omul se pune mai presus de semeni. Judecata ii confera pentru moment iluzia sfinteniei pierzand omenia.
    Raul trebuie ignorat atunci cand e intalnit iar ajutorul trebuie dat numai si numai din iubire pentru celalalt altfel ajutorul nu valoreaza nimic ci este facut pentru faima lumeasca.

    Daca omul traieste si Dumnezeu il tine in viata cine suntem noi sa spunem ca nu e bine ?

  9. Nu-i nimic extraordinar în a-l combate pe Richard Dawkins, chiar și față-n față. Fiecare are propriile standarde ale ridicolului și-și poate etala sau propaga ignoranța așa cum crede de cuviință.
    Nu am frustrări sau deziluzii în legătură cu religia, pentru simplul fapt că nu am avut vreodată așteptări în legătură cu ea. Frustrări ar trebui să aibă umanitatea, dar nu am nici naivitatea nici trufia necesare pentru a mă confunda cu umanitatea.
    Este o dovadă de cinism și imoralitate (chiar și conform moralei emanate de religii) să-i dai peste nas omului de știință că nu are răspunsuri la întrebări fundamentale. Mai mult, cu aerul că tu, un fel de impresar al lui Dumnezeu (preot, teolog ș.a.), ai răspuns la orice întrebare. De fapt, un singur răspuns la orice întrebare ți s-ar pune. Nu mai vrem să știm că secole de-a rândul, știința, cunoașterea în general, era echivalentă cu erezia și te putea duce pe rug sau în camera de tortură. Este de mirare că am ajuns chiar și în punctul la care ne aflăm acum, când un supercomputer, spre exemplu, nu depășește în complexitate gândacul de bucătărie. Propagandiștii religiei (cu nimic mai buni decât propagandiștii politici – și unii și ceilalți vând iluzii) seamănă oarecum cu părinții exasperați de „de ce”-urile copiilor. Spun „Du-te la culcare!”
    Altfel, religia a știut să profite de toate cuceririle științei pentru a promova… NIMICUL. Bisericile și catedralele înglobează matematică, rezistența materialelor, chimie, arhitectură etc. Radioul, televiziunea, internetul, toate au fost „invenții diavolești”, dar n-au împiedicat apariția posturilor sau site-urilor web creștine, iudaice, musulmane… Ce să facem?! Comedia umană!.

    • „Nu mai vrem să știm că secole de-a rândul, știința, cunoașterea în general, era echivalentă cu erezia și te putea duce pe rug sau în camera de tortură. ”

      Se pare ca nici acum nu vrem sa stim, desi sunt atatea mijloace de informare. Preferam sa repetam aceleasi clisee pe care le-am auzit in alta parte si ne plac. De exemplu asta cu religia care s-a opus cunoasterii. E o exagerare si chiar o minciuna.

      1. Generalizarea („religia”) e gresita. Principiile diverselor religii sunt atat de diferite, incat de multe ori sunt chiar diametral opuse. La fel ca in orice si in religie exista adevar si neadevaruri.

      2. Cei care au fost martirizati erau tot religiosi. Poate ar fi bine sa studiezi diferenta intre religia celor care persecuta si omoara si a celor care se lasa omorati pentru ca nu vor sa-si incalce principiile si nu riposteaza.

      3. Cei care au fost martirizati nu au fost omorati pentru „stiinta”, ci pentru erezii, pentru ca isi permiteau sa puna la indoiala „adevarurile oficiale”. Biserica Catolica avea prostul obicei de a vrea sa detina monopolul adevarului, pentru a putea conduce. Mai degraba cunoasterea religioasa era oprita. De asta serviciile religioase erau in latina iar poporul nu avea acces la Biblie.

      4. Stiinta s-a dezvoltat intr-un mediu religios. Intemeietorii principalelor ramuri ale stiintei moderne au fost crestini. Chiar in timpul Inchizitiei, se scriau carti de stiinta, se faceau experimente, dezbateri, existau universitati si oameni de stiinta.

      5. Stiinta poate creea si unelte si bombe. Stiinta are nevoie de repere morale.

      In secolul asta luminat si cu atata tehnologie si libertate, majoritatea oamenilor prefera sa se uite la poze si la filme in loc sa citeasca si sa studieze, chiar in domenii de viata si de moarte. Desi cunoasterea nu e oprita, prefera sa ingereze informatie regizata si digerata de altii. „Comedia umana”…

      • Prin acest comentariu îi răspunsesem lui Koos Tiberiu (mai sus), dar dintr-o eroare (care îmi aparține) a devenit comentariu și nu răspuns.
        OK, recunosc, am înșirat niște clișee. Orice adevăr devine clișeu. Dacă aș fi avut talentul necesar, aș fi scris în versuri și atunci clișeele erau mai dificil de decelat. Intenționat am folosit cuvântul „religii”, pentru că toate religiile pornesc de la aceeași minciună. Fundamental, creștinismul nu este cu nimic deosebit față de islamism, hinduism sau iudaism. Că Biblia este mai bine ticluită decât Coranul, asta da. Apropo, le-am citit pe amândouă. Cu mare atenție. Pot să spun că Biblia este, de departe, cea mai sângeroasă și mai violentă carte pe care mi-a fost dat să o citesc.
        Îmi pare rău și îmi cer scuze că nu am timpul necesar să comentez fiecare punct din răspunsul tău. Voi spune doar că punctul 5 este parțial adevărat. Restul, în cel mai bun caz, pe lângă subiect (și pe lângă predicat).

        • „Pot să spun că Biblia este, de departe, cea mai sângeroasă și mai violentă carte pe care mi-a fost dat să o citesc.”

          Oare de ce toti ateii repeta aproape cuvant cu cuvant fraza asta?

          Daca Biblia e asa, ma intreb ce altceva ai mai citit, in ce lume traiesti si ce vizionezi la TV.

          • Poate pentru că este un… clișeu.

            Ca orice om, trăiesc și eu într-o lume imaginară. Eu nu citesc. Cititul mă adoarme. Totuși, ți-aș recomanda două cărți, scrise de același autor. „Cain” și „Evanghelia după Isus Cristos”. Mi-a spus cineva că ar fi bune.

  10. Sunteti nebuni cu totii…voi nu vedeti in ce lume traim,avem un rover ce exploreaza Planeta Marte si o Statie Spatiala Internationala .Sunt miliarde de stele doar in galaxia noastra …si miliarde de galaxii..cu ce scop?Planeta asta este doar un fir de nisip pe o plaja de miliarde de planete .Vorbiti de Dumnezeu asa usor ….ceva sau cineva imposibil de inteles la nivelul de civilizatie pe care-l avem acum a creat tot universul cu scopuri mult mai marete decat a avea grija unor bipezi ganditori ce nu vad padurea din cauza copacilor . ..

    • Daca nu ma insel faci parte din aceasta rasa bipeda neinsemnata. De unde stii atunci ca ceea ce spui si crezi nu e tot atat de neinsemnat si fals?

      Ai dreptate cand spui ca Dumnezeu nu poate fi inteles de niste fiinte asa limitate. De aceea Dumnezeu ni s-a revelat, pentru ca era singurul mod prin care il puteam cunoaste.

  11. Îmi place articolul! Din el și din gândurile pe care le am și eu, am ajuns la câteva aspecte. Deși Dumnezeu a coborât la nivelul omului pentru a-l împăca cu el însuși și cu Dumnezeu, nu prea s-a schimbat nimic. Preoții din vremea aceea și societatea în care a venit l-au omorât pentru că le dădea peste cap calculele. Erau preoți, dar nu religioși- credința moartă. Nu poate fi schimbat nimic în societatea care, pe bună dreptate, trebuie să aibă legi morale sau legi de bună funcționare. Dar fără iubirea introdusă de Iisus ești un mort viu, care respectă doar legea, sau nu. O schimbare nu poate veni decât printr-o revoluție religioasă în care religiozitatea devine mod de a trăi zi de zi. Modelul oferit de Iisus este cel mai greu pentru că ori poți iubi, ori nu. Și dacă nu poți iubi, atunci nu există Dumnezeu, decât tu ca centru al universului sau există ce vrei tu care-ți mângâie mintea sau intelectul. Și sunt vremurile mintoșeniei mari. La putere este mintea și competiția și de aici toată tărășenia.
    Cât despre judecarea modelelor de sfințenie… părerea mea este că studiul propriei persoane în acest sens, e o variantă mai realistă. Dacă fiecare pe pătrățica lui nu ar mai hrăni comportamente care le considerăm deraiate și am susține doar simplitatea și frumusețea din noi înșine și din cei de lângă noi… poate ar fi o diferență. Eu m-am rugat pentru a găsi un duhovnic și am găsit. De multe ori intru doar să-l văd și plec. Doar să-l văd s-a dovedit de multe ori suficient.
    Știm toți ce nu este iubirea! Nu poți da o definiție a ei, însă poți să ocolești ceea ce nu aduce frumusețe, pace și liniște sufletului.
    Credința e moartă dacă nu este încredere deplină în Cel care a venit între noi… și cu adevărat, el a lăsat în noi toți o sămânță mică din care putem alege să fim o expresie înaltă a Lui.

  12. Întreaga cunoaștere umană pleacă de le credință, ori se bazează numai pe ea. Credința este activitatea cerebrală prin care omul transformă informațiile venite de la organele de simț în cunoștințe, care îi ghidează acțiunile în mediul în care trăiește. De fapt prin credință interpretează în folos propriu aceste informații. Nu vom ști niciodată dacă aceste interpretări sunt identice cu ce se întâmplă în realitate, dar ele îi permit …viețuirea …Dacă credință nu e, nimic nu e …în conștiință. Fără credință omul nu percepe realitatea. Tot ce există în cultură s-a format prin credință, ori există prin ea. Teoriile științifice au pornit de la presupuneri prin care se credea că prin ele se explică anumite fenomene observate. S-a creat un limbaj care să cuprindă aceste …crederi… și atâta timp cât acel limbaj explica în continuare fenomene similar observate…credința inițială rămânea o cunoștință sigură…Cred că plouă, când aud un anumit tip de zgomote pe acoperișul casei, cred că bate văntul…etc…s-a transformat în…plouă, bate vântul…etc. Așa, credințele au devenit …conjecturi care ne ajută să pricepem ce se întâmplă în jurul nostru…până când observăm o mică anomalie…și atunci credem altceva…și din noua credere… facem o nouă conjectură…
    Așa au apărut teoriile științifice…fizice și cele …neștiințifice, metafizice…Așa au apărut teoremele geometriei și animismul, continuând cu toate teoriile științifice și teoriile metafizice, din diferite timpuri și locuri. Credința este o activitate permanentă a creierului. În timpul ei omul își crează limbaje de comunicare. Religiile sunt de fapt limbaje de exprimare a teoriilor metafizice create de om pe care le numim simbolic religii. Acest tip de conjecturi nu se supun verificării experimentale, se bazează exclusiv pe credința care le-a născut. Singura lor evoluția e cea a limbajului care le permite existența, a dezvoltării continue a acestuia, prin cuprinderea …hulpavă, a tuturor limbajelor pe care omul le crează în cunoașterea lumii, cel muzical, cel pictural, arhitectural, cel științific…etc. Limbajele religioase, și implicit religiile, ca și teoriile filozofice din cadrul cărora fac parte, răspund unei nevoi firești a unei ființe unitare, individuale, de a avea o cultură unificatoare a tot ce percepe în jur, care să-i justifice unitatea organică, funcțională, verificată în acțiunile sale practice. Unicitatea ființări induce nevoia unicitatății cunoașterii…Faptul că teoriile fizicii și cele ale metafizicii create de om, au nevoie, pentru a trece de la credință la …cunoștințe, acceptate, folositoare, de experimente,…lucru clar în cazul primelor, îl reprezintă, în cazul celor metafizice, …minunile, prodigiile, ritualurile specifice, incantațiile, slujbele, ceremoniile…etc. Teoriile fizice și cele metafizice se nasc dintr-o anumită credință și se completează în nevoia omului de înțelegere …lucrativă a lumii în care trăiește. Teoriile științifice, formate pe explicarea unor părți din lume au evoluat continuu spre teorii cu aplicabilitate mai largă ajungându-se la cosmologii actuale, care încearcă să intre pe teritoriul pe care de la început îl lăsaseră celor metafizice…Pare o apropiere din ce mai mare de domeniul în care a activat nestingherită…metafizica… Ele introduc metoda științifică pe terenul ocupat de metafizică…Dar operează în continuare cu elementul care le-a format și care e permanent în metafizică, credința…Aici e contrazicerea imanentă a lui…„Dumnezeu a murit”. Ar fi trist, chiar infinit de trist, ca după atâtea căutări să se descopere că Dumnezeu nu mai există. Mai ales când știm că lumea e așa cum e doar pentru ca omul să existe și să îi admire frumusețea, trăindu-și toate tragediile pe care Creatorul bun și milostiv i le-a pus în spate când a conceput minunatul plan al Creației Sale. Cum la barza chioară îi face Dumnezeu cuib, aproape sigur…, ne …înveselește…,infinitul căutării credincioase…

  13. Cele două mari presupoziții ce subîntind eseul lui Gabriel Liiceanu îmi par a fi:

    1. Relația Dumnezeu-Om e, în esența ei, relația Maestru-Discipol în plan suprem, unde în rolul Maestrului e Absolutul însuși.

    2. În orice relație Maestru-Discipol, transmiterea libertății e substanța și rațiunea de a fi a acestui tip de raport. La capătul oricărei ucenicii izbutite, avem un Maestru în recul și o ființă eminamente liberă (fostul învățăcel.)

    Slujindu-se de acest cod, dl. Liiceanu recitește episodul lapsarian și Istoria (dialogului umanității cu Dumnezeu) și identifică în Iluminism (mai exact în apariția eticii kantiene) actul pedagogic final al acestui milenar raport Maestru-Discipol. Secolul XVIII e secolul lui « Sapere aude! », e ceasul istoric al despărțirii de Maestru. Începînd cu acel moment, Decalogul și corpul virtuților creștine trec din registrul poruncii, respectiv al poveței sacre în cuprinsul exercițiului laic al libertății responsabile.

    Acum, pentru un creștin ortodox familiarizat cu teologia confesiunii sale, hermeneutica lui Gabriel Liiceanu e… defectă. Evident, și pentru creștinul ortodox, miza cea mare a angajamentului său spiritual e libertatea. Numai că în dogmatica răsăriteană, libertatea e starea celui creat aflat în comuniune cu Creatorul său (din moment ce esența Omului e definită de relația acestuia cu Dumnezeu; vezi Geneza 1:26 și importanța lui κατ’ εἰκόνα καί καθ’ ὁμοίωσιν τοῦ Θεοῦ în spațiul Ortodoxiei). Cu alte cuvinte, libertatea nu poate fi decît în Dumnezeu, ca existență teonomă. De aceea, păcatul protopărinților e citit ca ruptură, cădere, de-naturare… De aceea recîștigarea libertății înseamnă, în acest peisaj religis, θέωσις, îndumnezeire. Iar modelul acestui fel-de-a-fi-liber-în-Dumnezeu e Noul Adam, Logosul Întrupat. Etc. (De revizitat și importanța lui μέθεξις, a participării omului la viața divină.) Așadar, libertate prin comuniune, nu prin emancipare. Și un zeu absorbant, vocativ, nu unul evanescent.

    • Felicitari. Sunteti foarte pregatit. Pragmatic de pregatit as putea spune.

      Imi permit sa va amintesc de cateva concluzii despre Kant inainte sa il apreciati si sa il identificati cu maestrul dumneavoastra:

      Stephen Hicks, Explicand postmodernismul: Scepticism și socialism de la Rousseau la Foucault, Tempe AZ: Scholargy Press, p. 41-42

      „Să presupunem că un gânditor a susținut următoarele: „Eu sunt un avocat in sprijinul libertatii pentru femei. Opțiunile și puterea de a alege dintre ele sunt cruciale pentru demnitatea noastră umană. Și eu sunt din toată inima un avocat al demnitatii umane pentru femei. Dar noi trebuie să înțelegem că orice domeniu de aplicare al libertatii femeii se limitează la bucătărie. Dincolo de ușa bucătăriei ea nu trebuie să încerce să-și exercite alegerea. În bucătărie, cu toate acestea, ea are un întreg festin de alegeri-dacă a găti sau a curati, dacă pentru a găti sa aleaga orez sau cartofi, dacă pentru a decora sa aleaga albastru sau galben. Ea este suverana și autonoma. Și confirmarea unei femei bune este o bucătărie bine organizată și ordonată. ” Nimeni nu ar confunda un astfel de „gânditor” cu un avocat al libertatii femeii. Oricine ar vrea sa atraga atentia asupra faptului că există o lume cu totul diferita dincolo de bucătărie și că libertatea este, în esență, despre exercitarea alegerii cu privire la definirea și crearea unui loc într-o lume luata ca un întreg. Punctul cheie despre Kant, pentru a conclude analogia aceasta grosolana, este că el interzice cunoașterea a tot ce e în afara craniilor noastre. El oferă o mulțime de invataturi care au treaba cu craniul si pledează pentru o minte bine organizata si ordonata, dar acest lucru nu-l prea face un campion al ratiunii.”

      Iar in cuvintele lui Nietzsche, laitmotivul acestui articol, in Anticristul (1895), capitol 11:
      „Decadenta germana ca si filozofie – acesta este Kant!”

      Sa inteleg deci ca lectia finala a divinitatii a inceput cu decadenta germana si s-a constientizat cu Nihilismul? Ce sa mai spun despre faptul ca marele maestru divin a fost ponegrit, alungat, umilit, ostracizat intr-o orgie de violenta si tradare umana eliberatoare, iluminista? Daca asa ar fi cred ca maestrul ar fi foarte „mandru” de ultimul examen dat studentilor sai inainte de a ii lasa responsabili pe destinul lor si a urmasilor lor.

      Mult succes!

      • “Imi permit sa va amintesc de cateva concluzii despre Kant inainte sa il apreciati si sa il identificati cu maestrul dumneavoastra.”

        Se înțelege, plecînd de la textul meu, că vreau să mă fac pupil kantian? Care va să zică eu rezum teza cuiva (Gabriel Liiceanu) și devin suspect de afinități filozofice greșite?

        • Mi-e teama ca doar domnia-voastra zburaţi atât de sus: nu are, dl. L, ideea „Noului Adam”; o are pe cea de „Dumnezeu”. Prima apartine doar bastarzilor („nascuţilor înainte de vreme”) care-şi iau libertatea (si riscul) auto-nomiei intru teonomie. „Maestrul” d-lui L e mort intr-adevar, dupa ce si-a „predat” lectia, şi NIMENI nu i-a luat locul. Acuma dacă „ştim” n-avem decât să ne descurcam cu ce ne-a invaţat. Cam aşa pare sa se citeasca utimul paragraf. Locul e părăsit, punct. („Conştiinta mai bună” e acolo ca sa te „rogi” ei, este tot ALTCINEVA, nu este autonoma- ceva mai sus, in text…) (felicitari ptr. fineţe).

  14. Băi frate, toţi vorbesc de Dumnezeu de parcă l-ar cunoaşte personal sau cel puţin conceptul le e mai familiar ca divizia A. Mă bucur că sunt oameni aşa deştepţi prin zonă mai ales că dau nişte citate grozave (eu n-am priceput nici măcar principiul identităţii ).

    • lasa principiul identitatii, hai sa abordam mai bine principiul non-contradictiei.

      Facerea (Geneza) 32:30
      „…Am văzut pe Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu!”

      Ioan 1:18
      „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată…”

      1 Ioan 4:12
      „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată…”

      concluzia?
      Jesus is dead, long live Santa!

      • Oh, contradictiile…. Va bucurati ca gasiti „contradictii” pe google si va minunati ce „prosti” sunt crestinii, cum de nu reusesc ei sa vada aceste „contradictii” evidente… Asa-i? E greu sa-ti iei timp, sa citesti, sa studiezi, sa te gandesti, sa intelegi limbajul si intelesul lui in context.

        In logica clasica, principiul non-contradictiei spune ca doua propozitii contradictorii nu pot fi ambele adevarate IN ACELASI TIMP si CU ACELASI SENS. Citatele din Bible pe care le prezinti nu corespund cu ce am evidentiat cu majuscule.

        Geneza 32, 24 „Iacov a fost lăsat singur şi un bărbat s-a luptat cu el până în revărsatul zorilor.”

        Pe cine a vazut Iacov? Pe un barbat, un om.

        Mai sunt si alte episoade asemanatoare in Vechiul Testament:

        In Exodul 3:1-5, Moise l-a „vazut” pe Dumnezeu intr-un tufis aprins.

        In 1 Imparati 19,11-13, Dumnezeu se descopera lui Ilie intr-un „susur bland” si Ii vorbeste.

        In Judecători 13, inainte de nasterea lui Samson parintii lui au fost vizitati de un barbat, despre care ni se spune ca era un „inger al Domnului” si despre care Manoah, tatal lui Samson, afirma „Sigur vom muri fiindcă am văzut pe Dumnezeu!”.

        Asadar cei care l-au vazut pe Dumnezeu, au vazut fie o reprezentare a Lui (iar expresia „am vazut pe Dumnezeu” este metaforica), fie au vazut un inger, fie pe una din persoanele Dumnezeirii, forma intrupata prin care Dumnezeu s-a revelat omenirii, pe Isus Hristos. Omul poate sa-l vada pe Dumnezeu doar intr-o forma limitata, intr-o reprezentare pe care o poate percepe si intelege.

        In pasajele unde se spune ca nimeni nu l-a vazut pe Dumnezeu e vorba de Dumnezeu Tatal, de Dumnezeu in toata plinatatea Lui.

        • atunci de ce nu e scris acolo asa:
          “…Am văzut pe o reprezentare a lui Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu!”?

          sau de ce nu zice naratorul:
          „asa i s-a parut lui Iacov, ca l-a vazut pe D-zeu, dar de fapt vazuse o reprezentare”?

          poti sa raspunzi la intrebarile astea? concluzia mea e ca d-zeul tau daca exista e un impostor care pretinde ca le stie pe toate, ca le poate pe toate si ca ii mai si pasa de nenorocitii aia care sufera de ebola in africa spre exemplu. si nu ii pasa nici de faptul ca e greu de lecturat cartea aia unde e scris ca a vazut Iacob niste chestii.

          mai am o intrebare pentru dumneata:
          – cum a pus Abram numele muntelui Iahve-ire daca numele Iahve inca nu era cunoscut (il afla primul moise)? l-a instruit Iahve sa puna numele asa, fara noima in capul lui Abram? „pune numele tralalaire si vor intelege candva mai tarziu urmasii tai ce inseamna tralalaire”…

          raspunde daca poti.

          • „atunci de ce nu e scris acolo asa:
            “…Am văzut pe o reprezentare a lui Dumnezeu în faţă şi mântuit a fost sufletul meu!”?

            sau de ce nu zice naratorul:
            “asa i s-a parut lui Iacov, ca l-a vazut pe D-zeu, dar de fapt vazuse o reprezentare”?”

            Pai asta scrie, doar ca tu citesti altfel. Mintea orientalului din acea vreme nu era atat de materialist-nihilista ca cea a omului modern. De asta trebuie sa citim Biblia, ca sa vedem care era limbajul si mentalitatea vremii. De-asta ti-am dat celelalte exemple.

            „concluzia mea e ca d-zeul tau daca exista e un impostor care pretinde ca le stie pe toate, ca le poate pe toate si ca ii mai si pasa de nenorocitii aia care sufera de ebola in africa spre exemplu. si nu ii pasa nici de faptul ca e greu de lecturat cartea aia unde e scris ca a vazut Iacob niste chestii.”

            Acum tu nu pretinzi ca le stii pe toate?

            Daca nu ne-ar lasa sa vedem consecintele neascultarii, am zice ca Dumnezeu „e un impostor care pretinde ca le stie pe toate, ca le poate pe toate” si mai e si un tiran care nu ne lasa sa facem ce vrem.

            „Cartea” e greu de lecturat pentru ca nu esti obisnuit, nu ai rabdare, nu iti iei timp sa citesti si pentru ca suntem poluati si bruiati de o multitudine de gunoaie, minciuni si prejudecati. Cum ar fi sa spun despre o vioara ca e o porcarie, pentru ca e asa greu de cantat la ea si eu nu pot sa scot un sunet. Muzicienii exerseaza cate 6-8 ore peste 10 ani, ca sa se perfectioneze la un instrument. Iar noi avem impresia ca putem intelege chestiuni existentiale, de viata si de moarte, citind superficial cateva ceva pe Internet sau vazand cateva filme.

            „mai am o intrebare pentru dumneata:
            – cum a pus Abram numele muntelui Iahve-ire daca numele Iahve inca nu era cunoscut (il afla primul moise)? l-a instruit Iahve sa puna numele asa, fara noima in capul lui Abram? “pune numele tralalaire si vor intelege candva mai tarziu urmasii tai ce inseamna tralalaire”…

            raspunde daca poti.”

            Iahve nu e un nume ca „tralalaire”, fara sens, ci inseamna ceva. Si acolo nu scrie ca Dumnezeu i-a spus lui Avraam sa puna acel nume, ci ca Avraam l-a pus”:

            Geneza 22, 14: ” Avraam a numit acel loc „Domnul va purta de grijă“” – adica Iahve-Ireh (YHWH Yireh)

            Aparent e curios ca Dumnezeu ii spune lui Moise in Exod 6,3 ca „Eu M-am descoperit lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov ca Dumnezeul Atotputernic[a], dar cu Numele de „Domnul“ nu M-am făcut cunoscut lor” Pentru ca numele de Iahve mai apare de cateva ori pana la momentul asta.

            Verbul a cunoaste avea in ebraica mai multe sensuri. De multe ori in Biblie, cunoasterea numelui inseamna mai mult decat a stii (sau a fii informat) ca exista acel nume. Inseamna o cunoastere a persoanei, o experienta cu persoana.

            Acest tip de vorbire figurata il mai intalnim si in alte parti, in alte moduri. De exemplu „Adam a cunoscut-o pe soţia sa, Eva, iar ea a rămas însărcinată şi l-a născut pe Cain.” Aici nu se spune ca atunci a intalnit-o Adam pe Eva si au facut cunostinta. E vorba de o cunoastere intima, sexuala.

            In general e bine ca atunci cand gasim ceva ce pare ca nu se potriveste, sa nu sarim imediat la concluzii: „e o prostie! o absurditate!”, ci sa cautam sa vedem daca nu cumva mai exista si alte posibile explicatii.

            Si noi folosim in vorbire expresii si metafore care ar parea ciudate pentru cineva care nu ne cunoaste limba si cultura. E importanta si atitudinea, sinceritatea cu care citim. Daca vrei neaparat sa gasesti noduri in papura, numai asta o sa gasesti in orice.

            Multi spun „daca Biblia ar fi cu adevarat inspirata de Dumnezeu, ar trebui sa fie perfecta”. Problema e ca oamenii nu sunt perfecti si aceasta carte a trebuit scrisa in limbaj uman, care este imperfect.. Daca mai multi oameni ar citi ceva perfect (daca asta ar exista), tot ar intelege diferit.

          • Dumnevoastra sunteti preocupat de reprezentarea lui Dumnezeu sau mai bine zis mintea dumnevoastra care doreste sa conceptualizeze divinitatea. Neconceptualizata ea eludeaza mecanismele logicii si ramane o preocupare.

  15. Nu pot sa incetez in a ma minuna cat de multe energii intelectuale se dezlantuie doar pentru a ne tine in frau micile noastre anxietati trecatoare: frica de durere, de propria moarte, de moartea lumii cunoscute, de singuratate, de orori. In defnitiv, de tot ceea ce nu cunoastem sau nu putem controla si care s-ar putea dovedi purtator de „rele”. Mijlocul cel mai bun pentru a depasi astfel de anxietati este sa ne inventam un Dumnezeu, sa ni-l apropiem si sa incercam sa-l intelegem. Foarte bine, dar sa nu uitam ca el este doar o simpla idee, un model fizic a propriei noastre neputinte si n-ar fi exclus ca in afara lumii asa cum am vrea sa o intelegem nu e de fapt … nimic. Cel mult altceva care poate n-are nici o treaba cu toate religiile pe care ni le-am construit inca din zorii umanitatii.

    • ti-as sugera sa citesti acilea despre Minciuna Nobila:
      http://en.wikipedia.org/wiki/Noble_lie

      s-ar parea ca il inventam pe d-zeu nu pentru a ne masca neputintele noastre (ale celor care il inventeaza) ci mai degraba pe ale altora. pt ca democratia cica e de rahat pentru ca noi presupunem ca cei care voteaza „make an informed decision”…

      ca sa fac un silogism si sa sprijin aparenta monstruozitate pe care tocmai am enuntat-o voi spune mai departe: ciclul carnot exista doar pe hartie si nu in realitate – daca isi aduce cineva aminte de termodinamica invatata in liceu.

      nu as vrea sa intru acum in detalii si sa explic ce anume inseamna aristocratia in viziunea lui platon si faptul ca democratia noastra (cu precadere cea a anglo-americanilor) – reprezentativa – e mai aproape de respectiva aristocratie, ca forma de guvernare. dau mai bine un linc pt a se putea familiariza cei doritori cu cele 5 forme de guvernare de la platon citire (cu precizarea ca prin democratie se intelegea democratie directa atunci):
      http://en.wikipedia.org/wiki/Plato%27s_five_regimes

      revenind la ideea mitului nobil (minciunii nobile)…

      in cadrul familiei (la nivel micro) parintii isi mint copiii datorita neputintei lor (a copiilor) de a intelege un pericol real. in schimb e inventat un personaj imaginar, simplificat. parintii nu au timp sa le explice copiilor care e treaba si mai degraba, din comoditate, le toarna basme cu baubaul.

      iar in cadrul societatii (la nivel macro) avem pe aristocrati pastrand un mit sau mai multe mituri alcatuite pe un nucleu comun. pe tabla de sah nebunii (bishops adica episcopii) sunt subordonati regelui si reginei. pionii sunt impinsi, sunt la inaintare, in prima linie, dispensabili.

      napoleon, care nu credea in d-zeu, a avut tot interesul ca soldatii sai sa fie lasati sa creada in d-zeu, inviere etc.. as indrazni sa spun ca materialismul dialectic n-ar fi aparut daca nu se gasea hegel sa il pupe in fund pe napoleon, ca fiind ‘zeigeist’ (teofanie):
      http://www.pantheism.net/paul/history/hegel.htm

      cam asta e lumea in care traim. deocamdata.

  16. Mă aşteptam la o radiografie atât de profundă şi frumos scrisă din partea maestrului Liiceanu, asupra sensului religiei şi Bisericii în timpurile noastre. Tendinţa spre o privatizare totală a vieţii religioase este deosebit de puternică astăzi, în special în generaţia nouă. Învăţăturile bisericeşti (doctrine teologie, dogme) nu mai sunt apreciate, sau în cel mai bun caz, considerate adiáfora. Din acest motiv, oamenii sunt mult mai deschişi la sisteme filosofice şi religioase noi. De fapt, nu chiar noi, ele sunt foarte vechi la sursă, dar noi pentru spaţiul nostru cultural. Credinţa în energii pozitive şi negative, în influenţa astrelor asupra vieţii, în misticismul oriental indian sau chinezesc, în special sincretismul spiritualist „new age”, şi toate speranţele sau conspiraţionismele care construiesc scenarii mistico-SF, sunt mai atrăgătoare pentru mulţi decât creştinismul tradiţional.

    Care să fie cauza? Desigur, sunt cauze multiple. În realitate, Dumnezeu a fost „ucis” mult mai devreme, atunci când Biserica şi-a aşezat dogmele şi pretenţiile deasupra conştiinţei umane şi a început să persecute şi să verse sânge, întru păstrarea şi promovarea dreptcredincioşiei. S-a întâmplat în scurt timp după ce Biserica, din sclavă persecutată cum era, s-a trezit dintr-o dată Doamnă, cu nimb divin şi cu autoritate cvasi-imperială. De atunci încoace, oriunde Biserica a fost stăpână, a persecutat fără milă. Şi nu doar în Occident, ci oriunde s-au ridicat opinii diferite. Ea a încurajat o religie în care raţiunea este înjosită, conştiinţa este manipulată şi timorată, iar valorile supreme nu sunt întotdeauna cele morale, ci altele, care nu au multă relevanţă în relaţiile dintre oameni. Când Iisus spunea (cf. Matei 25), „Oridecâteori aţi făcut astfel de lucuri unuia dintre cei mai neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi-aţi făcut!” Aşadar, Biserica a fost în prima linie a celor care L-au ucis pe Dumnezeu, în persoana semenului, a fratelui.

    Prin diverse dogme noi introduse, Biserica a creat o imagine deloc atrăgătoare a lui Dumnezeu, care a devenit tot mai distant şi mai sever, putând fi abordat numai prin intermediul preoţimii — una din noile creaţii ale Bisericii. Astftel adevăratul Dumnezeu a fost alungat din Biserică şi societate, trimis să se adăpostească în cortul modest al cine ştie cărei secte şi dizidenţe, locul Său fiind luat de un dumnezeu care a fost desenat după canoane noi: un dumnezeu care în sens spiritual a devenit tot mai îndepărtat şi mai dificil de apelat, iar în sens materialist-magic harul Lui a devenit tot mai coborât şi mai la îndemâna tuturor celor care nu pun întrebări.

    Iluminismul şi curentele rezultante nu au făcut decât să desăvârşească acest deicid început de Biserică. Ele nu au făcut decât să ridiculizeze caricatura pe care Biserica o prezentase lumii timp de prea multe veacuri, după care revoluţiile au separat politic problemele omeneşti, în mod înţelept, pentru ca Biserica să nu mai dicteze în stat, iar statul să nu mai dicteze în Biserică.

    Iudaismul şi creştinismul sunt religii ale Cărţii. La o analiză atentă, abuzurile s-au făcut prin călcarea în picioare a Cărţii. Unii au călcat-o în picioare prin faptul că au aşezat lângă ea alte autorităţi spirituale comparabile — teoretic subordonate, dar practic supraordonate. Astfel autoritatea conciliilor, a tradiţiei orale, a clerului, a teologiei oficiale etc. a pus în umbră autoritatea Cărţii, care a devenit mai degrabă un obiect de cult, decât o sursă de popularizare a dreptei credinţe. Talmudul la evrei, patristica la creştini sau alte scrieri mai târzii au devenit normative pentru înţelegerea Cărţii şi pentru descrierea lui Dumnezeu, peste faţa Căruia a fost întins un giulgiu. Mai târziu, Mohamed a făcut o pseudo-restaurare a dreptei credinţe, sub pretenţia că atât evreii, cât şi creştinii ar fi falsificat Cartea, de aceea Allah a trimis pe duhul sfânt Gibrail ca să-i dicteze Coranul, pentru a restaura adevărul. În acest mod, Orientul a lansat aceeaşi operă de ucidere a lui Dumnezeu, cu aceleaşi metode generale şi cu mai mult sau mai puţin fanatism, după caz.
    Nu cred că secularizarea modernă şi dezamăgirea actualei generaţii pot fi vindecate apelând doar la un cod moral şi la o spiritualitate fină umanistă. Dacă nu există o motivaţie dincolo de umanism, dacă nu există Dumnezeu şi un sens al vieţii, binele şi răul sunt la fel de convingătoare ca şi corectitudinea politică. Te poţi orienta după asemenea convenţii, eventual poţi adera la cele mai nobile principii altruiste. Dar până la urmă, principiile pentru care nu poţi muri ca martir la nevoie, nu merită să trăieşti zilnic pentru ele. Existenţa lui Dumnezeu şi speranţa nemuririi sunt o credinţă strict necesară, iar codul moral trebuie să izvorască din autoritatea lui Dumnezeu ca să nu poată fi clintit sau alterat. Orice altă soluţie, după părerea mea, este avortabilă din start. Dumnezeu a murit odată cu autoritatea supremă a Cărţii, însă creştinismul este o religie a învierii şi a vieţii. Să-i lăsăm pe alţii să se ocupe cu religia morţii, să se ocupe cu o mulţime de aspecte cultice care arată mai multă pietate faţă de morţi, decât faţă de Acela care Se numeşte în Scriptură, Dumnezeul cel Viu. De câte ori ne îndreptăm spre morţi sau spre muritori, pentru ca prin ei să putem avea acces la Dumnezeu cel Viu, înjosim ideea de Dumnezeu, ucidem şi ce a mai rămas din Dumnezeu în conştiinţa noastră. Este adevărat că Dumnezeu trebuie să fie şi în noi, într-un sens spiritual, imanent, dar în mod obiectiv, El este „Tatăl nostru care eşti în ceruri”. El este în acelaşi timp transcendent şi doritor să-I adresăm în mod direct rugăciunile noastre, inclusiv căutările şi dilemele noastre. Pentru mine, Dumnezeu nu este mort.

  17. O dată din Suflet,
    De două ori şi-n ADEVĂR,
    De trei ori pentru Libertate !
    DUMNEZEU E IUBIREA,
    IUBIREA E DUMNEZEU !
    În engleză sau pe româneşte ?
    Ceea ce nu lămureşte deloc textul, este, dar despre care Dumnezeu vorbim ?
    Despre care Dumnezeu s-ar fi dorit să vorbim ?
    Al căror Scripturi, al Cui, al căror Biserici, teorii, vorbe, îndoctrinări
    şi tot felul de mii de poveşti, nu departe de cea cam de pe-aici ?
    Straniu acest demers atît de „didactic” şi înfiorător de simplist !
    Se vor supăra mulţi, unii chiar rău de tot,
    DAR scriu DOAR şi spun exact ceea ce simt
    citind acest eseu al lui Gabriel Liiceanu nici vrînd să fac pe nebunul, nici să mă dau mare,
    nici să dau lecţii, nici să provoc, nici pentru că aş avea ceva cu autorul, ci pur şi simplu pentru că aşa-mi vine din rărunchi şi din suflet, din sens şi din necunoscut, din înalt şi din străfundurile Cosmosului, din inimă şi din iubire, dintre gînduri şi dintre negînduri, dintre vibraţii şi stări, experienţe şi epifanii.
    Acest Text, este total lipsit de Dumnezeu ! de ceea ce atît de uşor definim Credinţa în Dumnezeu !
    N-aş îndrăzni să spun că este o blasfemie dar înspre ea mă bate gîndul, conducîndu-mă să rămîn treaz şi îngăduitor. Nu oricui îi este dat să fie cu adevărat BUN !
    De parcă Dumnezeu se defineşte, se explică, se arată cu degetul, se propovăduieşte, se bagă-n cap şi în suflet, se îndoctrinează şi se ideologizează, se filmează, se fotografiază, se subtitrează şic în „engleză” şi se bălăcăreşte prin „bărăgane”.
    Despre DUMNEZEU s-au scris tone şi tone de bibiloteci, pe toate gardurile, zidurile, cu sînge şi lacrimi, cu revelaţii şi crime, cu minciuni, cu ……… dar de fapt, cu atît de puţine Adevărate Adevăruri.
    Nu există învăţătură pe Lume care să-ţi-L reveleze pe Dumnezeu,
    Dumnezeu te sălăşluieşte de la începutul Lumii pînă la începutul Lumei,
    TU SINGUR, în profunzimile-Ţi cele mai absolute, SINGUR, îl vei descoperi pe Dumnezeu !
    Cum ? absolut Nimeni nu-Ţi poate spune Cum ! ar fi o minciună !
    Acest parcurs-căutare-iniţiere INFINITĂ nu ia capăt Niciodată.
    Doar cei Aleşi, ajunşi în stadii EZOTERICE înalt-excepţionale încep avea acces la Calea Cunoaşterii, Priceperii şi Înţelegerilor, Aprofundărilor şi Detaşărilor de sordidul Minciunii împieliţate ideologice
    de propagandă şi ducere în ispita făgăduielilor de mîntuială, instuţionalizată.
    Articolul lui Gabriel Liiceanu este o lecţie vulgară pentru vulgata în clocotul ignoranţelor cele mai crase, care în România de azi, sînt fructul abominabil al ideologiei criminale comunist şi post-comuniste şi a Bisericii Etatizată instituţie totalitară şi complice ideologie comuniste dictatoriale.
    IDEOLOGIE pur şi simplu, boală a demenţei unor creiere lipsite de Dumnezeu, bîntuite de Diavol,
    patologie atroce, virus, cancer, moarte. Asta se cheamă aşa cum se defineşte : „ideologie”, nefiind nici credinţă, nici religie, nici misticism, nici sacru, nici alte definiţii noi-inventate şi vehiculate deviaţionist, nefast şi perfid, deturnînd conştient şi malefic, înţelesului, sensul cel mai evident, simplu şi esenţial. Nici drog, nici opium, VIRUS Mortal fără Leac de-o abominabilă atrocitate şi perpetuă „genetică” transformare continuă !
    Dar să ne reîntoarcem, acolo unde ne tot duce-conduce domnul Gabriel Liiceanu,
    într-o „incursiune pe tărîmul credinţei”, lăsîndu-ne perplex-perplecşi, cu ochii-n soarele zig-zagurilor terestre, frumos pigmentate şi pitoreşti, autentic autohtone, ciudat, nici pînă la sfîrşit, parcă uitînd să mai vorbim şi despre cel de-al doilea „fel de-a vizita teritoriul credinţei”, cel „pe cont propriu”.
    O Vai ! „a vizita” ?!? „teritoriul credinţei” ?!? Cuvinte-termeni şi noţiuni, fără urmă de Dumnezeu !
    Oare chiar aşa se face educaţia întru desluşirea Lui DUMNEZEU ?!?
    Despre enumerarea cazurilor de batjocură a lui Dumnezeu, de la engleză pînă la înjurătura de …..zei,
    mai era un pas mic pentru umanitate, unul imens pentru Homo Universalis.
    Scriind toate astea, iaca, acum, a început să mă doară înfiorător sufletul, iar Spiritul mi-a făcut semn să mă depărtez cît mai grabnic de astfel de chemări şi demersuri în excursiile didactice pe meleagurile în care Credinţa se vinde Oricum iar Dumnezeu se vizitează precum Casa Poporului sau Biserica Neamului. Aveţi Grijă de Sufletul Vostru ! Numai Voi înşivă vi-l puteţi Păzi şi Hrăni cu Credinţă ! Aceste FRUCTE nu-s aici, nu-s pe toate drumurile, nu-s pe gratis şi nici în văzul auzului gîndului lumii. Nu în Turmă vă veţi Desluşi ! Ci doar dincolo de Abisurile lăuntrurilor Fascinaţiilor şi Cugetărilor Fără de Capăt, nici Început, şi nici Sfîrşit ! Purcedeţi şi Căutaţi !
    Cu iubire şi profundă sinceritate, din inimă şi din suflet , şi nimic mai mult !

    • Dar Dumnezeu exista? Pentru ca altfel, in profunzimile noastre vom deslusi doar nimicul, iar asta doare mai mult chiar decat nestiinta.

      • Dumnezeu este nimicul absolut. Daca doare nu este nimic … Nimicul care doare este lipsa a ceea ce omul este obisnuit sa denumeasca ca fiind viata sau “eu”.

            • @VladB
              Nu e greu:

              Inexistentul nu există.
              deci
              Ceea ce apare exista deja înainte de a fi observat.
              Dacă nu apare înseamnă că: ori nu există un Observator ori acesta există dar nu a fost atent ori a fost atent dar instrumentul său de observare nu este adecvat (sau nu este calibrat corect).

              Desigur că orice Observator poate cădea în capcana subiectivității sale: ”Cred că Ceva există, vreau să-l observ pe acest Ceva, cred că mi-am construit mecanismul cu care să observ și acum observ. Ceea ce văd acum este exact ceea ce Credeam.”

              Printre toate cele care Există se află și Dumnezeu.

              Domnul Liiceanu ne demonstrează că Dumnezeu poate fi observat într-un singur loc: ”în fiecare din noi”.
              Dacă reușim să-l observăm atunci avem șansa de a-i înțelege mesajul.

            • @Mihai Popa

              Observatorul presupune o separare. Observarea e buna ca metoda de meditatie. Daca il observam inseamna ca mai e ceva acolo, la fel si daca suntem doar observatori. E o alegere, daca sesizati. Alegerea e practic mecanismul inerent al mintii. Orice faci nu poti sa scapi de alegere. Captiv in alegeri omul se misca in cutia numita minte. Intelegerea mecanismului mental inseamna transcenderea mintii. Alegerea ultima e intre existenta si non-existenta adica tot o alegere: indreptarea spre moarte, sustragerea din viata, adica non-existenta sau existenta exuberanta, trairea vietii din plin. Disolutia alegerilor inseamna ajungerea la sine … si viata.

          • Nu cred ca cineva se poate raporta la Dumnezeu direct, fara a fi initiat de un credincios. In acest sens, citatul din Kierkagaard mi se pare foarte binevenit. Nu e posibil sa contemplam Absolutul sau, daca doriti, Nimicul, sarind niste etape, cum ar fi credinta intr-un Dumnezeu personal, fie el Buddha sau Cristos.

            • @Mihai

              Dumnezeu e peste tot. Este bine ca lumea sa se iubeasca si sa iubeasca. Asa lumea devine un loc frumos.

      • Ce este „nimicul”?
        Un om rational, care considera ca doar un naiv (eufemism!) crede intr-o inteligenta suprema numita „Dumnezeu” creator al Universului, poate fi si el sa fie considerat la fel de naiv(…) atunci cand afirma ca stie cu exactitate ca inainte de Big Bang* n-a fost nimic?
        *: stabilit in secunda 0 la puterea -43, dupa efectuarea tuturor calculelor posibile azi!
        Posibil inseamna absolut, sau logica matematica lasa loc perfectibilitatii, si atunci calculul este incomplet…? Ce a fost deci, pentru un stiintific, inainte de BB…nimic? Universul s-a autogenerat (Bohr) din nimic? Si atunci, de ce exista totusi „ceva” si nu „nimic”, din hazard?
        Sa ne imaginam o explozie intr-o imprimerie, in urma careia toate literele care pica, ajung din hazard pe coli de hartie formand texte inteligente, romane si culegeri stiintifice…Cum vi se pare? Inteligent sau naiv…?

      • @iosiP
        Acest gen de întrebări sunt exact acelora care trebuiesc puse în maşină între prieteni în drum spre mare sau munte, mai ales în vacanţă.
        De ce nu-l întrebaţi pe dl. Liiceanu ?
        DUMNEZEU ESTE ! dacă pentru dumneavoastră „există” sau nu, îmi este imposibil să vă răspund.
        Michelangelo sau Leonardo Da Vinci ( şi atîtea şi atîtea, multe multe infinit de multe)
        Au fost, sunt şi vor fi, EXISTĂ !
        Dar Ei, nu există pentru toată lumea, majoritatea exorbitantă a omenirii de pe această planetă nu ştiu absolut nimic despre Existenţa lor,
        şi nici nu-şi pun întrebarea, dilema sau problema.
        Cam aşa şi cu DUMNEZEU !
        EL „există” dacă doriţi să-l CĂUTAŢI !
        Începeţi cu IUBIREA,
        iubirea lucrurilor simple şi a celor de-aproape, Dăruiţi-le zilnic
        din profunzimile dumneavoastră bucuria de a fi Prin şi Întru, Ei !
        Dar SUFLETUL dumneavoastră, „există” ?
        Fiţi în Armonie cu EL !
        Nu gîndiţi URÎT şi nici RĂU,
        poate aşa veţi descoperi dacă Dumnezeu „există” sau nu, chiar şi pentru dumneavoastră !
        Răspunsul la întrebare este deja oferit în gîndurile din comentariul precedent , recitiţi-l cu atenţie!
        P.S. dacă neştiinţa doare, atunci cu siguranţă, „EXISTĂ” şi Dumnezeu !

  18. Intotdeauna l-am apreciat pe filozoful si ganditorul Gabriel liiceanu. De aceea, cu respectul cuvenit, doresc sa-i raspund folosind nu aceleasi haruri metafizice cu care Dumnezeu l-a blagoslovit din belsug, ci umila mea experienta personala.
    In 1994 baiatul meu de 6 ani a murit de leucemie, dupa aproape doi ani de spitale si tratamente inficiente. Multi in locul meu si-ar fi abandonat credinta dar la mine nu doar ca s-a aplicat dictonul lui Tertullian, „credo quia absurdum”, am pus sub microscop credinta care nu era pana atunci decat un joc intelectual.

    Eram invatator la Comarnic, la Sc.Generala nr.2 si castigam pe vremea 125,00 lei pe luna sau cam $130/luna. Si cum stiam de sistemul zeciuielii ca percept biblic (vezi Maleahi 3:10) am inceput sa dau bisericii mele (Adventiste de Ziua a Saptea), zeciuala din salariu. In scurta vreme am inceput sa intru la banuieli ca ceva nu e in regula – de fapt nu eu ci sotia. Cheltuiam mai mult decat castigam – ha, parca nu ar experimenta chestia aproape toata lumea… Dar fara sa intram in datorii. Si ne-am propus sa urmarim foarte clar cat castigam, toti banii cere ne intra in portofel (nu stiam cum sa folosim un acont banacr pe vremea aceea) si cat cheltuim.

    De la 1 Ianuarie 1995 am scris cu atentie toate cheltuielile pe pagina din stanga a unui carnetel: chiria la apartament, lumina, gaze, telefon, mancare, transport (benzina si toate biletele de autobuz/tren folosite), mancare, sucuri, sapan, pasta de dinti hartie igienic… TOTUL pana la ultimul leu. Inclusiv zeciuiala data bisericii – 13 dolari. Deci castigam atat, limitat de un salariu cum am zis – in dolari pe vremea aceea cam 130. Asta pe pagina din dreapta. Si in stanga cheltuieli de 250.

    Ne-am zis ca e o greseala, ca poate cineva ne-a strecurat bani in portofel pe cand dormeam, ca poate parincii au datunuia dintre noi si… Si am repetat totul in Feb. Martie, Aprilie si Mai dupa care ne-am oprit pentru ca totul era clar negru pe alb. QED. Cheltuiam mai mult decat castigam, luna dupa luna si nu intelegeam cum vine treaba asta. Nu inteleg nici acum care e matematica lui Dumnezeu dar cel putin in dreptul meu merge perfect. Luam salariul, acelasi amarat salariu pana am iesit din invatamant anul urmator, si cheltuiam tinanat chiar pasul cu inflatia, intotdeauna mai mult. MULT MAI MULT, cu aproape 50% mai mult.

    O da, astept sa fiu luat la misto, sa fiu injurat, etichetat sectant, etc… Rezist oricarei „palme virtuale” nici o problema. Dar asta nu schimba cu nimic ecuatia. M-am rugat lui Dumnezeu, am ascultat de indemnul lui de ma increde in el nu doar la nivel intelectual ci si practic, platind zeciuiala (pentru un ateu sau chiar si pentru un agnostic, chestie mai absurda si mai ridicola decat asta nu cred sa existe…) si el mi-a raspuns. Nu o data, accidental, nu de cateva ori ci sistematic…

    Raspuns la rugaciune am primit si in alte feluri dar nu am aici timp si spatiu sa o lungesc…

    Dincolo de arumentul ontologic al existentei lui Dumnezeu, dincolo de dezbaterile dintre Richard Dawkins si Ken Ham, dincolo de frazele rafinate ale filozofilor si doctorilor in teologie, pentru mine credinta ca Dumnezeu exista si ca isi indeplineste promisiunile, este un fapt demonstrat si parademonstrat.

    Chiar asa? Da, chiar asa. Fugi de-aici dom’le, prea de tot, chestiile astea de doi bani. Nu sunt de doi bani. Este argumentul pe care nu am cum, nu pot sa il trec cu vederea atunci cand e vorba de existenta lui Dumnezeu. Pai de unde cheltuiam eu mai mult decat castigam? De unde? In nici un caz nu pomeneam experenta mea cu zeciuiala daca as fi vrut doar sa filozofez de dragul ideilor frumoase precum Domnul Liiceanu (din subliniez respectul pe care il am pentru domnia sa…) cu riscul de a fi luat in ras. Cu stima si respect,
    Ovidiu

    • Domnule , asa aiureli nu am mai citit pe contributors. Si sper sa nici nu mai citesc vreodata…Este impardonabil sa amesteci moartea unui copil cu meschinariile la care recurgeti, pe cine credeti ca prostiti? V-a murit copilul …ahmmmm…si dvs numarati apoi firfireii in plus,( ce tentant, nu?) veniti din neant, ca o rasplata a „zeciuelii”? Aveti cumva impresia ca, macar unul din cititorii de aici, va crede aburelile? Desigur, va considerati crestin. Ziua 7-a, paispea, nu conteaza. Crestin sa fie. Aveti probabil un scop, „Dumnezeiesc”, sa mai prindeti un fraier in plasa. Amestecand tragedia cu lacomia, nu? Stiti pe ce site v-ati bagat? Stiti la ce articol „comentati”?

      • Mesajul este: daca dai zeciuiala vei primi din cer direct in buzunar, fara sa iti dai seama, atat cat iti trebuie, sistematic!
        Sunt adeptul exprimarii tuturor opiniilor dar in acest caz ar fi trebuit moderat. E o mizerie.

      • Reactia dvs este justificata. Mai exact , dreptul la opinie nu inseamna ca in orice moment oricine poate spune orice si oriunde ( exista limitele decentei , limitele trasate de educatie,etc.) pentru ca spatiul public nu este si nu poate fi un loc in care unii isi descarca toate experientele personale, frustrarile sau obsesiile, pentru ca exista intotdeauna un pret pentru comunicarea in spatiul public ( Goethe a scris si publicat „Suferintele tanarului Werther”, el s-a eliberat de nevroza , dar dupa citirea cartii a existat o epidemie de sinucideri in Germania de atunci ! ) .
        Pe de alta parte, in multe cazuri, absenta moderarii in dialogurile din spatiul nostru public este cea care a condus la monologuri , dialogul surzilor si „sindromul Babel” in care toata lumea vorbeste dar nimeni nu asculta si nu respecta pe nimeni, ca sa nu mai vorbim de atacul la persoana sub anonimat sau nu.

      • Q.E.D. Recunosc, ar fi fost mai intelept sa nu arunc „margaritas ante porcos”, ca principiu biblic – nici o aluzie la adresa comentatorilor.
        Vad ca mai toate comentariile isi expun transcendentalul impodobit cu fraze mestesugite si orto/para/meta-lustruite… Credinta asta in discutie aici cu desteptaciunea pe partea stanga este sublima dar lipseste cu desavarsire. Dorinta unei epifanii de tip arghezian, „vreau ca sa-L pipai si sa urlu: Este!”, m-a determeniat sa fac un pas mai departe. L-am facut si am primit raspuns. Punct.
        PS. Pana si axioma lui Tertulian – Credo quia absurdum – ar fi fost mai bine primita decat o experienta personala impartasita „bona fide” aici. Qui habet aures audiendi audiat… :)

        • @ Ovidiu Radulescu

          Domnule Radulescu aveti dreptate. Ceea ce ne istorisiti dumneavoastra e greu de crezut, mai ales in ziua de azi cand credinta adevarata e atat de rara. Desi eu insumi sunt credincios, mi-ar fi fost greu sa va cred daca as fi citit povestea dumneavoastra acum 15 ani. Totusi va cred. Va cred pentru ca si eu am avut exact aceeasi experienta. Pentru o perioada salariul meu a fost cam jumatatea chiriei. Nici nu mai vorbesc de celelalte cheltuieli ca energia electrica, telefonul, benzina, mancarea, datoriile la banca, etc. Salariul imi era aproximativ jumatate din CHIRIE ! In toata acea perioada nivelul datoriilor nu mi-a crescut, nu am suferit de foame si toate facturile au fost platite la timp. Eu am 2 diplome, una de Inginer si una de Business, asa ca ar fi greu criticilor mei sa demonstreze ca sunt incapabil de a tine evidenta unor chetuieli :-). Pentru ca nu pot explica fenomenul, parca si mie imi vine greu sa cred ce mi s-a intamplat, dar nu pot nega ceva ce mi s-a intamplat mie insumi. Insa Dumnezeu e viu, si lucreaza si in ziua de azi asa cum a lucrat de la inceputul istoriei pamantului. El a facut, face si va continua sa faca minuni in toate cazurile in care El considera de cuviinta, iar unii dintre noi vor crede iar altii nu, asa cum a fost de la inceputul lumii. Ca e vorba de sanatate, de finante, de cunostinta, de relatii inter-umane, mana lui Dumnezeu nu e prea scurta ca sa intervina in viata noastra. Unii dintre noi pot accepta acest lucru, iar altii nu. Aveti intelegere fata de cei care, ca Mircea M, nu pot accepta marturii care nu se incadreaza in tiparul punctelor lor de vedere. Dumnezeu exista si lucreaza independent de credinta sau necredinta oamenilor. Fie ca Dumnezeu sa dea credinta si sa mantuiasca pe toti cei ce au citit sau vor citi ceea ce ati scris dumneavoastra.

  19. Omul, devine Om prin creștere în sânul familiei și prin educare într-o colectivitate. El are mereu nevoie de o călăuză, de la mama care-l naște, cei din jur care-l cresc, școlile care-i predau cunoașterea umană de până în acel moment, inclusiv, poate ca un corolar al învățării, „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Tot ce primește omul de la alții sunt explicații. Pe baza lor își formează cultura personală. Mulți oameni rămân în acest stadiu, al însușirii mai multor sau mai puține cunoștințe, necesare existenței lor. Dar cunoașterea nu se oprește aici și mulți alții trec de faza explicațiilor însușite și ajung în cea a înțelegerii învățăturilor primite. Dintre ei se formează viitorii profesioniști adevărați, creatorii de noi cunoștințe, nu doar transmițători, ai unui domeniu, literatură, artă , știință, tehnică, religie etc…Ca să revenim la fenomenul religios, ca parte a culturii umane, aici călăuzitorii sunt de neînlocuit. Dacă în celelalte domenii învățătura se poate transmite și de persoane fără o înaltă înțelegerea cunoștințelor, (de exemplu în fizică un profesor cu minimă înzestrare didactică poate avea în grupul său un viitor geniu al domeniului. Și asta pentru că aici intervin alte înzestrări intelectuale la viitorul savant. În primul rând spiritul de experimentator/căutător a unor sensuri noi și mai ales spiritul de observare a unor …amănunte pe care zeci de ani nimeni nu le-a observat. În acest domeniu contează în primul rând agerimea observării, lucru dovedit deplin în ultimii ani prin îmbunătățirea permanentă a tehnicilor de observare), în domeniul metafizicii, implicit religiei, este esențial rolul învățătorului, individual în protestantism, instituțional, prin biserici, în creștinismul clasic. Înțelegerea, sub forma iluminării, a găsirii lui Dumnezeu, vine doar printr-o practică îndelungată în sânul acestor colectivități și mai ales abia după acceptarea asumată a comuniunii cu ele. Nu există iluminare în afara bisericii, dar actul iluminării e un act psihologic individual…Toți marii duhovnici și în general sfinții s-au izolat de lume doar după dobândirea iluminării, rămânând cu Adevărul revelat, dar până atunci au urmat Calea și Viața după normele Bisericii…Protestanții nu au sfinți, ei se mulțumesc doar cu Calea și Viața…

  20. Nietzche este cel mai nociv ganditor modern…mai periculos decat Marx.
    Daca Hegel a fost un sarlatan, vorba lui Schopenhauer, atunci Nietzche cu al sau Übermensch-ul a fost un dement pe care il luam pe bune de filozof. Are un stil provocator, si citeaza din toti filozofii cu lejeritate. Avea si un stil extraordinar de a scrie (prefatata la Omenesc, prea omenesc), seducator, dar in fond, cand ajungi la esenta filozofiei sale – Der Wille zur Macht, vointa de putere – s-a terminat vrajeala cu „spiritul liber”.

    • Mihai, cred ca sunt de acord cu tot ce ai enuntat in mod succint…

      Hegel pare ca a fost un zevzec cu vocabular bogat, ambitios sa inventeze cuvinte noi (concepte), inteligenta mediocra si memorie (cel putin mecanica) foarte buna. Hegel a intretinut propagandistic ambitiile de marire unor personaje ca Napoleon, gata sa isi impinga la razboi intregul popor (levee en masse). mortii cu mortii, viii cu viii. numai ca mortii nu pot scrie istorie. chestii de genul asta s-au mai repetat cu Stalin. as inclina sa suspectez pe Hegel de activitate in servicii secrete – in sensul de a tampi adversarul prin dezinformare. nu am dovezi nici pro si nici contra acestei teze. doar ca e de studiat pentru cei care au mai multe resurse decat mine (cand zic resurse zic in primul rand acces la ‘informatii’).

      Nietzsche a fost un mare psihopat narcisist. psihopatii au boala puterii. branza buna (inteligenta etc.) in burduf de caine (educatie, formare).

      Schopenhauer din ce imi aduc eu aminte spunea despre Kant unele chestii… cum ca facuse facil accesul magarilor la amvon. l-a acuzat pe Kant ca a argumentat printr-o logica circulara existenta lui D-zeu. ceea ce numea Kant „imperativul categoric absolut” implica in mod necesar existanta lui D-zeu dar nu si-a batut capul domnul Kant sa demonstreze existenta acelui „imperativ categoric absolut”.

      Schopenhauer insa se incapatanase sa „creada” ca exista un adevar revelat la vreo religie – i-a gasit pe asiatici – si a formulat ca exista un soi de telepatie universala care face ca un individ sa retraiasca suferintele sau fericirile altui individ si ca de acolo rezulta moralitatea (un soi de monism panteistic). Fundamentele Moralei – 1840.

      dar Schoperhauer nu demonstrase universalitatea compasiunii. o pisica nu are compasiune pentru soarecii pe care ii prinde si prinde soareci chiar daca nu ii e foame. se mai si joaca cu mancarea exersand pe o tinta vie. nu toate fiintele au compasiune fata de semeni ci doar animalele sociale. iar acea compasiune e educata mimetic, rezultata in principal din instinctul matern, o extensie a acelui instinct parental. dar compasiunea NU e universala ci variaza in masura in care indivizii isi regasesc ‘cumintenia’ (copilul a murit) in alte fiinte ce inceteaza a fi straine. tocmai de aceea psihipatii nu au compasiune, pentru ca in ei copilul a murit definitiv. psihopatii cei mai reusiti ajung sa fie politicieni si sa spuna precum Stalin: „recunostinta e o boala de care sufera cainii”.

      mai exista o forma de compasiune, una ipocrita (altfel spus falsa, pretinsa), si este deprinsa prin educatie ‘planificata’, fortata. acea compasiune ipocrita face ca un fals ‘bun samaritean’ sa nu se mai sesizeze fata de un necunoscut daca e imbulzeala pe strada incat cel in nevoie ajunge sa aiba sanse mai mici de a fi ajutat in timp util decat daca nu era imbulzeala pe strada. fenomenul a fost observat si consemnat in psihosociologie (alt termen fiind ‘psihologie sociala’). explicatii serioase pentru acest fenomen nu stiu sa fi redactat cineva in vreo carte pana acum. maestrii manipularii nu doresc sa faca cunoscut publicului toate resorturile pe care le intrebuinteaza. dar sare in ochi ca orice Hitler, Stalin etc. se prezinta ca Parinte al natiunii si deci deasupra tuturor incat sa dobandim obligatia sa iubim pe d-zeu cu toata fiinta noastra. se ajunge sa planga victimele pentru moartea tiranului (moartea de batranete a tiranului era o curiozitate improbabila pentru grecii antici) si eventual sa il faca sfant, sa ii faca icoane etc. deci… e vorba de un instinct primar de subordonare fata de autoritatea parentala incat prin abuzarea acestui mecanism instinctual societatea poate fi schilodita total.

      as zice ca majoritatea oamenilor sunt partial psihopati si ca manifesta frecvent o falsa compasiune. e ceea ce popii numesc pacatul smereniei fatarnice nerealizand insa ca si ei s-au dovedit fatarnici atunci cand au ales sa legitimeze institutia popeasca devenind popi si predicand, amenintand cu tortura revansarda, fara sfarsit, a necredinciosilor in iadul vesnic (a doua moarte). de vina e educatia compasiunii impuse, educatia planificata, primita din partea unui educator care lucreaza ‘la norma’. rezulta un comportament robotizat, bazat pe frica si nu pe incredere reciproca.

      cam din secolul XX incoace insa filosofia si insusi conceptul de d-zeu nu prea mai sunt frecventabile… decat daca e vorba de „filosofia lucrurilor pamantesti”. cu alte cuvinte daca implica oleaca matematica si metoda stiintifica.

      http://en.wikipedia.org/wiki/Omphalos_hypothesis

      Bertrand Russell wrote, in The Analysis of Mind: ‘there is no logical impossibility in the hypothesis that the world sprang into being five minutes ago, exactly as it then was, with a population that „remembered” a wholly unreal past’.

  21. @ela, „ *: stabilit in secunda 0 la puterea -43, după efectuarea tuturor calculelor posibile azi!”
    Greșit! „BB” e secunda zero. Perioada de timp de care vorbiți nu poate fi descrisă de nicio teorie actuală. Mecanica cuantică nu se mai aplică dincolo de această limită…dintr-un motiv foarte simplu de înțeles, constanta Planck, cea care dă dimensiunea celei mai mici entități energetice, e o variabilă care operează doar de la acel moment. Mecanica cuantică operează doar în domeniul în care constanta aceasta are o semnificație. De la zero încolo nu se poate spune nimic, încă….

    • și ca să nu apelați din nou la eufemisme, revin și vă lămuresc și noțiunea de „variabilă”(care, în limbaj fizic, nu e opusul constantei). Variabilă se numește orice mărime, fundamentală ori derivată, prin care se formalizează un limbaj științific, o teorie, simplu spus. Ce este o mărime? O variabilă care se poate măsura, ori …se introduce în teorie cu o valoare fixă, care confirmă, experimental, observațiile făcute în natură…și care, prin folosirea ei în limbajul creat îl face pe acesta …falsificabil, dar …încă ne falsificat… Aici este călcâiul lui Ahile al multor teorii de succes. Introduc constante …ca teoria să funcționeze…exact pentru a fi o teorie care dă rezultate în concordanță cu observațiile…Se întâmplă până când …miopia observării e depășită și se constată că acele constante sunt …un set de alte variabile mult mai subtile…care formalizează o nouă teorie…Rezultatul acestui proces? Cu cât fizica se extinde, metafizica se îndepărtează de granițele …cunoscutului trecut… Aici poate fi explicație a …retragerii lui Dumnezeu din lumea cunoscută …dar și un teren fertil de discuții gen… Ce rămâne în lumea cunoscută științific din metafizica ei de dinaintea …omorârii lui Dumnezeu…? Știm că a pleca, înseamnă a muri puțin…chiar și pentru om. În acest context afirmația lui Nietzsche pare îndreptățită…puțin… pentru toți cei …„cu chipul și asemănarea”… Omului

  22. Adaug si fiecare sa faca ce legatura (i) doreste:

    – Morminte varuite;
    – Adevar graiesc voua!
    – Sa-ti iubesti aproapele ca pe tine insuti, adica –spun eu–, sa nu te iubesti pe tine cu supramasura ci dimpotriva si asa poate ca vei ajunge mai aproape de indemnul Christic;
    – „Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea”

    Numai bine :)

  23. Credințele nu se discuta.
    Nu veti reusi asta nici macar cu fiul lui Noica.
    Credinta adevarata se TRAIESTE – in comuniune cu CHristos, nu cu lumea or cu inselatorul ei.
    De unde Fiu -?- fara de tata exista fiu/ Duhul Sfant prin care toate s-au facut?
    InfrarosuROGVAIVUltraviolet si spatiul N dimensional https://www.youtube.com/watch?v=Mfglluny8Z0m

  24. in cazul unui preot, a sustine ca nu conteaza invelisul lui omenesc, fiindca harul tot acolo se gaseste, este nu doar ilogic dar si imoral! povestea brânzei bune in burduf de câine nu tine nici aici, pentru că, aşa cum pielea de câine miroase urât si compromite bunătatea brânzei, tot aşa caracterul si comportamentul murdar al preotului distrug şansa harului de a vieţui in acel trup! drept urmare, fiindca preoţia este o alegere, nu o obligatie, preotul care nu traieste conform preceptelor biblice nu are har, indiferent ce povesti traditionale bisericesti ne-ar servi.

  25. Amurgul miturilor si amurgul zeilor distrugerii lor

    Motto

    „ Putem spera in ajutorul lui Dumnezeu ”
    1990
    Andrei Plesu
    Ministrul Culturii

    Am avut recent sansa sa citim inca un text uluitor pe langa multe altele la fel de uluitoare oferite de acelasi autor in ultima vreme, text care ( intentionat sau nu ) poate disloca convingeri si unde , conform unei strategii fascinante la prima vedere, orice cititor poate veni cu parerea sa , dar dupa lectura lui integrala si a comentariilor aferente , poate pleaca in unele cazuri cu parerea altuia desi un vechi proverb romanesc , dar citat foarte rar , afirma textual ” sa asculti pe toata lumea dar din mintile tale sa nu-ti iesi”.
    Dincolo de teza devenita clasica, dar inca socanta si fascinanta pentru unii a „mortii lui Dumnezeu” , cea mai interesanta teza sustinuta in articol este una care , intentionat sau nu, ofera un foarte interesant diagnostic pentru societatea occidentala :

    „Organizarea societății occidentale, mi-a confirmat un prieten teolog după ce i-am expus „ideea mea”, poate fi foarte bine descrisă ca un „creștinism aplicat”. Din clipa în care fructele credinței s-au copt și-au devenit „valori morale eterne”, tot omul, grație lor, putea lesne, în chestiunile fundamentale ale vieții, să știe ce are de făcut pe lumea asta.”

    In termenii lui Kant de altadata „avem cerul instelat deasupra noastra si legea morala in noi ”. Altfel spus, aparitia societatii si civilizatiei occidentale moderne au fost posibile prin actiunea unor actori sociali ( institutii si lideri ) care , in linii mari desigur, aplicau un principiu de o simplitate elementara : spuneau exact ce fac si faceau exact ceea ce spuneau.

    Cu alte cuvinte, in spatiul occidental a existat o anumita onestitate sociala si , intre anumite limite desigur, o concordanta intre vorbe si fapte, dar aceasta concordanta a fost aproape aproape absenta in spatiul est-european celebru prin decalajul patologic intre vorbe si fapte.

    Din acest punct de vedere , ar fi fost foarte interesant sa discutam in acest context cat de crestina a fost societatea romaneasca intre 1945-1990 , si cat de crestina a devenit ea in cei 25 de ani care au trecut pana acum , respectiv atunci cand elita politica ( si nu numai ) are in mod cert o anumita tangenta cu zona penala, si aici ,din nou, fiecare dintre noi are propria sa parere despre ceea ce a avut in fata ochilor in tot acest interval de timp.

    In context , autorul are o apreciere foarte interesanta si , in acelasi timp , foarte interpretabila :

    „ Aici exemplul propriei coerențe este suveran și vorba „fă ce spune popa, nu ce face popa” este, cred, una dintre cele mai urâte și viclene apoftegme scoase în față de înțelepciunea autohtonă. Nimeni, în fond, nu l-a obligat pe preot să se facă preot. „Avem nevoie de preoți pentru a ne aminti idealul”, a spus Kierkegaard.”

    In realitate, nici macar ateii nu confundau comportamentul unui preot oarecare ( si avem destui preoti si ierarhi care au numai haine de preoti …) cu valorile crestine in ansamblul lor. Ca sa discutam cu cartile pe fata , la noi ploua cu biserici nu prin presiunea credintei , ci prin interes politic, social si economic. Religia a devenit concomitent un mijloc de control social, mai exact un fel de industrie si afacere infloritoare ( de stat ?) cu o cifra de afaceri colosala . Nu intamplator la inscaunarea unui inalt ierarh un prim-ministru i-a urat acestuia in mod public …”succes in afaceri”( sic !).

    Poate de aceea autorul sustine in mod deschis teze ateiste care amintesc de tezele ironice din „Biblia hazlie” de altadata, teze care considerau umilinta , respectiv modestia crestina, drept tare comportamentale :

    „Dacă Dumnezeu își iubea atât de mult creatura, El n-o putea umili, tratând-o la nesfârșit ca pe un copil care trebuie dus de mână și care nu știe decât de amenințare, de frică și de chinurile iadului. Orice învățătură adevărată are ca țel final eliberarea spre propria-i libertate a celui ce-nvață. Nu cred că Marele Educator și-a dorit în eternitate spectacolul unor învățăcei în genunchi, ci, dimpotrivă, pornind de la modelul libertății Sale, o omenire aptă să meargă pe picioarele ei, alcătuită din indivizi viguroși moral, de vreme ce, atâta amar de secole, absorbiseră învățătura binelui și-a iubirii.”
    In aceasta abordare materialista, pragmatica si rationalista, si in viziunea autorului articolului, Creatorul devine in mod inevitabil un cinic de nivel suprem :

    „Să se descurce de-acum singuri, ca oameni mari ce-au devenit – și-o fi spus Dumnezeu prin secolul XVIII (și de astă dată l-a delegat să vorbească în numele Lui nu pe un profet evreu, ci pe un filozof german pe nume Kant[4]). Să se descurce, cu răul din ei și din lume. Să-și asume neputințele, să-și celebreze victoriile, să-nvețe de-acum să judece cu mintea lor faptele proprii și pe ale celorlalți. Iar dacă nu sunt în stare, să cadă pradă manipulatorilor. Dar dacă sunt liberi și puternici, să-și judece singuri ticăloșii și criminalii. Să nu mă mai lase pe Mine, „în ceruri”, s-o fac.”

    Altfel spus, de la „Dumnezeu este in noi ” ( adica in fiecare) pana la „omul este masura tuturor lucrurilor ” ( teza din filozofia greaca veche ) si pana la „omul este un fel de Dumnezeu” ( teza renascentista si iluminista,etc. ) , orice cale incepe cu primul pas care deja a fost facut :

    „ De la Isus încoace, Dumnezeu e în noi, în plusul acesta care ne ridică dincolo de noi. În loc să se întoarcă înspre un „dincolo” nedefinit, privirea se poate întoarce acum foarte bineînăuntrul tău, către „conștiința mai bună” sădită pe neștiute în tine. (Și de ce nu te-ai ruga, în fond, acestui Dumnezeu coborât în tine?) (s.n.) ”

    In sfarsit, daca in 1990 unul din cei mai importanti directori de constiinta de la noi spera inca in ajutorul lui Dumnezeu , acum in spatiul public este lansata o opinie total opusa desi ambii directori de constiinta citati au fost elevii aceleiasi scoli de la Paltinis ! Daca intr-un articol precedent, autorul articolului discutat aici era atunci foarte dezamagit de comportamentul laicilor si „astepta o alta omenire” (http://www.contributors.ro/cultura/mirosul-%c8%99obolanilor-a%c8%99teptand-o-alta-omenire/) , acum ne spune si de ce Dumnezeu si-a luat mana de pe noi :

    „ Totul a fost predat, totul a fost consemnat în cărțile sfinte care au devenit în cele din urmă tratatele lor de morală, învățătura Mea secularizată pentru uzul tuturor muritorilor. Nu se poate spune că nu i-am ajutat. Iar prima lecție a avut loc în rai, sub pomul cunoașterii. A trebuit să joc rolul dascălului aspru. Nu puteam să țin la nesfârșit lângă mine doi papă-lapte, dar nici să arunc în lume niște inocenți.” Dumnezeu s-a retras așadar en douceur, lăsându-și urma în fiecare din noi.”

    Gabriel Liiceanu
    2014

    Cu alte cuvinte, atunci cand problemele societatii romanesti sunt aproape insurmontabile, cand elita politica si sociala are tangente puternice cu zona penala, atunci cand destructurarea sistemului de valori este aproape totala , si cand de 25 de ani cetatenii cauta cu infrigurare un punct de sprijin intr-o societate duplicitara de gradul doi ( mai exact o societate a diversiunii in care de regula sub ceva se ascunde altceva – http://sergiusimion.blogspot.ro/2014/02/starea-de-parabioza-societatii-romanesti.html ) , dupa tot atatia ani , unul din cei mai influenti si talentati directori de constiinta de la noi, intentionat sau nu, demoleaza elegant ( si in contratimp aparent cu fostul coleg de la Paltinis ) ultimul reazem din ceruri al civilizatiei si spiritualitatii crestine , atat cat au mai ramas acestea pe la noi .
    Cum ar spune onest un ardelean . No , daca-i musai…:))

    • În acest început de mileniu, la două mii de ani de la actul fondator al Umanismului Creștin reprezentat de sacrificiul lui Iisus din Nazaret, Umanitatea este pe punctul de a fi învinsă iar Dumnezeu este dat dispărut (se presupune că a fost asasinat) !

      Cine sunt Criminalii ?

      Credincioșii creștini au declanșat războiul împotriva musulmanilor, în numele lui Dumnezeu, de îndată ce conducătorii lor, Monarhi unși cu harul lui Dumnezeu, au ascuțit suficiente săbii și au încordat suficiente arcuri.
      Credincioșii musulmanii au declanșat războiul împotriva creștinilor, în numele lui Allah, de îndată ce conducătorii lor, Mollahi unși cu harul lui Allah, au ascuțit suficiente săbii și au încordat suficiente arcuri.

      Au trecut două mii de ani !
      Ce au reușit acești ”conducători” să obțină după ce au umplut, timp de două milenii, Pământul de sângele credincioșilor ? Au obținut ceea ce este consemnat în Istoria Umanității ca fiind ”Dark Ages” ! (pe românește Secolele Întunericului).

      În acest amar de ani, oare au lipsit Dumnezeu sau Allah de la apel ?

      Desigur că NU, pentru că ruga creștinului sau musulmanului, oriunde a fost ea făcută, în Biserică sau în Moschee, înainte de a începe munca la câmp sau la războiul de țesut sau la celebrarea uniunii dintre bărbat și femeie în taina căsătoriei, această rugă a emanat dintr-un suflet credincios și niciodată nu a fost impusă de un Preot sau de un Mullah !
      Atât Preoții cât Mullahii sunt ca și boabele de grâu: unele pline, altele seci.
      Sufletele Credincioase sunt de un singur fel: pline de harul credinței. Unui Credincios nu-i poți asasina credința.

      Această stare de libertate necontrolabilă a sufletului credincios nu convine dorinței Conducătorilor de a domina destinele populației de aceea acești indivizi s-au folosit de genocid pentru a încerca să obțină controlul. Nu au reușit !
      Din Întunericul celor câteva secole de dictaturi religioase a izbucnit lumina Cunoașterii iar dictaturile religioase s-au destrămat.
      Astfel, a început ceea ce în Istoria Umanității se numește ”Renașterea” !

      A izbutit această lumină a cunoașterii să-i readucă pe Dumnezeu sau pe Allah (nu neapărat în această ordine) în prim plan sau să-i pună definitiv în umbră ? Desigur că NU ! Dar noii conducători suferă de același boli…

      Comuniștii l-au alungat pe Dumnezeu din Societate, i-au demolat bisericile și i-au oropsit pe credincioși. Dar nu au avut curaj să comită aceste abominabile crime decât atunci când Liderii lor au uzurpat conducerea monarhică iar Pedeapsa Dumnezeiască a fost înlocuită cu glonțul tras în ceafă !

      Capitaliștii nu l-au alungat pe Dumnezeu din Societate ci l-au făcut Acționar. Însă au avut grijă să nu fie Acționar Majoritar pentru că majoritatea acțiunilor este deținută de Vițelul de Aur.
      Dar nu au avut curaj să comită acest abominabil păcat decât atunci când Liderii lor au uzurpat conducerea monarhică iar Pedeapsa Dumnezeiască a fost înlocuită cu Falimentul !

      De fapt nimic nu s-a schimbat: ruga creștinului sau musulmanului, oriunde este ea făcută, în Biserică sau în Moschee, înainte de a începe munca la câmp sau la războiul de țesut sau la celebrarea uniunii dintre bărbat și femeie în taina căsătoriei, această rugă emană dintr-un suflet credincios și niciodată nu va putea fi impusă de un Preot sau de un Mullah !

      De aceea Dumnezeu sau Allah (nu neapărat în această ordine) nu pot fi uciși ! Ei pot fi doar sechestrați, sau, după cum spune domnul Liiceanu, se pot retrage, discret, pentru o perioadă.

      Și totuși sângele oamenilor nevinovați continuă să curgă !

      În Est, în timp ce un mare număr de creștini ortodocși se roagă, în grădinile din spatele caselor lor plouă cu trupuri sfârtecate; un tânăr a intrat în șoc atunci când acoperișul casei sale a fost spart de o jumătate de corp uman care a aterizat pe masa la care își lua micul dejun. Tot acolo, o familie întreagă aflată la muncile câmpului nu s-a mai întors acasă seara. Vecinii le-au găsit a doua zi cadavrele secerate de gloanțele unei rafale de mitralieră grea manipulată orbește de indivizi sălbăticiți de îndoctrinarea politică.

      În Orientul Mijlociu, în timp ce un mare număr de drept-credincioși execută, pașnic, la chemarea mezinului, ritualul celor cinci rugăciuni zilnice, confrați de-ai lor comit execuții în masă ale creștinilor, sapă gropi comune la marginea șoselelor după care proclamă întemeierea unui nou Califat.

      Și totuși, nici Dumnezeu și nici Allah nu au murit !

      Este adevărat ceea ce spuneți, domnule Liiceanu: ”Dumnezeu s-a retras așadar en douceur, lăsându-și urma în fiecare din noi. Dacă după șase zile de Creație și-a luat o zi de repaus, atunci să nu ne mirăm că după lungul timp petrecut în compania speciei umane a simțit nevoia să iasă o vreme din lume. Desigur, nu știm ce va vedea când, întorcându-se, își va arunca din nou privirea către noi.”

      Vom fi Noi capabili să oprim ofensiva contra ”urmei lui Dumnezeu” din sufletele noastre, declanșată de cei care au uzurpat Puterea Sa în Societatea Umană ?

      • ” Este adevărat ceea ce spuneți, domnule Liiceanu: ”Dumnezeu s-a retras așadar en douceur, lăsându-și urma în fiecare din noi…..”

        Chiar asa !

        Dupa cum lesne se poate observa ( dar dvs se pare ca ati uitat !) faceti o confuzie majora.
        Predica dvs kilometrica se adreseaza direct domnului Liiceanu ( deci nu mie ) , deci in acest caz ati gresit „adrisantul” iar dupa opinia mea , si site-ul , si auditoriul care nu cred ca digera usor enormitati ca cele de mai jos , chiar daca acestea sunt scrise cu majuscule respectiv dupa modelul fanaticilor semidocti disipati in mod democratic in toate tarile lumii ( la noi circula si acum pe mail-uri un „Cuvant al lui Dumnezeu” scris de un teribil „Petru”) :

        ” Capitaliștii nu l-au alungat pe Dumnezeu din Societate ci l-au făcut Acționar. Însă au avut grijă să nu fie Acționar Majoritar pentru că majoritatea acțiunilor este deținută de Vițelul de Aur.
        Dar nu au avut curaj să comită acest abominabil păcat decât atunci când Liderii lor au uzurpat conducerea monarhică iar Pedeapsa Dumnezeiască a fost înlocuită cu Falimentul !”

        ” Vom fi Noi capabili să oprim ofensiva contra ”urmei lui Dumnezeu” din sufletele noastre, declanșată de cei care au uzurpat Puterea Sa în Societatea Umană ?”

        Probabil sperati ca auditoriul sa se cutremure si sa inghete dupa asemenea citate „armaghedonice” dar , din pacate pentru dvs , trebuie sa luati in calcul si faptul ca pur si simplu il bufneste rasul.
        Incercati mai bine sa va prezentati discursul-fluviu ( si greu de digerat in logica civilizatiei europeane ) in fata unui alt auditoriu ( intr-o biserica , la o manastire,etc. ) ca sa aveti mai mult succes, sau in fata unor specialisti in domeniu care pot intelege exact ce va framanta chiar daca nu reusiti sa o spuneti de unul singur , dar poate daca intrati in contact cu domnul Ovidiu Radulescu de mai sus care are un discurs asemanator , va puteti consola reciproc.

        N.B. Faptul ca traim intr-o societate democratica ce ne ofera dreptul la opinie, nu da dreptul nimanui sa arunce in spatiul public orice galeata plina cu orice fel de enormitati , chiar si daca ar fi platit pentru asta !
        Spatiul public ( adica al tuturor ) are si el regulile lui care trebuie respectate de catre toti si atunci cand moderarea acestei platforme , din motive lesne de inteles, nu le apara in mod explicit.

  26. Da, candva, legea morala era deasupra omului, indusa prin frica de pedepse, prin „teama de Dumnezeu”. Precum in Vechiul Testament, cu Dumnezeu-Iahve cel pedepsitor… Omenirea-copil trebuia sa invete regulile morale de la un Tata aspru si neindurator.

    Dupa religia fricii, a venit randul religiei iubirii, descrisa in Noul Testament. Omeririi i s-a dat sansa sa se maturizeze, sa interiorizeze tot mai mult legea morala, de data asta nu prin frica, ci prin iubire, prin imitarea de buna-voie, treptata, a exemplului adus de catre Fiul Tatalui.

    Nietzsche, copilul prematur al unei noi omeniri, a anticipat aceasta etapa, cu al sau Supra-Om. Cu un curaj in gandire nemaiintalnit, el s-a crezut capabil sa isi guverneze lumea sufleteasca dupa propriile-i legi. Dumnezeu-Tatal era mort pentru el, nu mai avea nevoie de el. Dar, ca si Icar, s-a inaltat prea mult catre soare, prea devreme – si si-a frant aripile de vultur, prabusindu-se in abisul nebuniei…

    Idealul este omul matur, ce actioneaza in lume din iubire, exprimand din el insusi legile morale (aceleasi legi ce guverneaza dintotdeauna universul, dar individualizate in fiinta sa). El nu mai are nevoie ca acestea sa-i fie date din exterior (de catre parinti, profesori, preoti, societate…). El este omul liber.

  27. Domnule Liiceanu, din unghiul dumneavoastra abordarea pare corecta si completa dar din alt unghi , care pare a fi obtuz, ea seamana cu o ispitire, pentru a se repeta lucruri irepetabile, pentru cei care asteapta un sfarsit cu artificii.

    Pentru o persoana care a avut o revelatie personala cu Dumnezeu, toate tonele de maculatura religioasa, ateista, gnostica sau agnostica au valoare zero, nici nu sta sa va asculte , nici nu sta sa va lamureasca.

    Lui Iona i-a fost dat sa il vada o secunda pe Dumnezeu si urmarea a fost ca s-a inspaimantat de propriul eu.

    Avram cand a fost chemat de Dumnezeu sa vina in acea clipa a spus ca doreste sa vina cu el si tatal si nepotul, adica si trecutul si viitorul.

    Nu-l poti vedea pe Dumnezeu daca slujesti la doi stapani , si nu am vrut sa fiu subtil cu asta ..

  28. În acest început de mileniu, la două mii de ani de la actul fondator al Umanismului Creștin reprezentat de sacrificiul lui Iisus din Nazaret, Umanitatea este pe punctul de a fi învinsă iar Dumnezeu este dat dispărut (se presupune că a fost asasinat) !

    Cine sunt Criminalii ?

    Credincioșii creștini au declanșat războiul împotriva musulmanilor, în numele lui Dumnezeu, de îndată ce conducătorii lor, Monarhi unși cu harul lui Dumnezeu, au ascuțit suficiente săbii și au încordat suficiente arcuri.
    Credincioșii musulmanii au declanșat războiul împotriva creștinilor, în numele lui Allah, de îndată ce conducătorii lor, Mollahi unși cu harul lui Allah, au ascuțit suficiente săbii și au încordat suficiente arcuri.

    Au trecut două mii de ani !
    Ce au reușit acești ”conducători” să obțină după ce au umplut, timp de două milenii, Pământul de sângele credincioșilor ? Au obținut ceea ce este consemnat în Istoria Umanității ca fiind ”Dark Ages” ! (pe românește Secolele Întunericului).

    În acest amar de ani, oare au lipsit Dumnezeu sau Allah de la apel ?

    Desigur că NU, pentru că ruga creștinului sau musulmanului, oriunde a fost ea făcută, în Biserică sau în Moschee, înainte de a începe munca la câmp sau la războiul de țesut sau la celebrarea uniunii dintre bărbat și femeie în taina căsătoriei, această rugă a emanat dintr-un suflet credincios și niciodată nu a fost impusă de un Preot sau de un Mullah !
    Atât Preoții cât Mullahii sunt ca și boabele de grâu: unele pline, altele seci.
    Sufletele Credincioase sunt de un singur fel: pline de harul credinței. Unui Credincios nu-i poți asasina credința.

    Această stare de libertate necontrolabilă a sufletului credincios nu convine dorinței Conducătorilor de a domina destinele populației de aceea acești indivizi s-au folosit de genocid pentru a încerca să obțină controlul. Nu au reușit !
    Din Întunericul celor câteva secole de dictaturi religioase a izbucnit lumina Cunoașterii iar dictaturile religioase s-au destrămat.
    Astfel, a început ceea ce în Istoria Umanității se numește ”Renașterea” !

    A izbutit această lumină a cunoașterii să-i readucă pe Dumnezeu sau pe Allah (nu neapărat în această ordine) în prim plan sau să-i pună definitiv în umbră ? Desigur că NU ! Dar noii conducători suferă de același boli…

    Comuniștii l-au alungat pe Dumnezeu din Societate, i-au demolat bisericile și i-au oropsit pe credincioși. Dar nu au avut curaj să comită aceste abominabile crime decât atunci când Liderii lor au uzurpat conducerea monarhică iar Pedeapsa Dumnezeiască a fost înlocuită cu glonțul tras în ceafă !

    Capitaliștii nu l-au alungat pe Dumnezeu din Societate ci l-au făcut Acționar. Însă au avut grijă să nu fie Acționar Majoritar pentru că majoritatea acțiunilor este deținută de Vițelul de Aur.
    Dar nu au avut curaj să comită acest abominabil păcat decât atunci când Liderii lor au uzurpat conducerea monarhică iar Pedeapsa Dumnezeiască a fost înlocuită cu Falimentul !

    De fapt nimic nu s-a schimbat: ruga creștinului sau musulmanului, oriunde este ea făcută, în Biserică sau în Moschee, înainte de a începe munca la câmp sau la războiul de țesut sau la celebrarea uniunii dintre bărbat și femeie în taina căsătoriei, această rugă emană dintr-un suflet credincios și niciodată nu va putea fi impusă de un Preot sau de un Mullah !

    De aceea Dumnezeu sau Allah (nu neapărat în această ordine) nu pot fi uciși ! Ei pot fi doar sechestrați, sau, după cum spune domnul Liiceanu, se pot retrage, discret, pentru o perioadă.

    Și totuși sângele oamenilor nevinovați continuă să curgă !

    În Est, în timp ce un mare număr de creștini ortodocși se roagă, în grădinile din spatele caselor lor plouă cu trupuri sfârtecate; un tânăr a intrat în șoc atunci când acoperișul casei sale a fost spart de o jumătate de corp uman care a aterizat pe masa la care își lua micul dejun. Tot acolo, o familie întreagă aflată la muncile câmpului nu s-a mai întors acasă seara. Vecinii le-au găsit a doua zi cadavrele secerate de gloanțele unei rafale de mitralieră grea manipulată orbește de indivizi sălbăticiți de îndoctrinarea politică.

    În Orientul Mijlociu, în timp ce un mare număr de drept-credincioși execută, pașnic, la chemarea muezinului, ritualul celor cinci rugăciuni zilnice, confrați de-ai lor comit execuții în masă ale creștinilor, sapă gropi comune la marginea șoselelor după care proclamă întemeierea unui nou Califat.

    Și totuși, nici Dumnezeu și nici Allah nu au murit !

    Este adevărat ceea ce spuneți, domnule Liiceanu: ”Dumnezeu s-a retras așadar en douceur, lăsându-și urma în fiecare din noi. Dacă după șase zile de Creație și-a luat o zi de repaus, atunci să nu ne mirăm că după lungul timp petrecut în compania speciei umane a simțit nevoia să iasă o vreme din lume. Desigur, nu știm ce va vedea când, întorcându-se, își va arunca din nou privirea către noi.”

    Vom fi Noi capabili să oprim ofensiva contra ”urmei lui Dumnezeu” din sufletele noastre, declanșată de cei care au uzurpat Puterea Sa în Societatea Umană ?

  29. @Vlad

    De acord, dar mai exista iubire in lumea asta? Iubirea care sfideaza logica, legile fizicii. „Doi ori doi egal cu 4 mi se pare o impertinenta”

    In alt context, pentru cei care sunt familiarizati un pic cu „jargonul” filosofic, ce au facut in fine multi filosofi decat au reinterpretat de maniera lor notiunea de Dumnezeu, inlocuind-o cu o prima materia. La fel a incercat si Nieztche,dar nu i-a reusit mai nimic fata de Schopenhauer. Si nu e de mirare, pentru ca el a descris un archetip, un complex psihologic autonom. De fapt, nici nu sunt sigur ca e corect sa zicem „descris.” Cred ca era posedat, mai degraba. In esenta, exista un supra-om in fiecare din noi, doar ca ego-ul se raporteaza la el critic. In fine, nu era sarlatan ca Hegel, are o scuza ca era posedat…
    (books.google.ca/books?isbn=0415135621)

    Referitor la retragerea lui Dummnezeu din istorie, cred ca e o discutie foarte interesanta. Ma gandeam nu numai la o interpretare Jungiana, dar si la un documentar pe care l-am vizionat candva pe Discovery. Intr-adevar, toate reformele care ni se par acum necesare in istoria bisericii, deci a crestinismului (Luther etc.), toate criticile aduse ei (ma gandesc acum la Kierkagaard), au dus inevitabil la slabirea ei prin acceptarea interpretarii diferite a dogmei. Este un paradox: cei care au pledat pentru o credinta mai profunda au sapat la temelia bisericii crestine. Biserica a fost nevoita sa accepte pareri si interpetari tot mai diferite. Acum am ajuns intr-un punct unde, in Occident, preot poate fi oricine. Ma rog, o fi un pic diferit in Romania. Tre sa saruti maina preotului beat. Celibatul si abstinenta, bazele bisericii, sunt luate in derizoriu. Biserica si crestinatatea insasi sunt realmente aidoma unei stele care se raceste. Simbolurile nu ne mai misca, totul intra in desuetudine. Ce va fi e greu de spus.

    Oricum, chiar si asa, daca nu mai credem in Cristos, ar trebui sa ne amintim mereu ca suntem cresitini si ca nu exista un mesaj religios mai simplu, dar nici mai infiorator decat iubirea. „Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata mai asteptati?”

    • @Mihai, răspunsul pe care i l-ai dat lui @Vlad demonstrează un adevăr în care și eu cred:
      Nu are importanță dacă unii cred în Dumnezeu și nici dacă alții nu cred, important este să înțelegem că ceea ce ne unește este dragostea și răspunderea față de cei cu care împărțim Darul Vieții.

      Atâta vreme cât există un singur Om al cărui suflet poate intra în rezonanță ascultând mesajul pe care tu l-ai împărtășit cu noi: te citez:
      ”Oricum, chiar și așa, dacă nu mai credem în Cristos, ar trebui să ne amintim mereu că suntem creștini și că nu există un mesaj religios mai simplu, dar nici mai înfiorător decât iubirea. “Dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată mai așteptați?” ”
      sfârșitul citatului tău
      înseamnă că mai există în lume acea forță care nu se retrage niciodată din sufletele Oamenilor și care le va fi un sprijin solid în orice moment al vieții lor.

      Continuarea mesajului religios pe care l-ai citat parțial este:
      ”Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel?” (Matei 5:46,47)

  30. Diferenta dintre o viata traita captiv mecanismului mental si viata este iluzia schimbarii. Omul captiv mintii proiecteaza imagini, le schimba si are iluzia ca traieste. O data ajuns la imagine, la tel, la scop cu care se identifica constata ca nu il satisface. Deziluzionat alege un altul. Se muleaza dupa cerintele celor din exterior, se schimba, se modifica dar nimic nu il satisface.

    Viata e rezultatul armonios survenit natural care aduce implinire.

  31. A vorbi despre tao, zicea cineva, e la fel cum ai descrie comori visate. La fel si Dostoievski, in capodopera vietii sale, a descris iubirea crestina ca visul unui om ridicol.
    Toate acestea exista doar pentru cel care le-a trait. Pentru ceilalti sunt niste fantasmagorii.
    Aceasta este tragecomedia existentei umane. Dar nu e nimic de facut, „coboara mai joi”

    “Descend lower, descend only
    Into the world of perpetual solitude,
    World not world, but that which is not world,
    Internal darkness, deprivation
    And destitution of all property,
    Desiccation of the world of sense,
    Evacuation of the world of fancy,
    Inoperancy of the world of spirit;”

    T.S.Eliot

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

Carti noi

 

A apărut numărul special Engaging God’s Language sau Însușind limbajul lui Dumnezeu al revistei Diakrisis pe anul 2022, al 5-lea volum de la data fondării revistei academice (2022),  publicație care apare fie în format digital fie editat, la editura Eikon, București.  Citeste mai mult

 

Carti noi

La Editura Trei tocmai a ieșit din tipar, special pentru Bookfest, „Istoria Filosofiei” de A.C. Grayling. O lucrare apărută recent, scrisă de unul dintre cei mai buni specialiști în filosofie de azi. Această istorie se remarcă prin tratarea foarte clară a temelor și ideilor. Ediția românească arată foarte elegant, are peste 700 de pagini, și o puteți obține cu reducere la Bookfest.

 

Carte recomandată

 

Excelentă carte de luat în vacanță! Distractivă, delicioasă, brutală.  Tot ce a rămas ascuns, nespus și neexplicat în filmul lui Tarantino: detalii toride, crime nerezolvate, secrete din culisele industriei, anecdote sordide despre staruri care întruchipează pentru fani perfecțiunea sau momente sublime de pe platourile de filmare ale unor filme de mult uitate. Mai bună decat s-ar fi asteptat fanii regizorului sau criticii literari.

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro