sâmbătă, iulie 13, 2024

Historia chiar cam cum fu

Dintr-o editură sau tipografie de prestigiu din țară (nu spui care, desigur) am sustras discret 2ă–3 fragmențele din ultima carte a dlui prof. univ. emer. dr. Lucian Boia. Cea având exact titlul împrumutat icea-n hopasusul de hedăr. Drept pentru care ne facem plăcuta onoare (de poftiți, teribila dezonoare) de-a vă turna câteva spicuiri și domniilor voastre ce nu doar vă credeți ci chiar sunteți domni/doamne. Nu de-alta, ci de avanpremieră cordial amiabilă, pentru ca fie să vă bateți ca nebunii (pumni/capete sparte) peste tejghele, fie să vă așterneți calmi la coadă, întru achiziționarea bestselărului când va fi să fie (sau/opțional ba).

fragment uan ănd tu: (cu expresia asta autorul voind a ajuta pe traducătorul ce va fi lansat ediția internațională a cărții)

(…) Ia mai dă-te dreacului, bre romane. Că cetățili și drumurili dă drăcovenie dă ditamai macadamu mai merje cum merje. Da hapeducte bre? Nu ne trebe, că noi dân moșistrămoși bem hapă dă rouă ca păsările ceriuriloru, dă hizvor ca căprioarele păduriloru, iară ca oameni mari și cu minte numa dân puțuri bem. Trajem o hudă-n humă și basta. Ori troznim c-on ciomag în oarece stâncă și numaidecâtuși țâjneaște o minerală cu bule. Alminterlea, din heleșteu ziua noi o servim limpede ca hristalu, noaptea o sorbim cu steluțe și lună… De aia-s puradeii noștri poeț, când cu versul dalb dar dăștept, când cu ritm și rimă bătută strună. (Auzind acestea, auditoriul se scărpina sfios în dosul creștetului, neștiind să tacă ori să răspundă. Mai ales că continuarea nu-și trăgea răsuflarea.)  În restu resturiloru: ce-atâta cioplitu și sculptatu dă piatră pă piatră bre? Alea natur, eventual brâncușiene (numa fasonate nițel cu podu palmei, vorba lu poetu viitoriuluiu Sorescu Marinu), nu e bune?… Ș-apoi băi publice… Latrines anume numite vespasianes… (Unde în loc de puncte-puncte e de ilustrat cu emoticoane de haha fără număr, ba poate și c-un gest-2ă obscene, ce-nsă nu se publică). Că dă dășcuiaț la creieri ce sunteț, bre civilizațiloru, nice la ora asta n-aț învățatără la ce-i bun brusturu, frunza dă vie, ba nici în viitoriulu cel futuristicu n-o s-apucaț voi a ști dă pănușa cucuruzului. (Shimb de priviri blazate printre salahorii latini, tăcere compasională ori resemnată.) Auzitărăț, bre spilcuițiloru și sulemenițiloru?!… care colac păstă pupăză vă și epilaț tătătăt, dela obraz și pept pân-la coaie și gioale, de să râde tătie femeile dă voiu?…

Auzind așa ceva (de care toată viața lor tot mereu auziseră), crepuscularii antici romani continuară să-și vadă de treaba lor, muncind și murind tot construind în prostie drumuri și poduri, cetăți, canale de irigații, inginerii, mașinării, scule. Bașca apărând cu autohtonizatul lor trup cotropitor granițele și pământul nostru cel preafrumos, rodnic, mustos, sfânt. Până ce, dacă totuși nu vor fi murit absolut toți și va mai fi rămas măcar 1, l-a săltat acasă-napoi tătuca de-Aurelianus. Respectivul supraviețuitor, moșneag bolnav și istovit, șoptind într-o latină vulgată și-un pic speriată cam ce și cum va fi zis și neoarhaicul C. Brâncuși peste circa 2ă milenii: proști vă aflărum, proști vă lăsămum. Dé, alta era și gramatica, nu doar graiul, la ce/cum/cât s-a scurs de-atunci (când băltit/vaporos, când rugos ca piatra neștearsă de apele vremurilor din pricina înțepenirii frigide) prin vorbire. Altminteri, ce vă mirați? Chiar nu știați că Marea Retragere Aureliană făcuse ea o groază de acte legale, publice și pompoase, exerciț de imagine paternal-protectivă, dând mare veste-n trâmbiți din Caucaz până-n Gibraltar, în realitate reducându-se la 2-3 pensionari de stat roman, ce de-abia stăteau clătinați în șa de mârțoagă răpciugoasă pe lungul drum al zilei dace către noaptea Romei?… Romă pe ale cărei 7 coline mitice respectivele fantome nu bărbați le-au găsit abia ca pe 3-4 tumuli de țintirim sau mai degrabă movile teșite și bătucite pentru bătut oina; iară drept Cetate Eternă nicidecum s-o mai fi recunoscut, nici la fața centrală nici la dosurile-i provinciale și marginale bine încețoșate. De unde și finalul acela surprinzător, frumos, înduioșător, de-a dreptul psihedelic, din basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, în care eroul revine peste sute de ani și moare deprimat de șocant-radicala modernitate. La concret (revenind): nostalgicii pensionari atrași la matcă (torna torna fratre ad vatram) putură resimți doar semnele asfințitului zeiesc și-omenesc, ale porfirului sugerat jalnic de cocliri ruginii, ale substituirii vulturilor cândva planând majestuos cu cucuvele nedesprinse de coperișuri și metereze, țipând de-acuma a parce lugubre. Pretutindeni în Mamma Roma domina arta povera. Murim într-un imperiu muribund… murmurară înstrăinații regretând odiseea. Cât despre acea troie intitulată Dacia Felix: noroc cu plozimea pe care latinii-o lăsaseră procreativ în urmă, pe tăpșanele și-n silozurile ei… Fiindcă de la imediații migranți goți, ostrogoți, vizigoți… avea-i ce-aștepta? (Zi tu cititorule: aveai ori n-aveai?…)

Aici din păcate ori din fericire (apreciați voi), noi musai tre să facem o minimă paranteză explicativă. Căci, în realitate, respectivii tocmai numiți se numeau hoți, parahoți, superhoți. În limbă însă s-a produs fenomenul gotacizării (evident înaintea aceluia bine documentat de rotacizare, șotacizare și țotacizare – latina maternă habar n-având de șî și țî, iară orice ă pentru ea era a, de-aia la șarpe înainte-i ziceau ba serpens ba searpe, la țară tera, la casă casa ș.a.m.d.). Deci în loc de hoți, greșit le vor fi spus migratorilor goți, deși erau (după legea străbună nomen est omen, adică cum îți zice așa ești până mori) și-au rămas hoțomani ordinari. Cât despre ostrogoți/vizigoți (ostro însemnând super-, vizi – ultra), ăștia deci erau niște mega- sau giga-hoți. Atâta doar că-n 2-3 timpi și 5 mișcări vânturatu-s-au (cu hoțiile lor cu tot), nu înainte ca abandonații-n plata Domnului metiși, blajinii și rohmanii care erau protoromânii, să le fi asimilat meșteșugurile. Ceea ce-i va fi ajutat să supraviețuiască-n condiții potrivnice și să se-nmulțească fix peste 1000 de ani, așa avansând tot mai abitir și viril întru formarea mândrului popor care suntem.

Iară mai târziu și otomanii (niște veritabili speriați), numa veneau prin voiivodate, domnitorate și principate și hârșt luau la modul transdanubian tototot. (Mai exact cam cât chipurile cărau cu caznă caii carelor cupizilor caralii cărăuși.) După care și asta le-a picat măreților sultănoi cu scârbă cioraniană sau greață sartriană, de-au preferat să înscăuneze lideri ce se prezentau singuri la Poarta grajdurilor stambulineze cu peșkeș și bakșiș la haraci sau tribut fără număr. Nemaivorbind că nici în ruptu capului nu s-ar fi așternut osmanlâii înșiși cu căței cu purcei pe-acilica, să-și fi făcut conace, seraiuri, medrese, moschei, hamamuri cu saună/masaj și bazaruri pentru uz propriu, că prea le era silă de-atâția căței și purcei ce deja umpleau toate ulițele și piațetele și coclaurile, de parcă spurcatele fiare erau adevărații domni și locuitori ai cătunelor, satelor și târgurilor noastre naționale.

Și-apoi când valvârtej veniră habsburgii la poalele Cimișoarei, numa-numa s-au veselit turcaleții, căci plângeau țopăind și se-nchinau tresăltând bucuroși, prefăcându-se că capitulează prin vorbe de metisaj gen: noa silvuplé messi-io, numa on pilonot or minută, ca să ne strânjem noa catrafusăle și să merem la dracu-n praznic acasă anfen că ne-am săturatără! Și se cărăbăniră frumos, ordonat, oarecum nemțește, nici să mai întrebe de compensație pentru edificiile lor (ce iute fi-vor dărâmate la cărămidă pentru grosolanele cvartale austriece îngrămădind fiștecare de-atunci încolo sute de cetățeni fără de acareturile a 7 sate), necum de restanțe la plata băilor publice și-a veceurilor pe care tot ei le construiseră pentru prostime să mai pomenească. Totuși, totuși să nu ne nice perpelim nice pripim. Căci am ajuns la un nod istoricist care merită un pic mai multă vorbire. Cât mai pe-nțeles (public și cinstit, nu doar fățarnic adică historiografic).

Veniră deci austriacii (tâgâdâm-tâgâdâm), în frunce cu (înainte, în spate, de jurîmprejur și chiar și pe subt) Eugeniul de Savoya, acest neo-Suleyman Magnificul pe invers (adică nu doar creștin, ci unul chiar mai catolic ca cardinalii lui papa, deoarece era un luminat în sensul iluminismului nu glumă). Și-așa o mare cucerire de Banat realiză feldmareșalul de prinț că nici lui însuși nu-i venea să creadă. Chiar stându-i mintea-n loc ce grele lupte să scornească și la ce costuri să umfle factura de solde, onorariu, reparații, răsplată, că nu prea fusese cazul de pierdut mulți ostași ori de-omorât mulți dușmani, de vreme ce turcii fuseseră o mânuță iară oștenii lui câtă frunză și iarbă și uragan de artilerii/muniții. Că bieții turcuți, aburcați pe zidurile de maxim 2 metri 20 și pe meterezele de 0,30 ale teribilei cetăți de palisadă din lut uscat în soare, mai exact lesturile de ieniceri și spahii deja rupți în turul șalavarilor încă de-un secol, iute arboratu-ș-au cămășuțele albe și izmănuțele gri și numa de bucurie au pușcat oțârucă prin aer, țipând fericiți nevoie mare Allah fie slăvit! (care pe românește înseamnă Tulai Doamne-z Mulțam). Deoarece demult ajunseseră să-și blesteme nu doar zilele și soarele mă-sii, da și nopțile și chiar semiluna lu tat-su, de-atâta uitare, nepăsare, neaprovizionare, neplată de lefuri, șeptică pe chibrite sau nasturi, supraviețuit prin traficat și comercializat cafea cu caimac, ciubuc cu tutun, baclava cu albine, bragă, magiun, rahat colorat – curată rușine și bătaie de joc la porțile occidentului. Altminteri, știau ei cum stă treaba și învățaseră lecția historiei (în clase primare la ei deja se studia cu osârdie și cu osebire „Căderea Ghiaurului Imperiu Roman”). Că de-aia le și ziseseră toți ai lor: mă nu fiți fraieri mă, mai bine plătiți, violați de nu vede nime ori vă castrați manu propria, nicidecum să vă cuplați ca latinii romani cu băștinașe valahe, că ăia sunteți! Odată ce v-ați scăpat la prăsit plozi cu ele la mâna de sub talpa papucului lor ați rămas; și la naiba se duce și imperiul otoman taman ca ăla roman! Chestia asta elementară o vor fi știut și cotropitorii de-au urmat, fapt pentru care n-au făcut greșeala de a coloniza Banatul cu naționali de-ai lor, ci numa cu amărășteni de pe coclaurile marginilor plurietnice ale imperiului germanocentric. Bineștiind că ăia vor trăi ferm enclavizați, ignorându-se reciproc, perpetuându-și cultura subdezvoltărilor specifice, speranța perfect împlinită fiind ca atunci când va fi venit 1848ul să nu fi existat nicio unire de folos între supușii apatici și individualiști, urmând de nu negreșit să se bată-ntre ei precum orbii măcar unii pre alții să se toarne și vândă.

Între timp (revenind iar): tre să se știe și că cu ocazia măreței cedări/preluări cordial omenoase șefii ghiaurilor luminați și-ai otomanilor scăpătați chiar și-au strâns mâinile și-un picuț s-au pupat pe obraze (unii pe buze, obrazele fiindu-le ocupate de barbă), căj nu doar șnapsul și țuica ci și cafeaua la ibric cu nisip (plus narghilea cu halva) face pretini nostalgici din ex-dușmani mortali. Chiar întrebând otomanii: da ce-aț întârzâiat atâta, mânca-v-aș gura de fercheși și drăguței ce sunteț, că noi decând tocmai cetirăm și discutarăm o copie orijinală a „Historiei Creșterilor și Dăscreșterilor Imperiuluiu Hotomanu” (dăștept foc acest Kantemiroglu moldo-rusnac) achiesarăm cinstit la propria degradare historică și așteptam cu mare nierăbdare să vie careva să ne oblije să ne luăm tălpășița haram die noi. Bine măcar că venirăț voi și nu die-alde goț ș-ostrogoț/vandaloț actuali, să ne-alunje cum fugărim noi cânii și porcii pre uliți… Așa că ne scuzaț, am tras și noi c-on tun-2ă spre slava ceriului și-o fi căzută 2ă-3 schije peste niscai coifuri di-alea cu pene țanțoșe di-ale domniilor voaste; da o fo num-așe, să să creadă că ripostăm, să nu nie tragă-n țapă viitorimea zâcând c-am dat bir cu fujițî  fără nice o hârjoneală. Și nice diespre voi să nu să zâcă c-ați căpătat tătătăt die pomană. Noa deci haida die mai serviț o cafea cu ghimbir/cardamon și kaimak, până nie luăm catrafusăle (aicia turcii comiteau o repetiție, dé, insistau viclean apelând la formule) să nie ducem pe niscai pustii de le-om vedea cu uochii. (Sau „unde-om vedea cu ochii pustii” – o mică ambiguitate intraductibilă sau lingvisticoidă.) Altminteri, jurăm pe-orice aveam ori ne-a mai rămas sfânt că tădeauna nouă nie-aț fost teribil die simpatici. În fapt (misendânstending recte malănăndiu nu alta), noi să știț că și la Viena numa venirăm să verificăm dacă-i drept că ne-aț furat rețeta la turtă dulce, aia die-o vindeț în târgurile die crăciun. Deci noi poate numa voiam a negocia on proțent-2ă, s-ascultăm concertu de revelion, poate să-nvățâm oțârucă die valț und polka (căj doară știț binie că noi intratărăm în plină perioadă die decadență și naturalmente nie rafinăm mofturile și manierele). Da voi numa aț dat ca bolunzîî cu tunuri și cu muschete și ne-aț prăpădăluitără, alungându-ne ca cum (scuzaț repetiția) fugărim noi cânii și porcii. Proastă traducere nu altăceva, mai ales că voi todeauna veniț cu nește soli gângavi de parcă-s beț or fumară mătrăguni. Dacum?… Da cum ce?… Aaa, da cum știm noi tăt ce mișcă-ntr-ale literaturii, filozofiei, artelor, poieziii? Păi așa beinemersi frațâlor (căj numa fraț po să vă spui din moment ce din Avram sau Agar tăț nie trajem). Da voi chiar credeț că pă Platon și-Aristotel pân mauri și arabi i-aț avutără? Nu dragă. Pân academicenii noști: osmanlâii! Că până s-ajungă opera Demetriușului Katemiroglu l-Akademia dân Lipska și l-Akademia dân Maskva, în poștalionu cu baldachin die drum savanțî noști numa cópii orijinale și traduceri a-ntâia făcură.

La care auzind drăguțul de Eujen de Savoa spontan i s-au belit și scurs uochii de parc-ajunseseră-n Belgrad via Moravitza, bălind de poftă dup-așa manuscript princeps relativ strict secret și rarisim. Atâta doar că cu sila nu mai putea pupa nimica (deja băuseră adălmașu-n cafea și semnaseră zapis atotfavorabil otomanilor), așa că nu-i mai rămăsese decât să-și scuture toate cuferele cu mălai forte, la modul că ce-a de-a 1000 și una căruță turcească plecă liberă-n drumu-și supra-mpovărată cu guldenii de aur și florinii de-argint ai savonardului. (Pentru tăntălăii care citesc pripit și nu rețin nimic ori pentru ignoranții făr de gimnaziu precizez să vorbim aci despre manuscrisul traducerii sinoptice latino-turce a marii opere a exului domn De Cantemir, care cu totul deosebită lucrare desigur că după moartea tuturor eroilor de la 1716 nu s-a mai găsit, rămânând a se bănui rezonabil c-a ajuns pe-undeva în America, prin d-zeu știe ce fel de tranzacție oneroasă prin care memoria jegmănitului prinț hapsburg va fi fost răzbunată comercial în dolari verzuți.) Oricum, în tot ce dezvăluirăm și mărturisirăm mai sus era și rămâne vorba de un act ceremonial de grup select și restrâns; după care a urmat firesc prezentarea stării de facto (și-n res și-n rem) către mulțimea zisă norod/nerozime ori de-a dreptul prostălănime.

Cocoțat pe metereze(le de care iar am zis), marele Eugeniu de Savá (3 metri 50-60 deasupra vulgului, asta statură de om cu aburcătură de fortăreață cu tot sub călcâie), așa grăi: (…), (…), (…). Vă rog să nu vă supărați, dar dracu știe ce va fi agrăit, că nime nu-nțălese darmite să traducă ce zise-n germana aia struțocămilată de se chema austriacă sau tirolează (de, pe vremea aia nici germanii încă nu erau nemți, iară dialectul austru se adeverise incapabil să intre în vreun oratoriu, messă, operă sau măcar operetă). Batăr mai muzicalii sași și șvabi să fi-nțeles ceva, însă nu fu cazul. La nedumerirea întrebării sașilor: da de unde vii, cum îț zâce ș-a cui ești tu dragă?, savoiardul răspunzând din părți: Liberatu-v-am, e.g. adusu-v-am pax romana cum germanica, pax publica libellus uniorum! Dărâmăm ce-or făcut turcotătarii și băgăm 5 sate-ntregi într-o măgăoaie de bloc de cvartal urban! Iară după ce să inventează curentu electric vă bag și bec și tramvai vă bag!… Atâta doar că deja plecaseră-mprăștiat nu numai ungurii și secuii și toți românașii de la prima mare adunare multinațională, ba încă și pomeniții șogori șvabo-sași, că se simțeau săracii ca vârâți toți în șase saci șosetași sâsâind salam săsesc sașiu și șasiu șenilat șontâcăind pe șenal șifonat de șosea, nici măcar acei ei nepricepând boabă din vorbirea iluministului înzăuat cu multă bravadă și promisiune futuristică.

Oricum, zurbagiu și zburdalnic, obărfiurărul cel hazburgic zău că se puse pe treabă mare nu doar în Cimișoara, ci-n toată nova lui moșie bănato-bănățană. Mi-z putred de bogat, mă, mi-z putred!… Vă bag în pozonaru cel mic pă totz! Rechiziționez picturi, statui, cărtz rare, bebelouri, cercei, dintz de aur… (Dé, trebuia să-și scoată pârleala cu achiziția culturală de la otomani.) Rad, ridic, înșfac, zmulg tototot! – obișnuia el nu numai să se laude și să ordone peste plutoanele lui de slugoi, executori, colectori, perceptori, ci chiar să dovedească prin expoziții personale, muzeie publice, biblioteci, fundații, mecenate. Chestia asta din urmă fiind tot ce vor și reține peste veacuri bieții de bănățeni, uitând că la bătrânețe, pentru țara lor, în onoarea Eugeniului cel Mare se va fi inventat un desert popular foarte ieftin și mic (2 biscuiției uscățivi sudați c-o limbuță de înlocuitor de șocolat), iară pentru propria-i hazburgie austroneamță se va inventa ceva și mai îngrozitor, o chestie de medicină monstruoasă, care va semăna și secera cândva o istorie odioasă.

Ei, da dacă tot pomenirăm de electricitate… Ia mai bine să întredescuiem noi dempreună ușa (scââââârtz…) unei diete ori consfătuiri de palat de peste 100 de ani, trăgând cu urechea și la o discuțiune precum următoarea. În legătură cu cestiunea… (era pe ordinea de zi, deci nu mai merită introducere), uite ce zice savanții. (Întradevăr, va fi devenit simpaticul imperiu central o bicefală corcitură, dar austriecii erau totuși un fel de nemți iară ungurii ai dracu de filogermani, drept pentru care oamenii lor de știință chiar ziseseră literal „hai mai întâi să facem un experiment”. Ca urmare, în dietă și la palat se va fi zis cu exactitate cam așa:)  Oaminii noști de știință sunt de părere că în cazul din speță musai trebe întâiaș dată și mai nainte de toate un iexperiment. (Rumoare: un ce?…) O probălitură civică și antropogenică, ca să vedem evident dacă nu cumva invenția comportă vre un șans de năpastă. La concret, concretus/concretum (papistași, atât austriecii cât și maghiarii se delectau ba chiar se luau spontan la întreceri cu lexicuri și gramatici de neovulgată latină), să vedem câț or muri, dacă ia foc (iar dacă ia, să vedem de-i mare focu sau mic), dacă explodează ceva… Și numa dup-aia, de se-ntâmplă feri Doamne și reparăm greșala, să facem treaba asta ca lumea în Viena, în Graz, în Budapeșt și-n etcetera. Căj doară nu suntem proști, să iasă prost la prima-nțercare, să ne-omorâm nobilii cetățeni și să ne-alunje vreo revoluție sau votanții. Iară cu becu și felinariu, cu tramvaiu, cu calea ferată… fix tot așa. Le probălim mai întâi în provinție (sens în care mămăliga valahă e cea mai recomandabil adecuată). De iese rău numărăm morții (dăm un krăițar-2 la orfani și vădane, auzim de la toți kiosionem siepen et vivat împăratu!), iară de iese bine le-mpânzim și pe-acasă. Zis și făcut. Norocul fu că nu se curentă nime, nu luă foc Cimișoara, nu explodară vagoanele, de morți nu pomeni presa. Iară de-atuncea până-n ziua de astăzi se tot laudă bănățenii cum că fruncea lor a pupat prima și de prima-ș dată bec electric, felinare cu sârmă, șina tramvaiului și trenul montan. Făr-de-a-și da seama (ce să faci, prunci la minte) că dacă s-ar fi inventat ceva mai devreme eugenía, hitlerismul, Arbeit macht frei!, holocaustul și bomba atomică, și la experimentarea acestora tot ei ar fi fost primii.

Oricum, mult mai interesant petrecându-se cu altă generație de armată, administrație, topografie/cartografie și inginerie austriacă, și-anume aceea care (de fraieră sau dumnezeu știe cine-o va fi fraierit), a preluat și halca subcarpată numită hOltenia. Și care generație, mai jalnic decât otomanii de frunce bănățană, dac-a văzut că nu face nicio treabă cu simpaticii și parasimpaticii de (h)olteni, și-a luat tălpășița ca o damă speriată de bombe, pe șest. Ce să mai ceară cuiva vreo despăgubire pentru investiții și mentenanță, ori să-ncerce a vinde pogonul respectiv eventual propriilor dușmani, cum se-obișnuia fainfrumos pe vreme-aia, că (repet) dus-a fost. Nici stupind printre dinți ceva gen lua-v-ar dreacu dă hoți și dă puturoși și dă mincinoși ce sunteț  neobosindu-se, nici batăr vidărzeng ori baibai timid neșoptind cuiva, căci nu numai coperită de rușinea eșecurilor pe care cu pistol la tâmplă nu și le-ar fi imaginat, ci și cu demnitatea furișărilor de furi nocturni se roia. Iară sculându-se oltenii diminețile fără trezire cu holalariuuu de yodlăr alpin și fără de bombeu de cizmă de picior de austriac în spate, nici măcar n-au băgat de seamă că-i lepădase Imperiul și liberi erau de câteva săptămâni/luni/ani de zile. Păi bre, pă noi acuma cine ne mai ia? De cine dreacu o să ne mai batem joc și-o să facem miștocărie?… se întrebau poporenii real siderați, și rămânând așa puțintel deprimați o altă bună bucată de vreme. Neștiind, bieții, că mai coloșa spre înaintea războiului sfârșitului lumii îi va răzbuna Diavolul și bunul Dumnezeu, inventând pe Nea Mărinul lui Amza Pellea și grupul Vacanța Mare.

* * *

De ce este România altfel? – se întrebase singur și-și răspunsese sieși Lucian Boia într-altă carte. De-aia! – i-a dat replică mai terater Vintilă Mihăilescu, tot într-o carte. (Căci deh, așa fac conașii telectuali de când îi lumea: se bat și contrează-n pokăr de cărți literare.) Noi rrromânii suntem mai altfel, adică bizantini, levantini… –  nu uita să zică mereu cu stil, graseiere și autoritate savantă stimabilul Răzvan Theodorescu, așa încheind domnia sa cu perfectă siguranță și mulțumire de sine orice îngrijorare critică, introspecțiune, îndubitare sau strofocare microrevoluționară. Ah, dar dacă tot l-am pomenit pe regretatul academician, mi-aduc aminte instant că am și eu o poză minunată cu dânsul (e de istoria și teoria artei, așadar tare i-ar fi plăcut). Profit de ocazie și v-o șeruiesc (vezi dreapta sus; după care vom reveni).

fragment thri:

(…) Ținându-i revolveru-n pept (după viitorul model a mitocanului Groza, cel cu mâna pe arma din jeb când cam tot ezita până ce semna Mihăiță Întâi abdicarea), așa grăi monstruoasa coaliție conspirativă către dl. domnitor Cuza: Fratele nostru, monșer… Dacă tot hotărârăm noi astănoapte să te dăm jos dupe tron iară cale de-ntors nu-i și nu-i, ia haida de iute trage mata izmană–pantalon–cămașă–cizme–palton, și marș la gară! (Fasondeparlé, desigur, căci autostrada ferată Bucale-Giurgiu fu tăiată-mprejur de pamblici abia peste 2-3 anișori, dară cum țara era deja pornită pe emancipare și propășire-n galop, în cadrul proiectul de țară numit Introducerea Formelor Fără Fond deja lanseseră și expresia de mare viitor anticipativ și participativ marș la gară!, cu nu puținele-i variante.)  Du-te neică cu Marele Arhitect al Universului tot înainte-nvârtindu-te, că te-ai făcut obraznic nevoie mare, secularizând iaca mânăstirile și dând la țărani mocofani bunătate dă pământ, păduri, pășune, averi. Ba mai că vrei să bați cocoșei dă aur, ca Brâncoveanu (vezi să nu), ba poate să pui și de-o Bancă Națională ca la Paris, London, Niu York… Deci hopa sus, cu soție, hamantă/harem și copilași cu tot, și să-ți fie de aferim. Stâng-drept/stâng-drept: pașli na turbinka exilului forevăr!  Nici măcar câr-mâr n-a mai putut zice neicușorul, cu-atât mai mult cu cât oarele erau strașnic de-naintate, iar după pokărul prelungit cu absint și șampanii, bașca ațipirea stresată de-un pui de coșmar, mai avea și-un hengovăr greu ca plumbii. Deci odată semnat/parafat, dus a fost domnul, urmând ca un comitet de colindători transeuropeni să caute și s-afle degrabă alt domn, mult mai străin sau măcar imparțial, care să se-adeverească bărbat, însă constituțional și cooperant. Și negăsindu-l la repezeala momentului decât pe Carol Întâiul, prin care urmau și-a da de dracul. Căci acesta veni cazon nu filfizon, le vorovi constant drastic/distant, din când în când întinzându-le unora câte-un deget iar respectivii scuturând în palmă parcă piron scos din cărbuni aprinși, de nu mai crâcneau nici pâs, fâs, mâs, câr, mâr, pâr, cipcirip sau alte onomatopei tracogeto-cumanico-bulgăroace, doar înghițind sec și zicându-și în gând aiesta da domn, nu doamnă… Și plecau cu dosu-nainte, tot ploconiți. În rest: Să fie-n tzara asta un partid relativ conzervator schi unul oarecum liberal, să se rotească-n schir indian prin Cameră (holuri, bucătărie), un Guvern cu schef-bucătar de-l pui io, iar în rest yok îm pasă. La palat muzică schi poiizie cu prima doamnă Saveta sau Ela zisă Carmen Sylva, pentru mine sau wir-majestatea noastră parade milităroase schi vânătoare sportivă; după acelasch model urmând să rămâie lucrurile schi pentru urmaschul pe care l-am schi aflat însă nu-i cazul să-l schtitz voi deja, că iară umblatz cu strâmbe. Apropo, pentru ăsta să punetz de-un Pelesch mai mic numit Pelischor, iar la Economat să stea nu doar argatzii, ci plătind casă/masă să-schi dreagă oasele totz bufonii schi curtezanii schi amorezii atraschi ca muschtele să ne distreze doamnele schi domnischoarele noastre. Scurt pe 2: mai întâi să stabilim schi stabilizăm tzara, lăsând băuturile schi ruleta, Montecarlo-Monaco schi curvele pentru nepotu-mi cel homonim, Carol 2, când o veni ca să vie.

Și-așa trecură zilele, săptămânile, luni, ani, decenii. Domnul fu domn nu doamnă, și-așa un român cum muuuuultă vreme nu se va mai găsi altul aidoma. Și trăi lung și bine, în ciuda răutăciosului Carada Eugeniu, care becher și bancher mereu bârfea cum că: așa o maiestate deținem că toată viața n-a fost în stare să vorbească cu șî românesc, din șî nu din sch, ba nici pe țî nu-l zice țî ci doar tz sau dac-auzi bine dz. Plus că: în fond și la urma urmei ieu însumi l-am adus și dacă mă ienervez tot ieu îl voi da jos cum l-am dat personal și pă Cuza. Sau că: o să vedeți voi că nu lui o să-i se-arădice statuie-n colț de palat bancar ci mie, cenușiei mele eminențe posteritatea închinându-i osanale cu lauri nu numai pânce scăpai țara dă Cuza, ci chiar și pântru faptu momentan contestat că l-am aranjat pă Catargiu, de nu și pânce l-am adus pă Carol care iată că se-adeverește mai bine să nu fi fost cazul. Din fericire greșea acest atoatefăcător Eu-genial și eugenist actanțial, noi boborul având noroc cu detaliul că toți tradiționalii conspiratori și detronatori se vor fi săvârșit înaintea hohentzollernului. Iară regele neamț dovedindu-se mai român și mai patriot ca toți de dinaintea și de după dânsul, neluând partea neamurilor sale germane-n Primul Război Total ci partea rușilor preferați de politicienii autohtoni dintotdeauna și pare-se că pe veci.

Dar pân-acolo, sub sceptrul, coroana și vulturele lui Carol Princepsul (+ ajutorul dragilor ruși cu pușcoace) avu loc și dragul de Război pentru Independență (fotografiat sau aproape filmat pe pânză vivantă de furnizorul casei regale Grigorescu Nicolae), arădicarea țării-n grad de Regat (lei de aur, cap de bour pe timbre poștale mai prețioase ca gabaritul în aur al leilor/boilor propriuziși), BeNeRe de cel mai prosper viitor sub meșterul acad. Isărescu. Îl avurăm și rapid îl perdurăm pe genialul Eminescu, genialul Hașdeu retrăgându-se pe sine-n cavoul ezoteric de comunicare spiritistă cu fătuca vieții și minții-i. După care ne-am apropiat de secolul 20… ah, bată-mă să mă bată, era să uit taman de măreața Mare Unire. Da nu-i bai, pe secolul 20 îl cunoașteți excesiv de bine ca să vi-l mai racontez eu, așa că mai bine sărim direct în secolul 21, care ne depășește tot mai multora capacitatea comprehensiunii și ne surprinde (bușbé) aproape minut cu minut. Ce se petrece aici în fond și la urma urmei, ce-avem noi la-ndemână și mai ales ce nu avem, ba și ce-avem de n-avem, de ce n-avem ce n-avem, om afla clar la celebrul pulivar, respectiv joilavară, în care deloc nu va mai conta deoarece strănepoților și străstrănepoților fix în pix sau șpiț îi va interesa ceva ce nu va privi direct și personal interesul lor momentan. De-aia și zic: decât să ne tot frământăm mai bine-un cântec vesel să cântăm (bagă mare digei lăutare!). Și dac-avem ce, să bem și să mâncăm, deoarece mâine-i altă zi și precis nu-i a noastră.

Dimi-  neața  peră-  coa-  reeeee…/  ieu-stau  cufa-  țala  soa- reee…

[Cântecul se aude limpede (sol-sol la-sol, solfami re, dooo…), tot mai tare, în ciuda zgomotelor de farfurii/pahare, a rumorii laringo-bucale și-a pașilor de dans tropotit. Iar cortina se va lăsa lent, dând de-nțeles că actul următor, despre Revoluția din 89, criza guvernului, războiul din Ukraina și din Orientul Apropiat, se va desfășura săptămâna viitoare, la altă masă, pentru alți bani/distracții.]

* * *

NOTĂ RED(acțională), ED(itorială), CEN(zorială), DE BîNî (= de bine) ȘI DE BîSî (= bunsimț). Văzând că lumea se duce de râpă nu altceva, ne vedem  determinați  obligați să atragem atenția că autorul articolului, băgat în foaie (pardon) ziar (mă scuzați) revista aceasta adresată exclusiv celor mai inteligenți cititori cu putință nu este de deplină încredere. În sensul că se poate poseda suspiciunea rezonabilă că cam deformează realitatea, ba chiar s-ar putea paria pe hai să zicem până-n 100 d-euroi că minte. Dar ce să facem, ni l-a băgat pe gât cineștie ce cultă ocultă sau agentură de care ne tremură pantalonii-n vine, așa că musai e să-l suportăm  tolerăm. Vă asigurăm însă că volumul despre care face gargară în rândurile prezente (mai sus), pretinzând că redă fragmente, ei bine el nu a existat, nu există și niciodată nu credem că va să existe. După cum peste 10-12 de ani foarte posibil e să se constate amiabil și să se conchidă prin consens unanim că nici Lucian Boia nu a existat. (Atâta doar că, zice-se-va, unei anumite părți a intelighenției confuze și necombatante i se sculase nuștiuce particulară stare de spirit, și trebuia să i se atârne la gât un ecuson nominal, ca atare și drept urmare zicându-i-se Boia.) Așadar cu-atât mai puțin sau mai mult n-avea cum exista vreo asemenea carte. Iar de-ar fi existat, în niciun caz nu s-ar fi numit (istoria) „cam cum fu”, căci deloc nu ne-am fi putut lăuda cu-așa o aproximație nemăgulitoare; în vreme ce faptul că istoria chiar ne fusese „cam kungfu”, asta da, ne-ajută la fuduleală. În consecință, despre tot mai pe bună dreptate obstruatul/obliteratul/ostracizatul Boia stați cuminți, așezați-vă liniștiți, nu vă-ngrămădiți să-ntrebați de dovezi și de chestii/socoteli prin arhive (au și ele destulă altă bătaie de cap și mâncare de pește). Citatele de mai sus nu există, boldurile, ghilimelele și italicele cele cursive nu-și au rostul, totu-i o făcătură și prefăcătorie, nu vă lăsați induși în eroare de un literat. Sau de altul. În schimb, considerăm de bunsimț ca muzica celebrului cântec de zglobie petrecere să poată totuși continua, fie și discret, în surdină. (Până la alte noi ordine și discipline, desigur.)

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. Distractiv și nu prea. Da, nu am avut o mare istorie fiindcă nu ne-am trezit la timp, dormind vreo mie de ani. Ne-am deșteptat puțin, vreo sută de ani(1848-1948) și am adormit din nou vreo 50 de ani de comunism(apropo, de perioada comunistă de ce nu se face mișto?…). Acum ne-am europenizat și manelizat, dar asta nu mai distrează pe nimeni, asta e semn rău….
    Totuși, parcă nu-mi place chestia asta cu persiflarea propriei istorii. Este o poruncă progresistă și revoluționară, anume toți să renunțăm la istoria, cultura, civilizația,etc VECHE și să creăm un VIITOR nou, FĂRĂ TRECUT.
    Cum o arăta acest VIITOR nu se spune. Doamne ferește.

  2. Felicitările, masa și dansul vor avea loc în arestul poliției din str. Carol (citat dintr-o carte a lu’ un nene care a fost profesore de pisihatrie și directore la spitalu’ de nebuni Socola, Petre Brânzei pre numele său).

  3. Kungfu”sau cum nu fu „ fu tare zicerea ”aiasta .Amu veniram si noi mai aproape ca casa ca doara la„ barza chiora” ii facu ,al de ne facu pe toti , cuib.Si ce daca ostropelogotii sau vizita goti ne fura musafiri cindva noi tot cu beizadeaua vrem a ne face veacul . Mere-ba sau merhaba inca nu stim ce o fi aia dar sigur stim a citi. „ en francaise ”Je t’aime moi non plus.Cum necum si ca ne place si ca nu ne place , ne invirtiram si noi dupa Soare(unde esti tu cel numit al XIV lea ) si vorba ceea decit sa ne-o traga altii mai bine ne ducem noi cu„ jalba in bat si cu banii la portofel la al de stapineste Planeta .Mare noroc pe jumatate „chior” avuram bre .Ce daca „Tiganiada” lui Deleanu inca ne mai bintuie„ amintirili ”. Ce daca la „ Pohta ce-am pohtit” inca ne mai curg balele .Ce daca „dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau” inca ne mintuie de pacate si inca ne face a nu mai merge spre a vota .Ce daca Vlad ala de „ tepelea ”mai pe toata turcimea sau boierimea romaneasca , inca ne lasa in strada pungile pline cu arginti – vorba sa fie.Ce daca vorbele de claca inca ne par a fi ramînisme sau ce daca romînul „absolut ”va cistiga de data asta alegerile prin neprezentarea altora ? „Vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decât atât!.„Iaca pozna c-am scapat-o ” sau poate doar „ne-or troieni cu drag aduceri aminte” .

  4. Ca daca Moscova nu crede in lacrimi, nici eu nu cred in coincidente. Nu cred ca e o coincidenta aparitia acestui acticol(has) simultan cu Csaba Szabó, pe aceeasi pagina cu pixeli. Daca nu ma insel asta era un cascador celebru.
    Ca Histeria fu cum fu, cum ziceam noi in proiectare, ca nu fu tus, da apa trece pietrele roman, ca ce e val ca valu trece, chiar si Valul lui Traian si al Elenei. Ca io nici nu mai stiu daca fac parte din noi, sau sunt numai eu si noi nici nu mai exista. Ca cum bine spune autorul, nici fratilor nu mai putem spune ca poate nu suntem frati, ci surori, ca noi (noi?) suntem oricum altfel.

    Si ma sui pe trotineta cu sa si va spusei povestea asa!

    • Bună observație. Progresiștii europeni și cei români sunt în alertă din cauza valului de naționalisme care bântuie prin Europa, din cauza, vai, tocmai a prea revoluționarilor progresiști. Chiar și cocoșelului galic Macron i-a cam pierit glasul și nu mai cucurigeste nimic….

  5. Din câte îmi amintesc, domnul Boia nu este istoric, ci un povestitor de istorioare în interpretare personală.

    Cu cât epatează mai mult, cu atât contul domniei-sale tresaltă de bucurie. Iar editura de-abia așteaptă să culeagă roadele marketingului.

    Cei care sunt iubitori de perspective inedite și nefundamentate științific, pot găsi abordări epatante și ale operei eminesciene, spre exemplu. Ele stau foarte bine alături de cele ale cercetătorilor tunelurilor și piramidei din Munții Bucegi și ale geografilor care au stabilit că Pământul este plat.

  6. Rezumatul rezumatului: ”Transilvania era absolut pustie la venirea maghiarilor” 😀

    Au mai fost vreo 10 articole pe aceeași temă, dar dacă tot suntem în faza asta, hai să reluăm un comentariu recent despre Moravia Mare:

    Moravia Mare a fost înainte de venirea maghiarilor în Transilvania, dar rămâne între noi, nu mai spuneți asta la nimeni 😀

    Pe teritoriul Moraviei Mari, care includea și Pannonia, locuiau și vlahi eminamente sedentari, inclusiv lângă lacul Balaton, dar și ”pastores Romanorum”, cei cu transhumanța.

    În Cronica lui Nestor sunt relatate disputele între vlahi și polonezi, care i-au determinat pe ultimii să plece în câmpiile unde trăiesc și astăzi. Când s-a înființat Moravia Mare, i-a inclus pe toți acolo unde erau, atât vlahi, cât și polonezi. Iar maghiarii au venit abia după.

    ”Slavs settled beside the Danube, where the Hungarian and Bulgarian lands now lie. (…) when the Vlakhs attacked the Danubian Slavs, settled among them, and did them violence, the latter came and made their homes by the Vistula, and were then called Lyakhs. Of these same Lyakhs some were called Polyanians, some Lutichians, some Mazovians, and still others Pomorians”

    Numele Leahu există și azi la români. Iar Cronica lui Nestor (tradusă în engleză) se găsește aici:

    https://www.mgh-bibliothek.de/dokumente/a/a011458.pdf

    Să trimită cineva link-ul și la Budapesta și la Cluj, la universitate 😀

  7. Preaadevărata și de nimerea contestata, și nice prea comentata historie a neamului ce se cheamă rumân/bizantin/levantin, adecă bizaro-levantin. Nice că ceva trebe adăugat!

  8. citesc a treia oara articolul si nu inteleg de ce l-ai scris: sa te auzi cat de destept esti? sa faci glumite pe seama raposatului Vintila Mihailescu?
    Care e scopul unui asemenea articol?
    A fost mai demult diagnosticata aceasta logoree: ”e ușor a scrie versuri/articole, Când nimic nu ai a spune, Înșirând cuvinte goale…”

    • @Luk Boya Marturisitor _ „citesc a treia oara articolul si nu inteleg …”

      Dacă-mi îngăduiți… și cu permisiunea autorului articolului…

      Domnul Boia, printre povestirile domniei-sale în care reinterpretează istoria, are una care spune că după retragerea romană/aureliană teritoriul aflat la Nord de Dunăre a rămas pustiu, în vreme ce la Sud s-a dezvoltat o prosperă civilizație bulgară. Adică, după anul 300 nimeni nu a mai avut curaj să traverseze Dunărea timp de 1000 de ani, deși malul stâng este fix la fel de roditor, fertil și primitor precum cel drept. Probabil, de frica viezurilor, râșilor, și pârșilor.

      Teritoriul a fost pustiu până au avut bunăvoința maghiarii să-l populeze…

      Ei bine, această interpretare, pe care o regăsim la domnul L Boia, stă la baza teoriilor promovate de istoricii ruși și maghiari, care spun că Moldova de la Carpați la Nistru ar trebui să fie un stat unitar aflat sub suzeranitatea Rusiei, iar Transilvania, cu Banat, Maramureș și o parte din Bucovina ar trebui să se alipească Ungariei Mari. Dobrogea, desigur, ar reveni Bulgariei.

      Ce ar rămâne din România, redenumită Valahia, ar fi constituită din câteva județe din Muntenia, pentru că în conformitate cu interpretarea sus menționată, ar fi fost re-populată de vlahii care s-ar fi reîntors după ce s-au refugiat la venirea bulgarilor, la Sud de Bulgaria de astăzi, undeva unde se află Macedonia de Nord.

      Mă bucur dacă am reușit să vă ajut să înțelegeți mai bine, dacă am reușit…

    • ” Care e scopul unui asemenea articol?”
      Sa ocupe spatiul cu ceva , altceva decat Gaza , Ucraina sau intalnirea Xi-Biden deoarece comentariile jeneaza. O manea .

  9. Superb! Pe la jumatatea lecturarii articolului mi-a rasunat in minte exclamatia unui literat care servea masa la Griboedov :”Delirium tremens!” vazandu-l pe Bezdomnîi in izmene cu o iconita de hartie prinsa in piept .
    Felul de a fi al banatenilor de la incrucusarea cu mercenarii walloni li-se trage.
    La Liege emite un post de televiziune emisiuni in limba wallona. Cam 48 % din ce vorbesc jurnalistii locului pricepe orice roman caci ii in dialect banațean.

  10. Observam cu usurinta cit de greu le este unora sa inteleaga textul propus noua dezbaterii .Fireste !? Cine nu are o minimala cultura istorica sau beletristica nu poate intelege mai nimic .Trimiterile ,facute de catre autor , de tot felul , nu pot fi intelese cu usurinta daca nu ai citit niscaiva carti in viata si asta avind reprezentanta a ordinului miilor de volume .tâgâdâm-tâgâdâm „ prin prerie ” vorba autorului ,este mai greu de inteles .

    • Atunci la ce sunt bune aceste texte in spatiul public ? mai ales scrise intr-un limbaj nicidecum literar, mai multe provocari dintr-o data, prea complicat.

  11. Ciudat scris si caraghios articol; autorul chiar nu avea ceva mai bun de facut? Ca Lucian Boia e o figura controversata si ca scrie de multe ori bazaconii e un lucru stiut. Dar de ce sa-i facem reclama? Cum il caracterizez eu pe Lucian Boia in cateva cuvinte este: ilogic, nefundamentat stiintific si anti-roman.
    Boia e un fel de colportor al maghiarismului si anti-romanismului, cu toate ca … preda sau a predat la Univ Bucuresti! O contradictie acest personaj nihilist. I-am citit destule carti, unele sunt destul de bune (de exp cea despre Franta), altele sunt nefundamentate stiintific si pline de fantasmagorii, in speranta ca asa ii va creste nr exemplarelor vandute (fapt exploatat de Humanitas). Totusi istoria unui popor nu e un film de Hollywood in care bagam fantasmagorii a.i lumea sa se uite ca la circ. Ceea ce face Boia se numeste circ cu ifose intelectuale. Tot toarna carti cu teorii nestiintifice si malitios anti-romanesti in spatiul public. Daca ii displace atat Romania, de ce nu a plecat Boia intr-o tara unde sa se simta bine ? Un patriotism bine inteles (nu dacopatie sau alte bazaconii) este important pentru stima de sine si progresul unui popor.

  12. Știați că în limba rusă MEDVED înseamnă URS ? Am descoperit întâmplător acest lucru, cred că intr-un text dedicat personajelor (putiniste, vezi bine) din desenul animat Mașa și Ursul .
    Nu poți gasi cuvantul MEDVED fără sa-ti aduci aminte automat de individul MEDVEDEV, cel care ne
    face Bau ! evocand bomba lui tac-su Vladimir.
    Ei și uite așa , din aproape in aproape , mi-a venit ideea sa caut pe Goagăl cum îi spun URSULUI diversele
    popoare ale Europei. Ei bine fiecare popor slav are cate o varianta de MEDVED , fiecare germanic are cate un BEAR (Berlinul si Berna sunt capitale ursulesti) și fiecare romanic are cate un URS. Sunt sigur ca dl Boia are o explicație a faptului ca pe ursul din Carpati il cheamă fix la fel ca pe verii lui latini din Alpii Frantei, Pirineii Spaniei si Apeninii Italiei , oricata distanta geografica si istorica i-a despartit vreodata. Astept lucrarea sa monumentală despre cum ursii au fost aclimatizati la noi mai intai de catre masonii pașoptisti, apoi de catre ceausistii national comy.

    • Mai mult, si in maghiara ii spune medve! Deci clar e de origine panonica 😎.
      Noroc ca ursii nu scriu istorie, asta ar mai lipsi sa se certe si ei pe teme de continuitate!

  13. Iată surse ungureşti, Istorici maghiari care au recunoscut ORIGINEA, LATINITATEA și CONTINUITATEA românilor pe acest teritoriu: Chiar istorici unguri din epoca modernă au recunoscut în lucrările lor continuitatea neîntreruptă a românilor în Transilvania, faptul că românii se aflau în Transilvania când regatul maghiar a cucerit acest teritoriu românesc. În cartea “Vechea și noua Dacie”, publicată la Viena, în anul 1791, cărturarul maghiar Huszti Andras, care și-a făcut studiile la Cluj, spune un lucru extrem de important despre originea românilor și despre continuitatea noastră pe teritoriul actual al României, adică și al Transilvaniei: “Românii sunt urmașii geților și ai vechilor colonii romane.”: El mai spune: „Urmaşii geţilor trăiesc şi astăzi şi locuiesc acolo unde au locuit părinţii lor, vorbesc în limba în care glăsuiau mai demult părinţii lor. Nici o naţiune nu are limba atât de apropiată de acea veche limbă romană (latina) ca limba valahilor; ceea ce este un semn sigur şi care nu poate înşela că ei sunt în Ardeal rămaşii vechilor coloni romani, despre care însemnăm pe scurt acestea: Numele acestui popor în limba lui proprie este «român» (Rumuny), adică de la Roma sau roman.” (Huszti András, O és új Dacia/Vechea şi noua Dacie, f. 1., 1791). Csétsényi Svastics Ignac, istoric maghiar de la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, scria: „Românii trăiau aici (în Transilvania) la începutul domniei lui Arpad. Ei au fost cei cuceriţi de către Tuhutum. De aici, ei (românii) s-au înmulţit foarte mult în regiunea Tisei, în Ungaria.” Budai Ézsaiás (1760-1841), considerat, alături de Virág Benedek, cel mai important istoric maghiar de la începutul secolului al XIX-lea, în lucrarea sa Magyarország históriája a mohácsi veszedelemig 1.kötet 1811. (Istoria Ungariei până la dezastrul de la Mohacs”), amintește de prezența românilor în Transilvania la venirea ungurilor, prezentând conflictele dintre Gelu și Tuhutum, dintre Arpad și Menumorut, dintre Carol Robert și Basarab I, dintre Ludovic cel Mare și Nicolae Alexandru, dintre Iancu de Hunedoara și Dracula, dintre Matei Corvin și Ștefan cel Mare. În 1848, bătrânul baron Wesselényi, despre care dl. Alexandru Vaida-Voevod spune că „deşi era orb, totuşi mintea lui luminată vedea mai clar decât a şoviniştilor vechi şi moderni’ spunea: „Românii merită o simpatie specială şi acest nume nu trebuie să le fie refuzat, căci este adevărat că sunt descendenţii romanilor. Este în interesul lor să se întâlnească cu noi, deoarece, ca şi noi, ei sunt izolaţi în aceste părţi.” Horváth Mihály (1809-1878), episcop catolic, politician și istoric,membru de onoare al Academiei Maghiare de Științe, scria: „Transilvania era populată de români, când ungurii şi-au făcut apariţia în Panonia.” (M. Horváth, Geschichte der Ungarn, vol. I, p. 9). Acelaşi autor mai scria: „La ocuparea noii patrii dintre Tisa şi Dunăre, în ţinutul Bihorului se afla Menumorut care avea drept supuşi pe valahi şi chazari, iar în Banat, voievodul Glad avea o armată compusă din ostaşi români. Ardealul propriu-zis (Podişul Transilvaniei) se afla sub conducerea românului Gelu. După o rezistenţă înverşunată, Menumorut a făcut act de supunere, fiica lui căsătorindu-se cu fiul lui Árpád. Gelu a căzut pe câmpul de luptă, în războiul purtat cu una din căpeteniile maghiarilor, Tuhutum, iar Glad a devenit şi el vasal regelui ungar, rămânând mai departe în stăpânirea voievodatului său. Aşadar, toate cele trei voievodate româneşti au intrat în stare de vasalitate faţă de regatul maghiar fără să cadă însă în stăpânire efectivă”. Hilibi Gaal Laszlo, președintele Oficiului de contabilitate al Guberniului Ardelean în lucrarea „Vizsgálódás az erdélyi kenézségekről”, („Cercetări despre cnezatele ardelene”), Történelem, helytörténet/Magyar történelem 1527-1790, publicată în 1826 la Aiud, o adevărată disertație istorică, își propune să demonteze prioritatea românilor pe Pământul Crăiesc, folosind ca surse cronicile lui Anonymus, precum și lucrările lui Thúroczy, Bonfini, Istvanffi, Eder, Engel, Schlözer, Fessler ș.a. De asemenea el demonstrează că românii din această regiune s-au bucurat de o serie de drepturi și privilegii înainte de venirea sașilor și că ulterior aceste drepturi au fost uzurpate de noii veniți, coloniștii germani. Gaál Laszlo, spre deossebire de Szilagy, subliniază în lucrarea sa că înfrângerea românilor de către Tuhutum nu înseamnă că „aceștia ar fi fost subjugați ci, dimpotrivă, că respectivele popoare ar fi devenit aliate”. El mai arată că, în consecință, „în timpul regilor maghiari românimea, acest vlăstar ai vechilor locuitori ai Transilvaniei, nu a fost exclusă de la exercitatrea dreprturilor cetățenești”. Libertățile de care s-ar fi bucurat românii la începutul Evului Mediu, se concretizau, potrivit opiniei lui Gaál, în faptul că aceștia „trăiau în acele vremuri în districte, jurisdicții și cnezate separate”. Susținându-și afirmațiile cu citate din Bonfini și Istvánffy, Gaál mai susținea că aceste pământuri românești (districtele și cnezatele) se bucurau de autonomie în cadrul regatului maghiar. Deși erau subordonați reprezentanților regali, comiți sau căpitani de district, cnejii români puteau să decidă singuri în problemele administrative, judecătorești, financiare și militare ale teritoriilor pe care le stăpâneau. Gaál regretă însă că „încorporarea trepată a cnezatelor românești în jurisdicțiile săsești a dus la instaurarea unor raporturi de subordonare a românilor față de autoritățile săsești, la anularea drepturilor românilor și reducrea lor la starea consfințită în Approbatae și Compilatae.” Lokordi Janos, autorul unor însemnări cu privire la istoria Bisericii Catolice, redactate în 1847 și rămase în manuscris, îi considera și el pe români „cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei.” Istoricul maghiar Köváry Laszlo (1819-1907), considerat alături de Szilagyi Sandor și Jakab Elek unul dintre cei mai reprezentativi istorici maghiari ardeleni ai secolului al XIX-lea (autor între altele al Istoriei Transilvaniei în 6 volume publicată între 1859 și 1866 și al lucrării Istoria ardealului, 1848-1849, apărută în 1861), abordează pe larg tema cum ar fi originea daco-romană a românilor. El îi consideră pe daci „cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei”. În lucrarea sa „Statistica Ardealului”, Köváry susţine că „românii sunt urmaşii romanilor colonizaţi în Dacia de împăratul Traian, fiind găsiţi aici de unguri mult mai târziu, prin sec. al IX-lea (955-956)”. În „Erdély régiségei”(„Antichităţile Ardealului”), Kovary Laszlo, scrie: „La venirea maghiarilor, Ardealul era locuit de neamul românilor (olah nemzet). De la ei au preluat maghiarii stăpânirea Transilvaniei”. Consultând o serie de izvoare istorice cum ar fi lucrările lui Constantin Porfirogenetul, Anonymus, Simon de Kéza, Thúroczy, Laurențiu Toppeltin sau Antonio Bonfini, Köváry reface traseul parcurs de maghiari din patria originară până în Transilvania precum și luptele dintre Gelu și Tuhutum. „Valahii – scrie istoricul maghiar – au luptat vitejește, dar victoria i-a revenit, totuși, în final, căpeteniei maghiare. Gelu a pierit în luptă iar poporul valah i-a jurat credință lui Tuhutum la „Esküllö” (Așchileu).” Köváry subliniază în repetate rânduri originea latină a românilor. Köváry Laszlo este și el partizanul tezei potrivit căreia românii se bucurau de drepturi importante la începutul epocii medievale, consacrând acestei chestiuni un capitol distinct din Istoria Ardealului, intitulat Românii și cnezatele. Pentru început Köváry afirmă și el ca și Szilágy că, în urma înfrângerii lor de către maghiari la sfârșitul secolului al IX-lea, și în virtutea obiceiurilor epocii, românii au fost tratați ca niște „prizonieri de război”, fiind folosiți în seviciul Coroanei maghiare, al preoțimii și al nobiliii. Dar această situație nu va dura decât până în timpul domniei regelui Koloman Cărturarul (1096-1116), când românii vor primii și ei loturi de pământ pentru a-l lucra. În rândul românilor existau și nobili, scrie Köváry, care proveneau din categoria cnejilor. Celălat mare istoric ardelean ai secolului XIX, Szilágyi Sandor (1827-1899), membru al Academiei, director al Bibliotecii Universitare Maghiare și fondator recunoscut de școală istorică, preciza, la rândul său: „Nu se poate contesta faptul că românii au deţinut Transilvania cu mult timp înainte de venirea principelui maghiar Tuhutum, care s-a luptat cu valahii lui Gelu în partea de nord-vest a Transilvaniei, cu Glad în Banat şi cu Menumorut în Crişana, căpetenii demne de amintit.” Szilágy este și el preocupat de problema originii latine a românilor, el ajungând la o concluzie similară cu aceea a lui Köváry. În lucrarea sa „Moții din Transilvania”, Szilagy scrie: „De unde provine numele lor de „valachus” nu se poate ști cu siguranță, dar este verosimil că ar proveni din cuvântul slav „wláh”, care înseamnă italian. Dar chiar și denumirea ungurească „oláh” se înrudește cu cea de italian (olasz). Oricum, acest lucru ni se pare acceptabil și pentru că originea latină a românilor este sigură.” Szilágy era convins că românii sunt urmașii coloniștilor romani aduși de Traian în Dacia și abandonați după anul 274. În articolul consacrat Abrudului, Szilágy revine asupra romanității românilor, vehiculând aceleași idei: „Noi îi considerăm pe români a fi coloniştii lui Traian amestecți cu dacii subjugați. Acest lucru este dovedit și de limba lor, a cărei imensă semănare cu cea latină a fost demonstrată și de Benkö. Și apoi ei înșiși își spun rumuni (rumunok), adică romani. Tot Szilagy afirmă: „După ocuparea Transilvaniei, conform obiceiurilor epocii, maghiarii i-au pus pe români în stare de servitute.” Specialistul în istorie locală, ungurul Lehoczky Tivadar scria în 1890: „În comitatele Maramureş, Ugocsa şi Bereg, fără îndoială încă pe timpul venirii maghiarilor au locuit românii.” (Lehoczky Tiv., Adaléok az oláh vajdák, oláh és crosz kenezek vagy solţészek és szabadosok intézményéhez hazánkban.” (Történelmi tár, 1890, p. 155). Un alt specialist în istorie locală, Petrovay G., câţiva ani mai târziu, în 1911, îşi exprima deschis opinia că ipoteza istoriografiei ungare după care românii ar fi venit în Transilvania prin veacul ai XIII-lea „nu se potriveşte la comitatele Bereg şi Maramureş, pentru că aceştia au fost investiţi cu astfel de privilegii, cum n-a putut să aibă niciodată un neam de păstori care a imigrat pe încetul, păscându-şi turmele, un duşman de neam străin, neînrudit cu cel unguresc, prins în luptă; iar ca un duşman prins în război să fie colonizat la graniţa ţării şi să fie însărcinat cu apărarea hotarelor, e de-a dreptul un nonsens.” „Românii din Maramures si Bereg n-au fost supusi autoritătii comitelui si a altor dregători ai comitatului ci erau supusi voievozilor alesi de ei însisi, deosebit în fiecare comitat; acestia îi conduceau la război pe cei înarmati si-i judecau rezolvând procesele dintre ei precum si pârile începute de altii împotriva lor.Contributii trebuiau să dea numai a cinzecea parte din sporul turmelor lor.” (Petrovay G., Máramarosi olahćk betelpedesük, vagdáik és knézeik, în „Századok”, XLV-1911, p. 607- 626). Scriitorul ungur Márki, o figură distinsă a istoriografiei maghiare, într-o lucrare publicată la Oradea Mare în 1887 (A Fekete Körös és vidéke – Crişul Negru şi împrejurimile), Nagyvarad, 1887 p. 95, 96), scrie textual: „În ce priveşte valea Crişului Negru, admit că ungurii noştri au găsit acolo pe români.” Prezenţa românilor în departamentul Bihor ne este confirmată pentru începuturile sec. XI (1000-1038) și de scriitorul ungur E. Gyárfás în lucrarea sa intitulată A román görög katolikusok autonómiája, publicată la Budapesta în 1905. Doi dintre cei mai buni istorici maghiari, Pauler Gyula şi Hóman Bálint apreciază că datele oferite de Anonymus sunt vrednice de crezare. Pauler Gyula arăta că ele pot fi verificate şi prin alte izvoare istorice, că nu există alte date care ar zdruncina afirmaţiile lui Anonymus ori cel puţin le-ar face îndoielnice (Pauler Gyula, A magyar nemzet Szant Istvánig / Istoria naţiunii maghiare până Ia Sf. Ştefan/, Budapest, 1900). Într-o recenzie asupra cărţii lui Iosif Ladislau Pič ( Zur rümanische -ungarischen Streittfrage, Leipzig, 1886), Pauler Gyula recunoaşte că acest istoric – apreciind cum se cuvine valoarea de izvor a operei lui Anonymus – „a dat dovadă de mai mult simţ istoric decât toţi istoricii care s-au străduit să vadă cu orice preţ în cronicarul maghiar un falsificator sau pamfletar politic atât de nenorocit încât nici după seculare frământări de creier n-au fost în stare a-i descoperi scopul şi tendinţa”. (Ion Lupaş, Realităţi istorice în Voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI, în „Anuarul Institutului de istorie naţională”, VII, 1936-1938, Cluj, 1939, p. 21). Hóman Bálint, la rândul său atribuie cronicii lui Anonymus o valoare egală şi în unele privinţe superioară celorlalte cronici ungaro-latine (Hóman B., Szekfü, Gyula, Magyar története / Istoria maghiară, vol. I, Budapest, p. 7). Bálint Hóman face o caracterizare elogioasă a lui Anonymus, scriind: „Opera sa, în ciuda defectelor sale, este o operă de savant care îşi domină epoca. Ca operă literară, istoria sa, cât de fragmentară este ea astăzi, este una dintre creaţiile cele mai armonioase ale istoriografiei latine a evului mediu. Anonimul era un om de ştiinţă şi un scriitor înzestrat cu simţ artistic şi înarmat cu condei, în sensul pe care aceste cuvinte îl aveau în secolul al XII-lea. În istoria cuceririi patriei, povestirea sa, elaborată cu grijă atât din punct de vedere strategic cât şi geografic dovedeşte inteligenţa criticii sale, reflecţia metodică şi profunzimea cunoştinţelor sale.” («Revue des études hongroises», III, 1925, p. 762). Istoricul clujean Ladislau Gyemant susţine că „românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei de origine romană, menţinuţi în permanenţă pe pământul pe care îl locuiesc, anterior celorlalte popoare din principat (deci şi ungurilor)” şi recunoaşte „caracterul nedrept şi abuziv al sistemului politic instalat ulterior, cu excluderea românilor”.(lupulescu grig )

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro