În teatrele din țară

1.Întoarcerea care dă sens plecării

În 1957, la scurtă vreme după apariția cărții care i-a asigurat definitiv celebritatea (Gradul zero al scriiturii) și care este în multe privințe de actualitate chiar și azi, Roland Barthes publica un volum în care lua la puricat o parte dintre miturile create în prima parte a secolului al XX lea. Criticul care, câțiva ani mai încolo, avea să dea mitologicul studiu Sur Racine, se ocupa aici de automobile, de detergenți sau de fotografiile cu scriitori aflați în vacanță.

Curios, cum nu se poate mai curios că Barthes nu s-a dovedit interesat și de Orient Express. O minune de odinioară a căilor ferate ce traversa aproape întreaga Europă. Pleca din Turcia, traversa Bulgaria, România, Ungaria, se oprea pentru scurtă vreme la Viena și ajungea, în fine, la Paris. Iar dacă pentru occidentali, Orient Express-ul  se dovedise locul ideal în care se puteau comite crime misterioase numai bune de a fi transpuse în pagini de carte și în filme cu garantat box office, crime pe care doar cineva cu agera minte a lui Hercule Poirot putea să le elucideze, pentru est-europeni respectivul tren avea să devină, de la un moment dat încolo, mijlocul cu ajutorul căruia se putea ajunge în locuri în care mai rezista dreptul de a aspira la libertate și prosperitate.

Probabil cu Orient Express-ul a ajuns în Capitala Franței spre a-și continua studiile acolo filosofice Emil Cioran, iar faptul va avea urmări pe care le va evoca peste ani Matei Vișniec în piesa Mansardă la Paris cu vedere spre moarte. Cu Orient Express-ul au ajuns la Paris peste doar câțiva ani acei români ca și alți est-europeni ce au reușit să se salveze de iminența instaurării terorii roșii. Toți crezând că  Parisul va fi doar un domiciliu provizoriu. După mărturia Monicăi Lovinescu din La apa Vavilonului o bună parte dintre migranții români s-au salutat o vreme cu urarea Anul viitor la București!. Tot cu Orient Express-ul avea să ajungă la Paris în ultima zi a anului 1973 George Banu care se instala astfel în acel entre-deux evocat adesea în cărțile sale. Pesemne cu același tren ajungea în 1987 la Paris și dramaturgul Matei Vișniec și poate- cine știe?-  tot la fel avea să își înceapă existența franceză regizorul Alain Timár. Sau poate cineva din familia lui. Timár a revenit în 2023 la Teatrul Matei Vișniec din Suceava, după ce cu câțiva ani în urmă montase tot acolo Rinocerii lui Ionesco. De data asta va opta pentru una dintre piesele patronului spiritual al instituției. Occident Express. O piesă scrisă, dacă îmi aduc bine aminte, în prima parte a anilor 2000 și care în 2019 avea să beneficieze de un spectacol de mare montare, creat de regizorul Zakárias Zalán (un îndrăgostit de literatura dramatică a lui Vișniec) la Teatrul Szigligeti din Oradea.

Spectacolul de la Teatrul Matei Vișniec din Suceava se situează la polul opus celui de la Oradea. Regizorul Alain Timár a realizat un conspect scenic esențializat la maximum. Atenția lui se concentrează asupra migranților din România, acestora revenindu-le și misiunea de a evoca și ceea ce li s-a întâmplat ungurilor, bulgarilor, macedonenilor, sârbilor sau macedonenilor care din cine știe ce motive și-au luat și ei lumea în cap.  Vedem pe scenă și în pătratul desemnat de scenografia minimalistă semnată de Cătălin Redinciuc trei oameni cu valize. Oameni care, precum colonelul din piesă, doar așteaptă și visează ca trenul cu vagoane luxoase Pullman să încetinească într-o gară oarecare și măcar așa să aibă ocazia de a le pipăi ca pe niște melci ori care au ajuns în Occident unde muncesc 11 luni pe an. Cu gândul la casele lor din țară lăsate goale. Case în care revin periodic în august, luna de vacanță, cu speranța că, odată și odată, respectiva revenire va fi una definitivă.

Spectacolul de la Suceava este și unul despre dorința plecării, despre tentația ori dezamăgirile Occidentului, însă este precumpănitor unul despre dorul de casă și dorința revenirii. Ideea lui esențială este exprimată într-una dintre replicile de final. Întoarcerea dă sens plecării. Trei actori tineri, unul mai bun ca celălalt- e vorba despre Cristina Florea, Cătălin Ștefan Mîndru și Horia Andrei Butnaru- joacă toate personajele din spectacol. Le portretizează eficient și măsurat pe fiecare. Nici urmă de caricatură,  nici  vorbă despre îngroșare, nici măcar în scenele care fac apel explicit la formula teatrului în teatru. Cei trei sunt ba tinerii care întrețin iluzia colonelului fost luptător pe front, fost deținut politic care speră că își va împlini în fine visul de a ocupa un loc într-un luxos vagon Pullman, ba imigranții în Italia care ajung cine știe cum la Avignon, ba tineri părinții ce conștientizează faptul că ai lor copii vorbesc limba română cu accent italian, francez, german, spaniol, ba plătesc prin umilință morală și suferință fizică îndrăzneala de a ajunge în felurite terres promises.

Cum Occident Express a fost pregătit și cu gândul participării la Festivalul de la Avignon, el se joacă în limba franceză. O dificultate suplimentară surmontată cu succes de interpreți. Sigur, franceza lor nu e perfectă, nici nu trebuia să fie astfel, e o limbă vorbită de imigranți.  E însă indubitabil clară. Așa cum este, spre cinstea lui și bucuria noastră,  tot spectacolul.

Teatrul “Matei Vișniec” din Suceava

OCCIDENT EXPRESS de Matei Vișniec

Regia: Alain Timár

Scenografia: Cătălin Redinciuc

Asistent regie: Antonia Mihăilescu

 Cu: Cristina Florea, Cătălin Ștefan Mîndru, Horia Butnaru

2.Voci și iluzii

Despre Băgău,romanul de debut al Ioanei Bradea, apărut în 2004 la editura Est și reeditat mai aproape de noi la mult mai cunoscuta editură bucureșteană Humanitas, mi-a vorbit întâia oară un (pe atunci) tânăr coleg, asistent la Catedra de Română, pe vremea aceea titular al rubricii de cronică literară la revista orădeană Familia. Acolo unde eu dețineam Cronica de teatru.

Am citit la rându-mi cartea ce nu mi s-a părut deloc rea și mărturisesc că am trecut cu nonșalanță peste avalanșa de cuvinte pretins spurcate ce au șocat mulți cititori. Vorbele în cauză însemnau ceva relativ nou pe vremea aceea în literatura română. Pesemne că eu mă obișnuisem cu astfel de cuvinte licențioase din spectacolele de teatru, deja nițeluș mai curajoase și chiar mai decoltate. Și, pe urmă, filolog fiind, știam că ele sunt oricum desemantizate. Că sunt ceea ce se cheamă semne zero. Complet desemantizată era, desigur, și prima frază din romanul Ioanei Bradea, frază care atunci a scandalizat mulți pudici. Era, oricum,  cu totul altceva decât acele incipituri frumoase de genul Marchiza ieși la ora 5 despre care învățasem la Teoria literaturii.

Iată însă că la aproape 20 de ani de la apariție, acum când cartea a fost dramatizată, iar dramatizarea a devenit suportul unui spectacol intrat în repertoriul Teatrului Național Marin Sorescu din Craiova, adaptatoarea textului despre care nu prea știm cine este ca și  regizoarea lui, foarte tânăra Cristina Giurgea, simt totuși nevoia unor măsuri de siguranță. După ce ne cântă un cântec cum altfel decât în limba engleză, actrița Iulia Colan, remarcabila deținătoare a rolului principal feminin, Andreea, iese voit din personaj și ne avertizează că spectacolul conține vorbe licențioase. Rostite în ceea ce a fost până atunci dulcea limbă românească. Devenită brusc puternic ardeiată. Pe cei din cale afară de pudici, Iulia Colan îi sfătuiește să părăsească încă de pe acum sală. De ce să o facă mai târziu trântind zgomotos ușa și deranjându-i pe ceilalți spectatori? La reprezentația văzută de mine doar un singur spectator și-a recunoscut pudicitatea însă, stimați cititori, nu știu să vă spun dacă după asta respectivul s-a dus frumușel acasă.

Pregătindu-mă să scriu cronica spectacolului, am găsit pe LiterNet câteva rânduri despre Băgău, scrise de regretatul Alex Leo Șerban. Fostul redactor al Dilemei făcea observația critică în confomitate cu care Ioana Bradea intră prea iute în subiect, însă, din păcate, iese mult prea târziu. Slavă Domnului, defectul acesta nu se transferă în spectacolul craiovean. Care nu e nici prea lung și nici prea scurt. Este exact cât trebuie. Șerban spunea și că lectura romanului îi fusese recoandată cu entuziasm de Radu Cosașu care însă nutrea oarecare rezerve în privința finalului. Cristina Giurgea depășește  cu bine și acest hop grație finalului în trepte, la concretizarea căruia contribuie actorii Raluca Păun, Claudiu Mihail și, firește, iarăși Iulia Colan. În fine, găsesc în fragmențelul recuperat de LiterNet, poate cea mai șocantă afirmație. Și anume că Băgău ar fi Vocea umană a Ioanei Bradea. Referința fiind la relativ binecunoscuta piesă a lui Cocteau. Atâta doar că nu atât cu Marius, fostul iubit, frumos, aventurier, afemeiat și încântat de sine al Andreei, fără cusur jucat de Claudiu Mihail, vorbește la telefon Andreea. Atât ea cât și colegele ei, angajate la o firmă de linie fierbinte, bine și diferențat jucate de Edith Mag, Alina Mangra, Anca Maria Ilinca, Costinela Ungureanu și Raluca Păun conversează contra cost (doar 40.000 de lei vechi 30 de secunde), cu tot felul de Gigei, Corneli, Vasilici cărora le împrumută vocile lor actorii Ștefan Cepoi, George Albert Costea și Vlad Udrescu.

Nu știu dacă Cristina Giurgea a avut habar de ceea ce a spus și scris Alex Leo Șerban. Însă e clar că tot pe rolul vocilor umane a mizat și ea. Pe voci care vorbesc în ori se aud din aparatul telefonic. Voci feminine care, respectând regulamente, de câteva ori repetate voluptuos de patroana Cătălina (savuroasă în rol Raluca Păun), încearcă să își ascundă identitatea, supărărlle, dezamăgirile, necazurile, singurătatea, obsesiile, temerile, fricile din viața reală. Dar și voci masculine ale tot felul de netoți, timizi iremediabili, bădărani perfecți. Și lista calificativele e departe de a fi încheiată.

Despre Andreea, studentă la Filologie, aflăm și noi ceva mai multe. Și asta grație interacțiunilor ei cu colegele de muncă, cu șefa Cătălina, cu fratele Alex, policrom jucat de Cătălin Vieru. Și, mai ales, datorită  convorbirilor cu sine însăși. Ca și  mulțumită discuțiilor reale sau numai imaginate, cvasi-halucinatorii și tocmai prin asta primejdioase cu mai sus-numitul Marius. Aceasta este de altfel tema și a cărții, și a spectacolului. Primejdia ce le paște pe femeile ce vând iluzii. Vânzarea se răzbună. 

Telefoane sunt în spectacol peste tot. Și pe scenă, și aninate de stăngi. La fel cum sunt și scrisori de la clienți. Oameni ciudați ce s-au lăsat ori le-a plăcut să fie.amăgiți de o voce. Evadând astfel din real. Mistificându-l. Cam tot la fel cum o fac în cursul orelor de muncă furnizoarele de plăceri telefonice,

Și  pentru că decalogul Cătălinei conține și porunca ce le interzice angajatelor la hot line să dezvăluie unde se află locația plăcerilor electromagnetice scenografa Ioana Ungureanu a plasat pe scenă machete ale unor sordide blocuri comuniste.

Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova

BĂGĂU

Adaptarea după romanul omonim al Ioanei Bradea

 Regia: Cristina Giurgea

Scenografia: Ioana Ungureanu

Lightind design: Dodu Ispas

Cu: Iulia Colan, Edith Mag, Alina Mangra, Anca Maria Ilinca/Monica Ardeleanu, Costinela Ungureanu, Raluca Păun, Claudiu Mihail, Cătălin Vieru

Voci: Ștefan Cepoi, George Albert Costea, Vlad Udrescu