Dacă la început, în secolul al XIX-lea, fracturarea sondelor de țiței și gaze nu se făcea cu apă (s-au folosit pe rând praful de pușcă și nitroglicerina, urmate mai târziu, în prima jumătate a secolului al XX-lea, de acidul clorhidric, napalmul și bombele atomice), din 1953 situația s-a schimbat: apa a devenit principalul fluidul de fracturare. Iar din 1998, când compania Mitchell Energy a aplicat așa-numita fracturare masivă (High Volume Hydraulic Fracturing – HVHF), cantitățile de apă folosite au crescut semnificativ față de perioada anterioară. Actualmente, fracturarea masivă a unui foraj are loc în mai multe etape (multi-stage). Fiecare etapă, la rândul ei, are sub-etape (sub-stages), când se pompează diferite volume de fluid de fracturare cu aditivi chimici specializați și cu cantități de propant (nisip) bine calculate.
Un foraj săpat în argila Marcellus poate avea, la o singură etapă de fracturare, până la 15 sub-etape. Viteza de pompare a fluidului de fracturare este de circa 11 m3/min. Volumele pompate descresc de la circa 378 m3 (în prima sub-etapă) la circa 38 m3 în ultimele sub-etape. Volumul total de fluid folosit în cele 15 sub-etape este de circa 2.200 m3. Dacă, folosind același foraj vertical, fracturarea se va efectua în patru foraje orizontale, într-o singură etapă, cantitatea de apă folosită poate ajunge la 8.800 m3.[1]. Dacă fracturarea se repetă în timp, atunci și cantitatea de apă folosită va crește proporțional cu numărul de fracturări (etape multiple sau multi-stage).
Forarea și fracturarea hidraulică a unui foraj orizontal cu mai multe etape de fracturare în decursul perioadei sale de producție necesită în general între 7.570 și 15.000 m3 de apă [1] (echivalent cu circa 6 bazine olimpice de înot de 2.500 m3).
Tabelul 1 prezintă, defalcat pe principalele formațiuni geologice în care se exploatează gazele de șist, consumul total de apă (foraj + fracturare)
Tabelul 1. Cantitatea estimată de apă necesară pentru săparea și fracturarea forajelor în câteva formațiuni cu argile gazoase
Formațiunea cu argilă gazoasă | Volumul de apă pentru săparea unui singur foraj (m3) | Volumul de apă pentru fracturarea unui singur foraj (m3) | Volumul total de apă pentru exploatarea unui singur foraj (m3) |
Barnett | 1.541 | 8.706 | 10.247 |
Fayetteville | 227 | 10978 | 11.205 |
Haneysville | 3.785 | 10.220 | 14.005 |
Marcellus | 302 | 14.384 | 14.686 |
Sursa: [1]
De unde se obține apa necesară pentru foraj și fracturare? Cel mai adesea, apa este pompată din surse de suprafață, cum ar fi râuri și lacuri, dar poate fi extrasă și din acumulări subterane, surse de apă private, apă municipală și apă de zăcământ re-utilizată. Majoritatea bazinelor geologice unde se extrag gazele de șist se găsesc în zone cu precipitații anuale moderate sau ridicate (între 63 și 510 cm/an)[2]. Totuși, chiar și în zonele cu precipitații ridicate, datorită creșterii populației, altor cereri de apă din partea industriei sau variațiilor climatice ale precipitațiilor, poate fi dificil uneori să fie acoperit necesarul de apă al industriei extractive a gazelor de șist și, în același timp, să fie satisfăcute cererile locale de apă.
Dacă în zone din nord-vestul SUA (Pacific Northwest) nu se pune problema aprovizionării cu apă, în alte zone, precum Texas, East New Mexico or North Dakota (unde exploatarea argilei Bakken pentru țiței a luat o amploare deosebită), obținerea apei necesare pentru fracturare s-ar părea că este mai problematică. Dar un articol publicat în 2012 în revista Environmental Science and Technology de Jean-Phillipe Nicot și Bridget Scanlon de la University of Texas at Austin prezintă a situație surprinzătoare.[3] Autorii raportează că în 2011 cantitatea totală de apă folosită pentru fracturarea argilei Barnett (cel mai important zăcământ din Texas) a fost de circa 9% din consumul total de apă al orașului Dallas. Ei mai specifică, de asemenea, că consumul total de apă pentru toate forajele de gaze de șist din statul Texas este mai puțin de 1% din toată apa potabilă extrasă din subsol. Cu alte cuvinte, chiar și într-un stat lovit de secetă perenă, precum Texasul, unde probabil se află cele mai aride zone pentru fracturarea hidraulică, forajele pentru gaze de șist folosesc o cantitate de apă relativ mică prin comparație cu alte activități – apă municipală, agricultură, termocentrale – care sunt de fapt consumatorii majori de apă.
Pentru că am pomenit de Texas, aș vrea să aduc în discuție și o situație care exemplifică faptul că consumul de apă este, și rămâne de multe ori, o problemă a comunității locale.
Într-un articol din New York Times[4] (7 martie 2013) sunt discutate îngrijorările locuitorilor din Dimmit County, Texas, și alte zone învecinate, lovite de secetă datorită climatului lor semi-arid. Conform autorului articolului, „în 2011, aproape un sfert din apa consumată în Dimmit County a mers către fracturarea hidraulică…acest procentaj ar putea să crească la o treime în câțiva ani”.
Extragerea apei subterane din acviferul local Carrizo-Wilcox pentru a fi folosită în fracturarea hidraulică depășește cu o treime cantitatea de apă care se întoarce în rezervor prin precipitații sau alți factori, mai spune ziaristul de la New York Times.
Concluzia care se poate trage din acest caz este că aprovizionarea cu apa necesară industriei extractive este o problemă în care se combină disponibilitatea locală a surselor de apă cu utilizările concurențiale din regiunea respectivă. Dacă schimbăm locația, din Texas în Pennsylvania, în zona argilei Marcellus, lucrurile se schimbă brusc în bine. Cele mai secetoase luni din zona Pittsburgh, de pildă, coincid cu lunile cele mai ploioase din Dimmit County.
Chiar dacă, la prima vedere, volumele de apă necesare pentru forajul și extracția gazelor de șist par mari, ele reprezintă în general un mic procentaj din volumul total de apă existent în bazinele geologice cu argile gazoase. Pentru exemplificare, Figura 1 prezintă situația statului Pennsylvania, unde exploatarea argilei Marcellus este cea mai intensă. Se poate ușor calcula că volumul de apă necesar pentru fracturarea hidraulică a argilei Marcellus în Pennsylvania reprezintă doar 0,6% (60 milioane galoane, or circa 227.000 m3) din totalul consumului industrial, energetic, minier și public (9.670 milioane galoane, or 36,5 milioane m3). De unde se poate obține o parte din apa necesară? Un răspuns avizat a oferit în 2011 Susan Obleski, purtătoarea de cuvânt a Comisiei Bazinului Râului Susquehanna (SRBC – Susquehanna River Basin Commission):
Râul Susquehanna transportă în Golful Chesapeake 68.137 m3 în fiecare minut, și există 1.440 de minute în fiecare zi. SRBC estimează că dacă industria gazului natural ar ajunge în punctul ei culminant, cu toate companiile active, ei ar putea utiliza două minute de apă pe zi[5]
Figure 1. Distribuția consumului de apă în statul Pennsylvania.
O comparație utilă și interesantă între consumul total de apă în diferite sectoare economice și industria fracturărilor hidraulice este prezentată în Tabelul 2. Bazinele geologice unde se desfășoară activități de fracturare hidraulică sunt identice cu cele din tabelul anterior.
Tabelul 2. Consumul total de apă în diferite formațiuni cu argile gazoase[6]
Formațiunea cu argilă gazoasă | Populație | Industrie și minerit | Hidrocentrale | Irigații | Zootehnie | Gaze de șist | Consum total de apă (milioane m3/an) |
Barnett | 82,7% | 4,5% | 3,7% | 6,3% | 2,3% | 0,4% | 42,2 |
Fayetteville | 2,3% | 1,1% | 33,3% | 62,9% | 0,3% | 0,1% | 120,7 |
Haneysville | 45,9% | 27,2% | 13,5% | 8,5% | 4% | 0,8% | 8,1 |
Marcellus | 11,97% | 16,13% | 71,7% | 0,12% | 0.01% | 0,06% | 321,7 |
Dacă volumul de apă folosit în cazul argilei Marcellus pare relativ mare, trebuie avut în vedere că argila Marcellus, cu o suprafață de peste 246.000 km2, se dezvoltă pe un teritoriu mai mare decât al României.
Se vede clar că exploatarea gazelor de șist în oricare din cele mai importante patru bazine geologice nu depășește 0,8% din consumul total de apă din zona respectivă. Acest volum este relativ mic raportat la bugetul total al apelor de suprafață dintr-un bazin geologic. Totuși, pot apărea unele probleme legate de aprovizionarea cu apa necesară pentru operațiunile de fracturare pentru că inginerii de foraj au nevoie de această apă într-o perioadă scurtă de timp. Extragerea apei în perioade de secetă, când râurile au nivelul scăzut, poate afecta peștii și alte forme de viață acvatică, resursele de apă municipală, pescuitul și alte activități recreative, precum și activități industriale (termocentrale).
O parte din apa folosită in timpul fracturării hidraulice nu se mai întoarce la suprafață, rămânând sechestrată în porii rocilor la mare adâncime. Depinzând de bazinul geologic și formațiunea argiloasă exploatată, USGS estimează că volumul de apă produsă (care se întoarce la suprafață) se situează între mai puțin de 30% până la mai mult de 70% din apa folosită pentru fracturare. Un studiu efectuat pe argila Barnett arată că apa se reîntoarce la suprafață chiar și după un an de la începerea producției de gaz (vedeți Table 2 din articolul http://www.slb.com/~/media/PremiumContent/technical_papers/350/39920.pdf).
O analiză pertinentă a volumului de apă folosit în industria gazelor de șist din SUA a publicat Jesse Jenkinks pe site-ul TheEnergyCollective.com (un forum independent sprijinit de Siemens)[7]. El a plecat de la datele furnizate de U.S. Energy Information Administration (EIA), conform căreia în anul 2011 au fost forate 27.000 noi foraje pe care Jenkins le asimilează cu forajele pentru gazele de șist. Considerând că fiecare foraj necesită în medie 5 milioane galoane (≈19.000 m3) de apă foraj și fracturare, rezultă că în 2011 au fost necesari 27.000 x 19.000 = ≈ 513 miliarde m3 la nivelul întregii țări, ceea ce ar reprezenta 0,3% din întreagă cantitate de apă dulce consumată în SUA. Însă agricultura a utilizat în același an 1,23×1011 m3, adică de 243 ori mai mult decât fracturarea hidraulică. Tot în același an 2011 udarea terenurilor de golf a consumat 0,5% din apa potabilă a SUA.
Coroborând aceste ultime calcule cu tabelele și figura de mai sus, rezultă, dincolo de orice dubiu, că în SUA cel mai mare consumator de apă rămâne agricultura, în timp ce fracturarea hidraulică nu folosește decât o cantitate minusculă de apă.
Legat de consumul de apă în industria gazelor de șist, a apărut recent pe internet o întrebare despre posibila legătură dintre fracturarea hidraulică și seceta prelungită din California, cel mai important producător agricol al continentului nord american. Nu cred că seceta prelungită și rezervele de apă din California sunt influențate de fracturarea hidraulică pentru că acolo operațiunea de fracturare necesită mult mai puțină apă decât în alte state[8]. Mult mai probabile sunt cauze naturale legate de variațiile climatice și meteorologice din acea parte a continentului. Climatologii estimează că următorul eveniment El Niño din a doua parte a anului 2014 va aduce suficiente precipitații, mai ales în sudul Californiei unde se manifestă acum seceta.
O altă analiză sugestivă compară beneficiile pentru public și consumatori legate de utilizarea apei pentru producerea diferitelor forme de energie. Din datele de mai jos rezultă că gazele de șist sunt forma de energie care consumă cel mai mic volum de apă pentru a produce 1 milion BTU[9] (= 293 kWh):
– Gaze de șist: 2 – 7 litri
– Energie nucleară: 454 – 1,136 litri
– Petrol: 4 – 235 litri
– Cărbune: 4 – 30 litri
– Etanol produs din porumb: peste 4,000 litri
Utilizând numerele de mai sus, rezultă că procentajul de apă economisită în cazul înlocuirii termocentralelor pe cărbune cu termocentrale pe gaze ajunge până la 80%.
Conform datelor publicate de ConocoPhillips, gazul natural utilizează cu 60% mai puțină apă decât cărbunele (termocentrale) și cu 75% mai puțin decât energia nucleară[10].
Pentru a produce echivalentul energetic a 1 milion BTU din gazele de șist, compania Chesapeake (al doilea producător de gaz natural din SUA, după Exxon) consumă între 3 și 6 litri de apă.[11]
Referitor la impactul ecologic al fracturării hidraulice, cu atentie specială acordată resurselor de apă, merită menționat un raport publicat în 2011 de un grup de profesori și cercetători de la Massachusetts Institut of Technology (MIT)[12], condus de Prof. Ernest Moniz, actualul secretar al Departamentului de Energie (numit de Președintele Obama). Raportul de 178 pagini a găsit că exploatarea gazelor de șist are, în general, o reputație ecologică bună. Această constatare și concluzie a bucurat desigur industria americană care pretinde că fracturarea hidraulică are loc la mii de metri sub pânza de apă freatică și că aditivii chimici pe care îi folosește sunt izolați de apa potabilă prin strate groase de roci impermeabile (pentru detalii, click aici). Suporterii fracturării hidraulice au argumentat că aproximativ 33.000 de foraje pentru gaze au fost săpate în fiecare an în ultimul deceniu și că nouă din zece foraje sunt fracturate hidraulic[13]. Cu toate acestea, numai câteva situații de contaminare de la suprafață a apei subterane au fost raportate, toate fiind datorate nerespectării regulamentelor în vigoare de protecția mediului.
____________________________________
[1] U. S. Department of Energy, Office of Fossil Energy, National Energy Technology Laboratory, „Modern Shale Gas Development in the United States: A Primer”, Aprilie 2009
[2] National Resources Conservation Center, National Water & Climate Center, http://www.wcc.nrcs.usda.gov
[3] http://www.beg.utexas.edu/staffinfo/Scanlon_pdf/Nicot+Scanlon_ES&T_12_Water%20Use%20Fracking.pdf
[4] „As Fracking Increases, So Do Fears About Water Supply” http://www.nytimes.com/2013/03/08/us/as-fracking-in-texas-increases-so-do-water-supply-fears.html?pagewanted=all&_r=2&
[5] http://citizensvoice.com/news/susquehanna-river-tops-nation-s-most-endangered-list-1.1147699
[6] J. Daniel Arthur, Jon W. Seekins, „Water and Shale Gas Development”, National Association of Royalty Owners, Annual Conference, Pittsburgh, PA October 7, 2010
[7] Jesse Jenkins, 2013, „Energy Facts: How Much Water Does Fracking for Shale Gas Consume?”, http://theenergycollective.com/jessejenkins/205481/friday-energy-facts-how-much-water-does-fracking-shale-gas-consume
[8] http://www.conservation.ca.gov/dog/general_information/Pages/HydraulicFracturing.aspx
[9]Erik Mielke, Laura Diaz Anadon, and Venkatesh Narayanamurti, Harvard Kennedy School, Belfer Center for Science and International Affairs, Energy Technology Innovation Policy Research Group „Water Consumption of Energy Resource Extraction, Processing, and Conversion”, October 2010, http://belfercenter.ksg.harvard.edu/files/ETIP-DP-2010-15-final-4.pdf
U.S. Dept. of Energy, Energy Demands on Water Resources: Report to Congress on the Interdependency of Energy and Water. December 2006 http://www.sandia.gov/energy-water/docs/121-RptToCongress-EWwEIAcomments-FINAL.pdf
[10] ConocoPhillips, „Why Natural Gas?”, September 2011, http://www.powerincooperation.com/en/documents/11-2801%20natgas-whynaturalgas.pdf
[11]Matthew E. Mantell, „Deep Shale Natural Gas and Water Use, Part Two: Abundant, Affordable, and Still Water Efficient”, Water/Energy Sustainability Symposium at the 2010 GWPC Annual Forum, Pittsburgh, PA, http://www.chk.com/Corporate-Responsibility/EHS/Environment/Water/Documents/GWPC_Water_Energy_Paper.pdf
[12] The Future of Natural Gas, An MIT Interdisciplinary Study, http://mitei.mit.edu/publications/reports-studies/future-natural-gas
[13] http://www.propublica.org/article/hydrofracked-one-mans-mystery-leads-to-a-backlash-against-natural-gas-drill/single
Întrebări:
1. Dacă o CCGT consumă 372-492 l/MWh conform [9], de unde reiese că pentru produce unui M BTU cu gaze de șist se consumă 2-7 litri de apă?
2. Dacă gazele de șist ar consuma atît de puțină apă, este evident că gazele naturale extrase convențional consumă și mai puțină apă! Afirmația «Din datele de mai jos rezultă că gazele de șist sunt forma de energie care consumă cel mai mic volum de apă pentru a produce 1 milion BTU» este deci greșită.
Premise
1. Power plant water consumption:
CCGT OT – între 378 și 492 l/MWh
Nuclear OT – între 1514 și 1672 l/MWh
CCGT dry – 113 l/MWh
Nuclear dry – 113 l/MWh
2. Răcirea fără evaporare (dry) nu se prea folosește, nefiind eficientă (1% din total în America, conform http://www.ucsusa.org/clean_energy/our-energy-choices/energy-and-water-use/water-energy-electricity-cooling-power-plant.html).
Răspuns 1:
Cifrele indicate de mine provin din citatul de mai jos, după transformarea 1 galon = 3,78 litri:
Biofuels are by far the most water-intensive source of fuel in the United States because of the extensive use of irrigation for corn production. The current generation of corn-based ethanol is particularly water intensive, consuming in excess of 1,000 gal/MMBtu on average, a water consumption one or two orders of magnitude greater than that of alternative sources of liquid fuels. A mandated move to advanced biofuels (cellulosic ethanol) could bring biofuels waterusage closer to other fuels, but these technologies are unproven on a commercial scale.
The recent shale gas transformation of the U.S. natural gas industry has also focused attention on the water-energy nexus, although the water consumption for the production of shale gas appears to be lower (0.6 to 1.8 gal/MMBtu) than that for other fossil fuels (1 to 8 gal/MMBtu for coal mining and washing, and 1 to 62 gal/MMBtu for U.S. onshore oil production). The increased role of shale gas in the U.S. energy sector could result in reduced water consumption (Chart ES-1).
Natural gas-fired combined cycle power plants (CCGT) also have some of the lowest consumption of water per unit of electricity generated,helped by the relatively high thermal efficiency of CCGT plants (Chart ES-2).
Răspuns 2:
Faceți confuzie între consumul de apă pentru extragerea gazelor de șist vs. gaze convenționale și consumul de apă pentru producerea unui milion BTU într-o termocentrală pe gaz (de șist sau convențional). Textul meu este foarte clar:
Din datele de mai jos rezultă că gazele de șist sunt forma de energie care consumă cel mai mic volum de apă pentru a produce 1 milion BTU[9] (= 293 kWh):
Articolul ridica o problema extreme de importanta. Consumul de apa pentru extractia gazului de sist comparativ cu alte activitati energofage.
Autorul face un tur de forta si documenteaza temeinic cu blibliografie americana. Frumos dar la Pungesti vara fintinile seaca, iar amaritii astia de concetateni fac turta de tarite cu biborteni. Daca se vor lasa convinsi totusi cu exploatarea, pungestenii vor trebui sa imparte biborteniul: o zecime turta restul gaze.
Impresia mea este că asta cu secatul fântânilor la Pungești e minciună sfruntată. Nu sunt geolog, dar nici nu m-am născut ieri. Cu toate dealurile alea împădurite din jur și cu lacurile Trohan și Pungești aflate în zonă, mi se pare greu de crezut că ăla e genul de sat în care să sece fântânile.
Nu e deloc asa, poate secatul fantanilor sa fie o exagerare dar panza freatica a zonei e modesta, apa va trebui pompata de la un rau major.
Uitati ce se intampla in Vermont:
http://edition.cnn.com/2012/05/17/us/vermont-fracking/
„Cu toate acestea, numai câteva situații de contaminare de la suprafață a apei subterane au fost raportate, toate fiind datorate nerespectării regulamentelor în vigoare de protecția mediului.”
Să presupunem că n-au fost trecute cu vederea alte cazuri de contaminare şi sunt doar câteva. În SUA, unde putem presupune că autorităţile îşi fac treaba. Dar în România putem avea încredere că vor fi respectate regulamentele de protecţia mediului? Aici, unde nu numai că autorităţile NU îşi fac treaba, nu numai că adesea sunt total incompetente, dar chiar ele oferă consiliere firmelor despre cum să nu respecte normativele pentru a iesi mai ieftin…
Da, autorităţile oferă chiar te îndeamnă să nu respecţi legea şi te învaţă cum să o faci ca să fie bine pentru toţi iar vina să poată fi dată pe un gigel oarecare dacă lucrurile merg prost şi se descoperă ceva. De asta mi-ar fi frică dacă se face ceva în România, orice de anvergură. Am văzut câte necajuri poate să aducă simpla înlocuire a conductelor de apă (prin program ISPA) făcută de firme de politruci cu gigei necalificaţi. Un lucru atât de simplu ca o conductă din asta nouă, de plastic, care se sudează între ele, în România poate fi făcut în bătaie de joc. Ceea ce îmi dă suficiente motive să-mi fie frică de fracturarea hidraulică, cu toate materialele implicate.
„Dar în România putem avea încredere că vor fi respectate regulamentele de protecţia mediului? Aici, unde nu numai că autorităţile NU îşi fac treaba, nu numai că adesea sunt total incompetente, dar chiar ele oferă consiliere firmelor despre cum să nu respecte normativele pentru a iesi mai ieftin…”
O întrebare pe care am citit-o de multe ori, în diverse contexte. Un posibil răspuns ar fi o altă întrebare: Să nu mai semănăm mălai din cauza vrăbiilor?
O opinie publică bine și corect informată va ști să-și apere „mălaiul” de tot felul de „vrăbii” certate cu legea.
1. Nu sunt impotriva fractuararii hidraulice. In acelasi timp nu impartasesc de loc relevanta comparatiilor care se face cu practicile din US si translabilitatea lor in Europa. Riscurile sunt controlabile in masura in care sistemul de reglementare si control este bine proiectat legislativ si acoperit cu profesionisti.
2. Realitatea este ca sistemul de reglementare al industrie de petrol din US este foarte slab comparativ cu tari ca Norvegia, Franta, UK, sau chiar Italia. Multe state nu au agentii de reglementare serioase si unde aceste agentii exista sunt imature si impotente in fata pretentiilor industriei. Chiar in state in care industria de petrol are ceva vechime, nivelul legislatie este destul de lax, pana si numele regulatorilor e ridicol: in Taxas corespondentul Agentie de Resurse Naturale din R se numeste Texas Railroad Commission.
3. Ceea ce este specific numai Americii este proprietatea privata asupra resurselor din subsol. Aceasta face ca proprietarul unei parcele de pamant pe care se face forajul pentru resurse neconventionale sa nu-I pese prea mult daca se produce contaminarea terenului atat timp cat redeventele incasate sunt sufficient de mari sa-I permita sa se mute chiar si la Palm Beach (si in general sunt). Un corolar este ca proprietarul terenului poate inchide un ochi (sau amandoi) daca vede o contaminare. Nu cred ca exista inspectii ale regulatorilor pe o proprietate private, daca nu exista o reclamatie a proprietarului. Cinicul din mine spune ca daca satenii de la Pungesti ar incasa o redeventa de 15% din valoarea de suprafata a gazelor extrase I-ar alunga cu pietre pe ecologistii veniti de la Bucuresti in autocare sau in auto personale. Cum insa potentialele redevente merg in gaura neagra de pe Calea Victoriei, satenii se vad siliti sa joace precum li se canta, dupa un portativ pe care nu-l inteleg.
4. O a doua diferenta mare intre Europa si US este densitatea populatie. In N Dakota (unul din statele in centrul boom-ului de gaze de sist) sunt sub 700,000 de locuitori la o suprafata cat toata Romania minus Banatul. Este mult mai usor sa dezvolti o industrie extractiva care cere foarte multe sonde intr-o zona in care sunt 3 suflete pe km2.
5. Exista un studiu serios publicat intr-o revista de mediu din US care intr-un stat din Est (regret dar am uitat detaliile) s-au observant anomalii concentrice ale C13 indicand prezenta de gaze termogene la suprafata. Aceste anomali erau centrate pe sonde spate recent. Un articol foarte util (si o provocare pentru prof Cranganu) ar fi de documentat cate din sondele care se sapa pentru resurse neconventionale au o investigatie geofizica a calitatii cementarii sondelor. Daca s-au publicat studii cu interpretarea acestor investigatii si mai ales daca exista in vreun stat din US obligativitatea executarii acestor investigatii.
In zona Dallas-Fort Worth, care este centrul exploatarii argilei Barnett, traiesc 6,8 milioane de oameni, adica o treime din toata populatia Romaniei.
Este adevarat; totusi zona productiva este de doar de max 3000 km2, la N de Forth Worth, si nu stiu ce densitate de populatie exista acolo. Din ce am vazut mai la sud in Texas peisajul nu este prea pitoresc asa ca o padure de sonde in plus nu face mare diferenta.
Totusi exemplul dvs demonstreaza ca densitatea populatie nu este impedimentul critic. Mai important este social license (acceptrea de catre societate). Aici dezavantajul celor din Europa este sever. Un fermier american se poate astepta sa ia min 2,500$ pe an pe fiecare hectar de teren concesionat unei companii, in Europa practic nu are nici o garantie ca va obtine ceva. Cred ca lucrurile s-ar schimba radical daca s-ar legifera ca o parte din redeventa sa revina comunitatii locale (nu fermierilor ca persoane fizice pentru ca asta ar lansa o imensa speculatie de terenuri si are cere modificari constitutionale). Dar acesta este un alt subiect.
Dacă accesați acest document
http://www.barnettshalenews.com/documents/A%20History%20and%20Overview%20of%20the%20Barnett%20Shale.pdf
prima pagina vă prezintă o imagine -șoc: o sondă pentru fracturarea argilei Barnett săpată chiar în inima orașului Fort Worth, nu la nord!!
În legătură cu densitatea populației din Fort Worth să lăsăm cifrele să vorbească:
– Fort Worth is the 16th-largest city in the United States of America and the fifth-largest city in the state of Texas.
-According to the 2010 census, Fort Worth had a population of 741,206.
-The population density was 1,827.8 people per square mile (705.7/km²).
-DENSITATEA POPULATIEI IN ROMANIA: 80,4/km² – de 8,8 ori mai mică decât în Fort Worth.
Deci, despre ce densități ale populației vorbim?
Adăugați acum și această informație pentru a avea un tablou complet:
The city of Fort Worth contains over 1000 natural gas wells (December 2009 count) tapping the Barnett Shale.
m-am blocat la prima fraza:
„Dacă la început, în secolul al XIX-lea, fracturarea sondelor de țiței și gaze nu se făcea cu apă (s-au folosit pe rând praful de pușcă și nitroglicerina, urmate mai târziu, în prima jumătate a secolului al XX-lea, de acidul clorhidric, napalmul și bombele atomice), din 1953 situația s-a schimbat: apa a devenit principalul fluidul de fracturare”.
s-au folosit la fracturare bombe atomice?
Da, s-au folosit bombe atomice pentru fracturare.
În 1959, industria petrolieră a devenit interesată de utilizarea energiei nucleare. Practic, s-a propus folosirea bombelor atomice pentru a fractura forajele. Edward Teller, tatăl bombei cu hidrogen, a organizat un miting în acel an la Lawrence Radiation Laboratory –astăzi, Lawrence Berkeley National Laboratory, pentru a discuta utilizarea pașnică a energiei nucleare. Teller a sugerat că aceasta ar putea fi folosită pentru minerit și lucrări de excavații. Comisia de Energie Atomică a SUA (The US Atomic Energy Commission) a fost de acord și a creat Project Plowshare (Proiectul Fier de plug), numit așa după versetele biblice din profeția lui Isaia (2.4): „…așa încât din săbiilor lor își vor făuri fiare de plug, și din sulițele lor cosoare”.
În 1967, oamenii de știință au detonat o bombă de 29 kilo-tone undeva în afara localității Farmington din New Mexico. Aplaudată de liderii politici locali și oficialii din partea statului, bomba a fost coborâtă 1.200 metri într-o sondă de gaz săpată într-o formațiune argiloasă. În urma detonației, s-a creat o cavitate de circa 50 metri în diametru. Numită Project Gasbuggy (Gâza de gaz), detonarea a avut succes.
Următoarea explozie s-a numit Rulison, după numele unui oraș din vestul statului Colorado. Bomba Rulison a fost mai mare – 43 kilo-tone – și a explodat la o adâncime mai mare în sondă. (Pentru comparație, bomba aruncată peste Hiroshima în 1945 a fost de 13 kilo-tone).
Explozia Rio Blanco, de asemenea în vestul statului Colorado, a avut loc în luna mai 1973, într-o perioadă de insuficient gaz natural pe piață.
Următorul test, numit Project Wagon Wheel (Proiectul Roata de Căruță), a implicat dispozitive de 500 kilo-tone explozibil. Și acesta a fost doar începutul. Dacă ar fi reușit, Comisia de Energie Atomică și compania El Paso plănuiau între patruzeci și cincizeci de detonații pe an în sudul statului Wyoming (Pinedale).
Mai multe detalii vor fi prezentate într-un viitor articol, „O scurtă istorie a fracturării hidraulice”.
interesant de cate experimente au avut nevoie specialistii sa-si dea seama ca gazul rezultat va fi radioactiv si nu-l va cumpara nimeni de buna voie.
in loc sa-si concentreze atentia spre Power-to-Gas (converts electrical power to a gas)
http://en.wikipedia.org/wiki/Power_to_gas
rezolvand astfel si problema centralelor alternative (solare, eoliene, apa) de stocare a surplusului.
bineinteles ca lobbyistii energiei atomice si frackingului nu au interes
Și când gazul îl folosim ca să producem energie electrică, toată chestia nu devine de-a dreptul insane? Adică folosim bile ca să facem din ele cuburi, iar din cuburi vom face mai târziu alte bile, însă de data asta vor ieși muuult mai mici, nu credeți?
Prin metoda asta se pierde 60% din energia electrică inițială, asta fără să mai calculăm costul investiției și costul propriu-zis al prelucrării fiecărui kWh. Le putem da rușilor un preț cu 60% mai mare pentru gazul lor și cu asta vor fi super-fericiți :)
Bine că gazul de șist e periculos în exploatare, se vede treaba că hidrogenul nu e. Poate ar trebui să-i întrebăm și pe pasagerii de pe Hindenburg.
Fracturarea prin mini detonari nucleare s-a facut si in URSS. Rezultatele au fost sub asteptari.
Un articol documentat temeinic, fara indoiala. Nu stiu cat de relevante sunt studiile citate aici si nu stiu daca sunt studii facute de partizani sau de adversari ai fracturarii hidraulice. Asa ca o sa ma limitez la o scurta analiza „de bun simt”:
Tema principala ar fi consumul de apa. Se vorbeste, intr-un sigur paragraf, despre ce se intampla cu apele uzate si se mentioneaza ca „apa se reîntoarce la suprafață chiar și după un an de la începerea producției de gaz”. De fapt, nu e apa curata, ci apa ce inglobeaza diverse chimicale.
Aflam si ca „O parte din apa folosită in timpul fracturării hidraulice nu se mai întoarce la suprafață, rămânând sechestrată în porii rocilor la mare adâncime”. Eu am invatat la scoala ca apa poate urca in sol, prin capilaritate. De unde stim ca acea apa „sechestrata” nu ajunge la suprafata (sau in panza freatica) dupa 30, 40 sau 50 de ani? Nu stim. O sa stim, poate, peste 50 de ani. Analogia care-mi vine in minte este cea a unor medicamente, aprobate pentru uz uman si folosite multi ani, care sunt retrase fiindca se dovedeste (clinic) ca, in timp, au provocat maladii grave.
Unii futurologi spun ca resursa-cheie a viitorului va fi apa si ca pentru apa curata se vor purta razboaie. Eu cred ca ar trebui sa avem grija de apele noastre, sa nu le poluam, sa construim baraje, sa regularizam cursurile de apa, sa impadurim. Asta cred ca ar trebui sa fie o prioritate (strategica) a oricarui guvern din tara asta.
Nu cred ca e asa important consumul de apa la fracturarea hidraulica, as fi mai interesat sa aflu ce substante nocive sunt in apa folosita si in ce concentratie. Daca, de exemplu, concentratia de cianuri acceptata pentru apele de suprafata este de 0,1 mg/l, inseamna ca un litru de apa cu un continut mare de cianuri poate contamina zece, o suta sau o mie de litri de apa curata. Si cred ca exista si substante mai nocive decat cianurile.
Eu am invatat la scoala ca apa poate urca in sol, prin capilaritate. De unde stim ca acea apa “sechestrata” nu ajunge la suprafata (sau in panza freatica) dupa 30, 40 sau 50 de ani? Nu stim.
De fapt, știm chiar foarte bine. Reiau o frază din articolul publicat aici</a<:
Aditivii chimici se introduc împreună cu propantul (nisip) și lichidul de fracturare (apă, gel, spumă, gaze comprimate ori o soluție formată din lichide alimentare) la adâncimi cuprinse între 2,000 și 3,000 metri. Sursele de apă potabilă (acviferul freatic) se află în general la adâncimi mai mici de 150 m. Există, prin urmare, o separație verticală între rocile fracturate și acviferul potabil de cel puțin 1,850 m. O moleculă poluantă nu poate avansa în sus 1,850 m pentru mai multe motive: trebuie învinsă forța gravitației printr-o o forță mai mare decât ea, trebuie să existe suficiente spații poroase și permeabile libere prin care poluantul să migreze vertical în sus, trebuie să nu existe bariere de roci etanșe care să oprească circulația verticală a poluantului. Dacă în subsolul statului Oklahoma circulația orizontală a apei subterane se face (așa cum am demonstrat în teza mea de doctorat) cu o viteză medie de 1 m/100 ani, admițând, fără nici o dovadă, că circulația verticală, contra gravitației, ar avea aceeași viteză, rezultă că timpul necesar unei molecule de poluant chimic să străbată 1,850m (fără să existe nici o barieră etanșă!) ar fi de 1,850 m x 100 ani/m = 185,000 ani.
sursa: http://www.contributors.ro/sinteze/circula%C8%9Bia-apei-subterane-implica%C8%9Bii-asupra-fracturarii-hidraulice/
„Nu cred ca e asa important consumul de apa la fracturarea hidraulica, as fi mai interesat sa aflu ce substante nocive sunt in apa folosita si in ce concentratie.”
Găsiți informații aici:
http://www.contributors.ro/sinteze/despre-aditivii-chimici-folosi%C8%9Bi-in-fracturarea-hidraulica/
și aici:
http://www.contributors.ro/economie/energie-economie/cat-de-radioactiva-este-fracturarea-hidraulica/
Cantitatea de apa e un aspect. Important in cazul Pungesti, sat aflat departe de o sursa abundenta de apa. Un alt aspect sunt conductele de alimentare cu apa ce trebuie instalate. Iar alt aspect e terenul in sine, suprafata necesara pt campul de sonde, infrastructura si spatiul de depozitare (nisip si alte materiale). Senzatia mea e ca in SUA marile formatiuni de exploatare prin aceasta tehnica se afla in zone agrare, putin populate si putin dezvoltate economic. Vasluiul s-ar incadra partial in descriere, de aceea ezit sa iau o pozitie si doar ma mir cum unii nu vad decat argumente pro iar altii doar argumente contra.
Probabil ca adevarul este undeva la mijloc: metoda de extractie nu este chiar atat de riscanta pe cat sustin cei care vad doar argumentele contra, nici atat de sigura pe cat sutin cei care vad doar argumentele pro.
Insa adevarata problema nu este cuantificarea corecta a riscurilor de mediu reale. Sau mai bine zis, pana la adevarata problema tehnica, ne lovim de una si mai grava: faptul ca Statul Roman (prin ANRM) propune astfel de exploatari si incalca legea in favoarea operatorilor economici care le deruleaza calcand in picioare comunitatea locala.
„Un alt aspect sunt conductele de alimentare cu apa ce trebuie instalate”
Apa necesară fracturării se aduce cu cisternele – nu este nevoie de conducte de alimentare.
„Senzatia mea e ca in SUA marile formatiuni de exploatare prin aceasta tehnica se afla in zone agrare, putin populate si putin dezvoltate economic.”
Vă rog să citiți răspunsul meu dat mai sus comentatorului „Ulysses Errandus” în legătura cu zona Dallas-Fort Worth – 6,3 milioane de locuitori, cu mii de sonde săpate, unele chiar în centrul orașului Fort Worth.