Grădina Palatului Știrbei sau restaurarea ca mistificare a istoriei

„Palatul Ştirbey este o proprietate cu o valoare arhitecturală inestimabilă. Încă din faza de prospectare a pieţei am fost fascinaţi de stilul neoclasic ascuns în spatele elementelor stilistice exterioare şi interioare ale clădirii – astăzi în paragină – şi care, fără cuvinte, ne spun poveşti despre istorie, serate elegante şi evoluţia unei naţiuni. Planurile proiectului au drept epicentru prezervarea farmecului istoric al acestei clădiri emblematice.” *1

Recent, printr-o serie de articole publicate în presă, a fost făcută cunoscută intenția restaurării Palatului Știrbei, monument istoric de grupa A (valoare naţională şi universală), și reconstrucția corpului dispărut al fostei sale remize de trăsuri. S-ar părea că palatului îi va fi redată demnitatea și că lunga sa suferință va lua sfârșit; în realitate,situația este diferită, pentru că ”epicentrul” este în altă parte.

Ceea ce s-a spus mai puțin este faptul că intervenția asupra Palatului Știrbei nu se rezumă la restaurarea lui, ci mai presupune și altceva, și anume construcția unui corp nou. Despre el se pot afla unele informații, nu foarte detaliate dar suficient de relevante, din anunțul de intenție privind Planul urbanistic zonal ”Complex urbanistic multifuncțional, Palatul Știrbei, Calea Victoriei nr. 107”, proiect care propune ”o rezolvare urbanistică unitară prin raportarea ansamblului atât la vecinătățile imediate, cât și la contextul mai larg al Căii Victoriei”: un imobil cu funcțiunea de ”birouri și comerț” care va ocupa cea mai mare parte a terenului din spatele palatului. Argumentele prin care autorii P.U.Z.-ului justifică necesitatea acestei operațiuni sunt trei așa-zise actuale disfuncții: (i) ”lipsa de vizibilitate datorită înălțimii reduse” a palatului; (ii) faptul că palatul este o ”clădire monument nevalorificată funcțional”; (iii) faptul că grădina de fațadă și zona de intrare din fața palatului reprezintă un spațiu public ”neamenanjat corespunzător” [1].

Dacă comparăm discursul admirativ față de Palatul Știrbei cu argumentul lipsei lui de vizibilitate nu putem să nu remarcăm contradicția: nu se poate ca, pe de o parte, să elogiezi palatul și să te declari fascinat de încărcătura lui istorică și de stilul neoclasic și, pe de altă parte, să-l asimilezi cu o disfuncție provocată de lipsa de vizibilitate; ori este un palat care se impune prin propria lui prezență, ori este o clădire prea mică, pe care P.U.Z.-ul o va ”ajuta” să devină mai vizibilă!

1 – PUZ, disfuncționalitățile situației existente

În fapt, ambele ipoteze sunt posibile, pentru că ele au scopuri diferite, dar convergente: prima este un exercițiu de PR care are rolul de a ne convinge că promotorul iubește istoria și că este respectuos cu valorile patrimoniale; a doua este un sofism care inventează argumente în favoarea scopului final al acestei intervenții: exploatarea comercială a terenului liber – cu o suprafață considerabilă, de aproape 7.000 mp -, situat în spatele palatului. Ar trebui deci chiar să credem că, printr-o construcție mai înaltă ridicată în spatele lui, Palatul Știrbei va deveni mai ”vizibil”…

In realitate, scopul firmei Hagag nu diferă cu mult de cel al fostului proprietar – al cărui proiect îl și continuă în linii mari –, dar strategia de promovare este diferită și mai subtilă. In anii 2007-2014, intenția de restaurare a palatului a fost asociată, în mod public și de la bun început, cu proiectul unei noi clădiri, propunere care a provocat o opoziție cvasi-generală; mai mult, toate variantele succesive ale proiectului au fost însoțite întotdeauna și de ilustrări de arhitectură, de imagini 3D care, fiind ușor de înțeles pentru toată lumea, au amplificat reacțiile negative.

Acum lucrurile s-au schimbat: restaurarea palatului este anunțată cu surle și trâmbițe în presă, pe post de captatio benevolentiae, în timp ce P.U.Z.-ul pentru noua construcție își urmează parcursul procedural, dar cu mai multă discreție. Inițial, anunțul de intenție destinat informării publicului nici nu a fost postat pe pagina de internet a PMB, așa cum prevede legea, ci doar pe gardul palatului, și nu oricum, ci chiar în perioada stării de urgență din aprilie, în care publicul era consemnat la domiciliu! A fost nevoie de reacția promptă a unor ong-uri pentru ca procedura să fie reluată și ca informația să devină cu adevărat publică. Iar când spun informație, mă refer la un minimum de date cantitative (procent de ocupare a terenului, coeficient de utilizare a terenului, înălțime maximă), prezente pe planul de reglementări, dar greu de descifrat și de interpretat de către necunoscători. Pentru că, de data aceasta, în aceeași logică a prevenției, nu mai există nici imagini care să sugereze cum va arăta Palatul Știrbei împreună cu ceea ce se intenționează a se construi în spatele lui.

Subminarea imaginii palatului

Bineînțeles că ar fi absurd să pretindem actualului proprietar să nu construiască nimic și să nu facă altceva decât să restaureze palatul; în mod normal, asta era datoria morală a statului român care, prin Ministerul Culturii sau prin Primăria Municipiului București, ar fi trebuit să-și exercite dreptul de preempțiune, să cumpere acest prețios și unic monument al Bucureștiului și să-i dea o destinație adecvată. Dar nici nu se poate admite ca memoria și vocația acestui loc să fie nesocotite, acceptând ca Palatul Știrbei să devină pretextul unei operațiuni pur speculative, chiar dacă ambalată în discursul fascinației pentru istorie, neoclasic etc.

2 – PUZ, plan de reglementări

Pentru că, în planul de reglementări al P.U.Z.-ului [2], intențiile promotorului sunt clare și deloc consonante cu declarațiile sale admirative: construirea intensivă a terenului – inclusiv a părții ocupată altădată de grădina din spatele palatului – și amplasarea în apropierea acestuia a unui volum mai înalt, supradimensionat (34,45m față de 15,00m, cornișa generală a palatului).

O propunere care nu rezolvă nimic, nici în sensul punerii în valoare a Palatului Știrbei și nici în ceea ce privește ”vecinătațile imediate” sau ”contextul mai larg al Căii Victoriei”. Dimpotrivă, dincolo de implicațiile funcționale – asupra cărora nu vreau să insist, pentru că reprezintă un subiect distinct – soluția propusă prin P.U.Z. nu va face decât să compromită definitiv, vizual și simbolic, vechea reședință domnească. Pentru că nu se poate susține că noua construcție, suprapusă peste silueta acestui monument emblematic – acum profilat pe cer –, îi va fi de ajutor; dimpotrivă, ea îl va plasa în situația unei covizibilități inacceptabile.

In loc ca palatul să fie cel care dă regula, ea este impusă de amplasarea apriorică a unei clădiri care îl depășește ca înălțime; din dominantă, palatul devine o anexă. Sau, cum bine scria mai demult istoricul Andrei Pippidi, nu va mai fi Palatul Știrbei, ci un ”mall cu palat”.

Deturnarea ideii de restaurare

Fundamentarea principiilor de intervenție asupra unui monument istoric trebuie să ia în considerare integralitatea datelor relevante și asociate criteriilor care au stat la baza clasării lui, adică a celor privind vechimea, valoarea urbanistică și arhitecturală, frecvența și semnificația memorial-simbolică. Se pare însă că în cazul Palatului Știrbei acest principiu a fost ”uitat”: în mod sistematic, evoluția în timp și cuprinderea sa spațială sunt prezentate trunchiat și orice discuție asupra restaurării se rezumă la clădire și exclude, ca și cum n-ar fi existat niciodată, grădina istorică din spatele palatului.

Reședința domnitorului Barbu D. Știrbey a fost construită în 1833-1835, urmând un model occidental, curent la începutul secolului al XIX-lea, care îmbina compoziția arhitecturală (neo)clasică a palatului cu amenajarea liberă a parcului din jurul lui. Planul Borroczyn din 1846 [3] prezintă acest ansamblu compus dintr-o primă curte de onoare, parțial plantată, spre Calea Victoriei – Podul Mogoșoaiei, în acel moment –, din clădirea propriu-zisă a palatului, care a suferit unele modificări în timp, și curtea din spate, cu o grădină extinsă și câteva construcții anexe. Aceeași dispoziție a grupării palat-grădină reapare în toate documentele cartografice ale deceniilor următoarele, ca Planul Jung din 1856 [4] sau Planul Institutului Geografic al Armatei din 1895-1899 [5].

Spațiul plantat din spatele palatului era complementul romantic al acestuia, un posibil rezultat al prezenței în Bucureștii anilor 1840-1850 a peisagistul austriac Wilhelm Meyer, autor al grădinilor publice Kiseleff și Cișmigiu și al parcului reședinței princiare de la Cotroceni. Legătura lui strânsă cu Barbu D. Știrbey – în timpul căruia se și inaugurează Grădina Cișmigiu –, poate fi un argument în favoarea acestei ipoteze ⁽². Grădina palatului era un adevărat ”parc în miniatură, înconjurat de ziduri mari, plin de copaci magnifici” ⁽³, cu alei sinuoase, reprezentate diferit în primul plan Borroczyn [3] și în planul Jung [4], dar în mod evident specifice unei estetici a pitorescului căreia i se datora întreaga amenajare a amplului spațiu din spatele palatului: alternanța grupărilor de vegetație joasă și a arborilor de mari dimensiuni, diversitatea speciilor floricole, pergolele, cascadele și grotele ⁽⁴ care sugerau accidentele unui micro-peisaj natural, prezența elementului ”exotic”, ”un chioșc misterios, octogonal, cu geamuri colorate” ⁽⁵.

3 – Palatul Știrbei și grădina: detaliu din planul Arthur Rudolf Borroczyn, 1846

Grădina crea o impresie puternică și de neuitat, ”era o desfătare […] o lume întreagă de descoperit!” ⁽⁶, cum avea s-o descrie mai târziu, amintindu-și de perioada copilăriei petrecute la palat, Eliza Brătianu, nepoata lui Barbu D. Știrbey.

4 – Palatul Știrbei și grădina: detaliu din planul Friedrich Jung, 1856

Locul foarte important pe care acest spațiu l-a avut în viața palatului se reflectă și în modul în care urmașul domnitorului, Alexandu A. Știrbey, va înțelege să împartă prin testamentul său din 1895 proprietatea din Calea Victoriei. Dacă palatul și grădina sunt lăsate fiului cel mare, zona din spatele parcelei, situată între grădină și strada Manea Brutaru [5], este divizată între cele patru fiice ale sale, ”spre a-şi clădi fiecare cîte o casă de locuinţă având toate a se bucura în comun de grădina palatului care va fi a lui Barbu Ştirbey” ⁽⁷. Această împărțire nu a mai avut loc, dar semnificația ei nu poate să treacă neobservată: grădina avea un rol centralizator, era privită ca un spațiu care, dincolo de succesiunea generațiilor, asigura coeziunea familiei.

Chiar dacă a suferit modificări în timp și nu s-a mai bucurat de același interes din partea următorilor descendenți Știrbey, grădina a continuat să existe și după 1900 și, așa cum vom arăta mai departe, avea să fie folosită permanent, până la naționalizarea întregii proprietăți în 1948.

5 – Palatul Știrbei și grădina: detaliu din planul Institutului Geografic al Armateri, 1895-1899

In prima jumătate a secolului XX, din cauza lucrărilor de regularizare și a transformării generale a a Căii Victoriei, parcela s-a restrâns iar regimul de înălțime al vecinătăților a crescut, depășindu-l pe cel al palatului. Instaurarea regimului comunist a condus la confiscarea proprietății, la fragmentarea ei și, în final, la dispariția grădinii. Retrocedarea de la începutul anilor 2000 nu i-a fost de mare ajutor.

Astăzi, palatul a rămas singur pe un mare teren liber, mai bine spus eliberat forțat prin declasarea ca monument istoric și demolarea în anii 2007-2008 a anexelor și a pivnițelor de vinuri, toate în circumstanțe mai mult decât dubioase și cu complicitatea iresponsabilă a autorităților. Proiectul început atunci, întrerupt în 2015 de o anchetă cu final necunoscut a D.N.A., a fost reluat de un nou proprietar care, dincolo de retorica de suprafață a prețuirii trecutului, are același obiectiv final ca și predecesorul său: maximizarea profitului.

Faptul că intenția restaurării Palatului Știrbei este reală, nu înseamnă că valoarea istorico-culturală și prezența lui urbană vor fi automat salvate. Dimpotrivă, examinând reglementările noului P.U.Z. nu putem să nu observăm că marea grădină din spatele palatului nu va fi restaurată și că pe locul ei va fi construit un volum înalt a cărui imagine va interfera cu cea a palatului. In aceste condiții, poate fi calificată restaurarea Palatului Știrbei ca un autentic gest de recuperare culturală, așa cum se pretinde, sau nu este altceva decât un vehicul pentru o operațiune speculativă, care va aduce de fapt prejudicii acestui monument? De aici, o suită de întrebări:

(i) Se poate restaura un palat fără grădina lui istorică, cu care forma un ansamblu unitar? In mod evident, nu, din două motive.

In primul rand, un aspect de ordin general: din punct de vedere legal monumentul este definit ca imobil, compus din teren și clădire. Cum grădina din spatele palatului funcționa împreună cu el, este logic ca restaurarea palatului să includă și refacerea acestei componente, chiar dacă ea a dispărut.

6 – Charles Doussault: Recepția din 22 iunie 1843 dată la palatul Știrbey cu ocazia vizitei prințului Albert al Prusiei. Cele 6 mari ferestre ale sălii de bal de la parter – în gravură apar 3 dintre ele – se deschideau către grădina din curtea interioară a palatului, legând vizual și fizic cele două spații.

In al doilea rând, mai aproape de cazul concret, o astfel de reședință nu poate fi disociată de extensia ei, de spațiul în care multe din evenimentele din interior își aflau o continuitate firească. Acest fapt este susținut chiar de dispozitivul planimetric al parterului: încăperea cea mai importantă a acestui nivel, marea sală de bal –reprodusă într-o binecunoscută gravură a lui Doussault [6] –, era orientată cu latura lungă și se deschidea spre grădina din spatele palatului ⁽⁸. O demonstrație mai clară a unității funcționale, spațiale și simbolice a interiorului și exteriorului, a clădirii și grădinii nu poate exista.

(ii) Se poate respinge ideea refacerii grădinii istorice doar pentru faptul că ea nu mai există? In mod evident, nu.

In primul rând, pentru că prezența ei a fost strâns legată nu numai de funcțiunea de reprezentare a palatului, așa cum am arătat, ci de viața lui în general. In răspunsurile date celor care au făcut comentarii în faza de inițiere a P.U.Z.-ului nu se neagă acest lucru, dar se invocă drept argument împotriva refacerii grădinii dispariția ei, faptul că ”nu se poate vorbi de o amenajare reminescentă a spațiului verde din trecut încă de la începutul secolului XX” ⁽⁹.

7 – Palatul Știrbei cu grădina și anexele sale, fotografie aeriană, 1927

Informația este cu totul falsă, pentru că grădina a continuat să existe mult timp și pe parcursul secolului XX, dovezile fiind multiple, de la însemnările reginei Maria referitoare la recepțiile date aici în 1919 ⁽¹⁰ la mărturia lui I.G. Duca, locatar vremelnic al palatului, care vorbea în 1923 despre ”odaia mea ce dădea spre grădină” ⁽¹¹ sau la fotografia aeriană din 1927 [7], când curtea din spatele palatului apare ca un mare spațiu plantat. Poate că amenajarea ei nu mai era cea de la început, dar acest fapt nu are nici o importanță: important este că grădina exista și că, asociată cu marea sală de bal de la parter, își păstrase funcțiunea. O altă fotografie interbelică prezintă chiar această sală, așa cum era ea [8], practic neschimbată față de cea din 1843: este greu de presupus ca unui spațiu cu o asemenea ținută să nu-i fi corespuns în exterior o grădină pe măsură. Mai târziu, la începutul anilor 1940, Gh. Crutzescu, scriind despre Calea Victoriei și evocând întâmplări de altădată legate de Palatul Știrbei, prezenta grădina din spate ca fiind ceva real, încă existent ⁽¹².

Nu lipsa de interes a familiei Știrbei, ci vitregiile perioadei comuniste sunt cele care au condus la distrugerea grădinii, ca și a celei mai mari părți a decorației interioare a palatului ⁽¹³. Dar dacă decorația interioară care nu mai există se restaurează, de ce nu ar beneficia și grădina dispărută de același tratament? De ce logica lor ar fi diferită?

In al doilea rând, dispariția grădinii nu poate justifica concentrarea discuției doar pe starea actuală a terenului și eliminarea acestei componente din proiectul de restaurare a palatului. Faptul că pe locul grădinii nu se mai aflau în anul 2008 decât ”platforma betonată, zona pietruită și vegetație spontană de talie mică” ⁽¹⁴, faptul că ”în prezent pe teren sunt în marea majoritate arbori fără valoare dendrologică”, faptul că acești arbori nu sunt ocrotiți etc. este complet irelevant. In baza unei fundamentări istorico-culturale completă și nepărtinitoare – și nu parțială și tendențioasă, așa cum s-a întâmplat în trecut –, acest spațiu abandonat și degradat poate fi oricând reabilitat, replantat și transformat într-o grădină apropiată ca imagine de cea care a existat odată.

In al treilea rând – și cel mai important –, nu existența unor eventuale vestigii ale grădinii este importantă, ci ideea ei spațială, prezența unui spațiu exterior plantat care să recreeze vechea ambianță a reședinței domnești. Planuri și descrieri generale ale amenajărilor există, iar problema autenticității substanței istorice nu se pune, pentru că în acest caz materia este naturală, permanent regenerabilă: un abore nou poate oricând lua locul unuia vechi sau dispărut.

8 – Marea sală de bal a Palatului Știrbei, fotografie din perioada interbelică: ”Cu gravura lui Doussault în mână am intrat în salonul cel mare al Palatului. Nimic nu s-a schimbat de atunci […] Am stat câteva clipe singur în sală. Soarele care apunea arunca stropi de aur prin ferestrele înalte…” (Gh. Crutzescu, Podul Mogoșoaei, p. 257)

(iii) Poate fi înlocuită grădina cu un ”corp de sticlă (atrium)”, cu ”grădini verzi suspendate” etc.? In mod evident, nu.

Sunt situații în care o inserție contemporană, neutră, într-un cadru istoric este preferabilă unei refaceri ipotetice, dar în cazul Palatului Știrbei adoptarea acestei soluții ca substitut al vechii grădini nu este decât un alt mod de a-i anula rezonanța simbolică; la fel, ”grădinile suspendate” și alte de surogate de acest tip. Rezultatul nu poate fi decât cel al unei lipse de autenticitate care, chiar și ascunsă în spatele unor avize inepte emise de Ministrul Culturii, golește de conținut ideea de monument istoric.

De ce ar fi mai potrivită vegetația închisă într-un corp de sticlă sau plantată pe acoperiș decât una reală, așezată pe pământ și refăcând cadrul natural de altădată, care era nu numai cel al palatului, ci și al orașului? Nu ne îndoim de viabilitatea tehnică și arhitecturală de principiu a unor rezolvări de tipul celor amintite, dar subiectul în cauză este cu totul altul: restaurarea palatului domnitorului Țării Românești, nu realizarea unui lobby de hotel…

(iv) Este justificat caracterul selectiv al reconstrucției unor elemente valoroase ale fostului ansamblu? In mod evident, nu.

Pe de o parte, se afirmă că vechea grădină nu se mai poate reface pentru că a dispărut; pe de altă parte însă, nici fosta remiză de trăsuri nu mai există, dar totuși ea se reconstruiește. De ce această diferență de tratament? Explicația este extrem de simplă: remiza este situată excentric, iar ”restituția” ei nu afectează esența proiectului, în timp ce refacerea grădinii ar conduce la diminuarea semnificativă a suprafeței destinată acum noii construcții.

Pentru o adevărată restaurare

Dacă se dorește o adevărată restaurare a Palatului Știrbei, trebuie abandonat discursul ipocrit al actualului proiect care, pe de o parte, elogiază monumentul și aura lui istorică dar care, pe de alta, eludează problema refacerii grădinii istorice și suprimă singura perspectivă din care palatul mai poate fi perceput ca o entitate autonomă și demnă. Deja flancat de clădiri mai înalte, el va mai primi în spate un volum similar care, oricât de bine realizat arhitectural, nu va face decât să accentueze senzația că monumentul a fost ”îngropat” de clădirile din vecinătate; la ce mai folosește restaurarea palatului, daca prezența lui va fi, dacă nu anulată, în orice caz sever diminuată?

Din acest motiv, restaurarea nu poate fi strict arhitecturală, concentrată asupra interiorului și fațadelor palatului, ci spațială, cuprinzând ansamblul – palatul și ambele sale grădini –, reședința domnească extinsă, de care se leagă aproape două secole de istorie sau, cum o spune foarte sugestiv chiar promotorul proiectului: ”istorie, serate elegante şi evoluţia unei naţiuni”. Și unde altundeva aveau loc seratele dacă nu la parterul palatului unde, din 1843 până în perioada interbelică, ”sala sa spațioasă de bal și grădina erau […] folosite pentru recepții, fiind un centru de atracție al Bucureștiului”? ⁽¹⁵

Palatul nu poate fi extras din ansamblul din care a făcut parte și restaurat ca un obiect individual, independent de spațiul în care a funcționat ca reședință domnească și, apoi, ca un centru major al vieții bucureștene.

Impreună cu restaurarea Palatului Știrbei, refacerea grădinii care exista altădată în spatele lui ar fi cel mai potrivit mod de a reda ”farmecul istoric al acestei clădiri emblematice” – pentru că asta se dorește, nu? –, rezolvând în același timp și problema, de maximă însemnătate, a percepției monumentului: retragerea volumului mai înalt al noii construcții și, pe această cale, conservarea imaginii actuale a palatului, proiectat liber pe cer, așa cum și l-au imaginat arhitecții Sanejouand și Hartmann.

*

Și, pentru că în trecut propunerii de degajare a palatului prin reducerea suprafeței și a înălțimii noii construcții i-a fost opus contraargumentul necesității de densificare a centrului bucureștean, ar fi utilă o paralelă cu Parisul, orașul care, ca și pe timpul lui domnitorului Știrbey – crescut și educat în capitala Franței –, ne poate oferi modelul la care ar trebui să ne raportăm.

Intre multele referințe posibile l-am ales, din motive tipologice, pe cel din arondismentul 7, în apropiere de Domul Invalizilor. Intre Rue de Varenne și Rue du Babylone [9], pe o suită de parcele lungi, dezvoltate în adîncime, se află câteva reședințe aristocratice din secolul al XVIII-lea – hôtel particulier, cum se numeau în epocă, similare cu Palatul Știrbei: în partea din față, curtea de onoare, închisă sau deschisă către stradă; în partea de mijloc, clădirea principală, asimilabilă unui palat; în partea din spate, grădina sau parcul privat.

9 – Rue de Varenne, sus, și Rue de Babylone, jos. Intre ele, parcele dezvoltate în profunzime, cu reședințe aristocratice către Rue de Varenne și parcuri private în spatele lor.

In fotografie apar, de la stânga la dreapta, Hôtel Biron (astăzi Muzeul Rodin) și Hôtel de Broglie (proprietatea regelui Marocului); ceva mai departe, Hôtel Matignon (reședința oficială a primului-ministru al Franței) și Hôtel de Boisgelin (ambasada Italiei). Precum bine se știe, Parisul este un oraș dens, dar aceste imobile sunt păstrate întocmai, așa cum au fost construite acum trei secole: proprietarii lor s-au schimbat, dar nimănui nu i-a venit ideea de a le ”moderniza” sau de le ocupa marile grădini din spate cu construcții. Iar dacă o mică anexă ar fi neapărat necesară, atunci cu siguranță că ea ar fi proiectată pentru a fi aproape invizibilă, lăsând în continuare ansamblul așa cum a fost el conceput inițial. Asta înseamnă cu adevărat urbanism, tradiție clasică și iubire de istorie…

Note

1) Yitzhak Hagag, chairman and board controller of Hagag Group, declarație preluată în articolul ”Palatul Ştirbey va fi restaurat cu 20 de milioane de euro. Ce va găzdui”, ziarul Adevărul, 29 iunie 2020

2) ”Nu cunoaștem numele vreunui grădinar sau inginer horticol, dar putem presupune că, datorită relației deosebite avute cu peisagistul vienez Carl Friederich Wilhelm Meyer (1817-1852), acesta sau altcineva din echipa sa (grădinarul Harrer), ar fi putut realiza aceste amenajări”, Oana Marinache, Reședințele Știrbey din București și Buftea, editura ACS, București, 2013, p. 107

3) Ulysses de Marsillac, Le Journal de Bucarest, 19 octombrie 1873, în Dolores Toma, Despre grădini şi modul lor de folosire, Iaşi, Polirom, 2001, p.96

4) Nicolae Vătămanu, Odinioară în București, Editura Domino, București, 2007, în Oana Marinache, op. cit., p. 106

5) Eliza Brătianu, Ion I. C. Brătianu, Memorii involuntare, Bucureşti, Oscar Print, 1999, p. 23, în Oana Marinache, op. cit., p. 107

6) ibid., p. 107

7) Cezara Mucenic, Palatul Știrbei de pe Calea Victoriei, în București – Materiale de istorie și muzeografie, Muzeul Municipiului București, 2006, p. 76

8) ”De o parte și de alta a vestibulului se află două spații destinate primirii. În fundal, cu vedere spre grădină, o sală mare de bal”, Oana Marinache, op. cit., p. 140

9) răspuns S.C. HB-DESIGN TEAM ARHITECTURA, CONSTRUCȚII, MOBILIER S.R.L. la adresa PRO PATRIMONIO FOUNDATION, înregistrată la P.M.B. cu nr. 1851788 / 15.06.2020

http://urbanism.pmb.ro/duat

10) de exemplu, relatarea recepției de pe 4 iulie 1919 dată de reprezentanții americani ai Crucii Roșii în prezența regelei Ferdinand și a reginei Maria: ”Mare soirée la Anderson, deosebit de bine organizată în casa și grădina Știrbey”; sau, un eveniment similar, pe 27 iulie 1919: ”După cină, cinema în grădina Știrbey, organizată de Anderson, dar stricată de ploaie”, Maria, regina României, Însemnări zilnice, Editura Historia, București, 2006, în Oana Marinache, op. cit., p. 173 și 174

11) I. G. Duca, Cronica unui român în veacul XX, Jon Dumitru Verlag, München, 1983, în Oana Marinache, op. cit., p. 185

12) “Azi, un liliac mare înflorește în mai în grădina Palatului. Cine știe, este poate același de la care a rupt mareșalul câteva fire, acum 90 de ani”, Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaei, Editura Meridiane, București, 1986, p. 256

13) Cezara Mucenic, op. cit., p. 69-70

14) idem nota 8)

15) Oana Marinache, op. cit., p. 174

Ilustrații

Oana Marinache, Reședințele Știrbey din București și Buftea, editura ACS, București, 2013

Florin Bălteanu, Studiu de caz: Grădina Palatului Știrbey, în Observatorul Urban, nr. 3 / 2009

Art-historia.blogspot.com, 2010

http://urbanism.pmb.ro/duat