Scris între anii 1978-1981 la Tirana, publicat de abia în 1988, adică la 3 ani de la moartea liderului comunist albanez Enver Hodja, cu o acțiune ce se petrece între anii 1972-1976, alternativ la Tirana și Beijing, Concert la sfârșit de iarnă este considerat de marea majoritate a criticii literare cel mai bun roman al lui Ismail Kadare. Apariția lui în 2024 la editura Humanitas Fiction, în traducerea lui Marius Dobrescu, reprezintă, după părerea mea, un eveniment în sine.
Cartea, voluminoasă, masivă, de aproape 450 de pagini în versiunea românească, înmagazinând experiența traiului cotidian într-o Albanie izolată și geografic, și economic, și politic, repudiată la ordinele Moscovei de cvasi-totalitatea lumii comuniste, dependentă din toate punctele de vedere de Marea Chină a lui Mao ca și pe aceea unei călătorii pe care Kadare a făcut-o la Beijing și la Shanghai în 1967, adică în plină revoluție culturală, are o importanță capitală. Kadare nu doar că ne propune o incursiune/reamintire în bizareriile și mai ales ororile de toate felurile ale lagărului comunist, în zonele cele mai radicale și mai “exotice” ale acestuia, în suspiciunile și fricile ei de toate felurile, ci pune, la modul indirect, firește, sub semnul întrebării justețea diferenței relativ curente dintre culturile declarate majore și cele pe nedrept socotite a fi minore.
Se pare chiar că, apucîndu-se să scrie Concert la sfârșit de iarnă, Kadare a dorit să ne ofere un roman care, prin amplitudinea investigației într-o lume interzisă și prin valoare estetică, să infirme sus-menționata diferență.
Numite ca atare numai în ultimele pagini ale romanului care până atunci preferă să vorbească doar despre anii 70, 1972 și 1976 înseamnă borne majore pentru istoria comunismului din China. Și nu doar de acolo.
Între 21 și 28 februarie 1972, președintele din acea vreme al Statelor Unite, Richard Nixon, a făcut o vizită istorică în China. Vizită anunțată încă din ziua de 15 iulie 1971. Anunțul a provocat vii emoții nu doar la Moscova, ai cărei lideri și ideologi priveau cu mare îngrijorare o eventuală detensionare a relațiilor americano-chineze. Ci și în Albania comunistă. Regimul tiranic al lui Enver Hodja se temea de ceea ce ar putea aduce cu și pentru sine o reorientare a strategiei chineze. În memoria nu doar a lui Enver Hodja, ci și a multor albanezi obișnuiți era încă viu momentul ruperii relațiilor privilegiate dintre Tirana și Moscova. Cu infinitele lui consecințe. Nu doar politice, ci și economice.
Albanezii se temeau de faptul că istoria se va repeta și că, odată cu vizita lui Nixon la Beijing, China și-ar putea limita drastic masivul ajutor economic acordat Albaniei.
De aici, de la știrea dată de agențiile de presă în vara anului 1971 și de la o scrisoare trimisă lui Mao de Enver Hodja pornește povestea cu mii de fire istorisită de Ismail Kadare în Concert de sfârșit de iarnă. Scrisoarea a provocat furia lui Mao și a avut consecințele majore anticipate. Și ele descrise cu lux de amănunte de Ismail Kadare. Prognozata răcire a relațiilor chino-albaneze, răcire intervenită după acest gen de lezmajestate, va deveni realitate. China nu va mai trimite nimic în Albania, va pune capăt ajutorului economic și tehnologic, își va retrage oamenii de pe platformele industriale și șantierele albaneze. Le va cere studenților albanezi să părăsească China.
Tragedia trăită de insignifiantul traducător de limba chineză,Ekrem Fortuzi, reciclat din traducător din rusă, unul dintre personajele secundare ale romanului, va fi doar primul indiciu al unor dezastre ulterioare. Ale căror costuri au fost suportate de albanezii obișnuiți. În ultimele pagini ale romanului, Kadare surprinde indiferența cu care Hodja primește vestea că, într-o operațiune de salvare de la îngheț a unui furnal cu valoarea strategică, s-au înregistrat morți și răniți.
La 13 septembrie 1971 va muri în condiții cel puțin suspecte vicepremierul chinez Lin Biao. Mai toată lumea a fost convinsă că a fost vorba despre o crimă ordonată de Mao. Evenimentul este întors în Concert la sfârșit de iarnă pe toate fețele. Este comparată cu asasinarea lui Macbeth. Sinopsisul pentru o nouă interpretare a dramei mi se pare a fi un punct forte al romanului.
La 8 ianuarie 1976 s-a dus la cele veșnice Zhou Enlai. Premierul Republicii Populare Chineze Cel cu care unul dintre miniștrii albanezi, și nu unul oarecare, ci chiar ministrul Apărării, va avea o nefericită discuție de pe urma căreia îi va veni ideea ca un număr de tanchiști să supună unui asediu un sediu de partid. Discuția aceasta reformula esența relației dintre Partid și instituțiile de forță. Executarea ordinului va fi refuzată de tanchiști. Printre care și Arian, fratele Silvei. Și al defunctei Ana. Cumnatul lui Giergji Dibra. Acesta, angajat al Ministerului de Externe. Cel ce a dus sus-menționata scrisoare la Beijing. Povestea familiei Silvei și a apropiaților acesteia, printre care scriitorul Bermema,Simon Dersha, Viktor Hila (istorioara tragediei prin care trece acesta după ce l-a călcat din greșeală pe picior pe un chinez este absolut suprarealistă, adică relevantă pentru suprarealismul lumii comuniste), a mătușii Hasije, femeia cu mintea tulburată și a cuvintelor sale cumva profetice, reprezintă miezul romanului. Arian va fi suspendat, arestat la ordinul ministrului. La fel ca și ceilalți tanchiști. Vor urma intervenția lui Enver Hodja, răsturnarea de situație, demiterea și arestarea ministrului și circul autocriticilor.
La 9 septembrie 1976 va interveni moartea lui Mao Zedong. Urmată de neașteptata arestare a văduvei acestuia, Jian Quing. Fapte însemnând începutul schimbărilor din China. Vestea iminenței morții marelui lider este primită în timpul unui concert de mare anvergură. La care lua parte toată nomenklatura chineză. Silită astfel să părăsească lojile în mare grabă. Spre a veghea ultimele clipe ale lui Mao. Ismail Kadare ne introduce și în atmosfera luptei pentru putere din China. Apare la un moment dat Hua Guofeng, este pomenit numele lui Deng Xiaonping.
Și, în fine, ca într-o piesă de Cehov, lămâiul care apare în primele pagini ale romanului, va face fruct . În pofida faptului că “omenirea fierbea de mitinguri, de comploturi, de orchestra și de teamă”. El acolo, în colțul de balcon unde fusese pus, “nu făcuse decât ceea ce îi hărăzise natura: dăduse fruct. Și părea atât de mic și de rătăcit în toată hărmălaia lumii, încât îți stârnea mila”
Ismail Kadare- CONCERT LA SFÂRȘIT DE IARNĂ; Roman tradus de Marius Dobrescu, Editura Humanitas Fiction, București, 2024
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Câtă suferință si grotesc in aceasta orânduire denumită..comunistă! Orânduire care se presupunea ca e pentru binele tuturor. Unii dintre noi ne am lămurit. Dar se pare ca mai sunt idioti ….
Cu titlul asta „În hărmălaia lumii comuniste” ati reconfirmat banuielile mele ca ati fost si sunteti un „iliescian”-securist. ca si el vroia liniste (nu harmalaie) si sa fim trimisi sa demonstram in parcuri.
Cred că aveți o logică formidabilă! Știți ca nimeni altul să analizați premisele și apoi să trageți concluzii. Imbatabile. Ar trebui să deveniți obiect de studiu. E păcat ca o asemenea valoare să rămână necercetată!
Lăsați-l… cu siguranță că altcineva i-a pornit calculatorul…
Nu ar fi cazul sa va hotarati daca vreti sa fiu internat si/sau sa mi se aplice metodele kgb-iste sau securiste?
Cred ca aveți nevoie de recuperarea celor șapte ani de acasă. Sunteți complet defectiv de bun simț. Hiperactivismul dumneavoastră vă face ridicol.
Am fost la gradinita Academiei de pe strada Aurel Vlaicu din Bucuresti.
Educatoarea care ma iubea nespus de mult era d-na Lovinescu.
Ruda Monicai Lovinescu.
Sunteti liber sa ma considerati un rebut cu cei „sapte ani de acasa”.
Am pastrat de la dansa in suflet si minte lectia principala. Sa spun adevarul.
D-na Lovinescu a scos o brosurica despre educatia copiilor.
Si m-a citat ca am spus la o varsta atat de frageda.
Eu:
-Si gandacul cel scarbos
-Se crede si el frumos.
D-na Lovinescu:
– De ce?
Eu:
-Pentru ca e prost.
Ați făcut degeaba toate școlile. Sunteți un frustrat. Un rebut.
@Durak nu stiam ca in clinicile de psihiatrie aveti acces la internet.
@Mike
Sunteti prieten sau (fost) coleg cu Marian Munteanu-Secu?
Numai în procese de intenție o țineți.
Da, in acea epoca Balkanii erau o lume pestritza: Bulgaria in Pactul de la Varsovia, Grecia in Nato, Turcia in Nato si ea dar cu probleme politice cu Grecia (pentru Cipru), Iugoslavia nealiniata, iar Albania …cu China. Ascultam Radio Tirana doar din curiozitate la vremea respectiva, avea emitatoare foarte puternice, emitea pe unde scurte dar si pe unde medii, undeva pe langa Radio Luxemburg si Radio Vatican, o jumatate de ora in fiecare seara, dar avea emisiuni si peste zi. Ce ma intriga era ca emisiunile in limba romana incepeau cu melodia de la „Pe-al nostru streag e scris Unire” a lui Ciprian Porumbescu…. credeam ca e un semn ca emisiunile erau destinate Romaniei. Dar doar dupa caderea comunismului am aflat ca imnul Albaniei fusese inspirat de melodia romaneasca. URSS era catalogata ca social-imperialista, o notiune pe care dar acolo o auzeam. Erau criticate tarile couniste si capitaliste, de-a valma. Prezentatori era un tip si o tipa, cu accent puternic. Laudau si industria albaneza, imi amintesc ca f adesea relatau despre exporturile de „concentrate de cupru”. Din cantecele patriotice transmise intelegeam doar cuvantul „partid”, pronuntat ca in romana.