luni, mai 16, 2022

În zadar în zoomul şcolii… (Parafrază după Eminescu)

Negație în loc de preambul

Cu certitudine că atunci când boala și moartea sunt în imediata noastră realitate trebuie să găsim și să acceptăm soluții compensatorii, de avarie pentru toate celelalte, inclusiv în educație. Nimic nu poate să primeze vieții, deci nici școala în zile de angoasă, haos și izolare a milioane de oameni, nu trebuie să fie în prim plan. Așadar, desigur că se poate și online. Cumva… O să o spun direct, de la început, ca să nu fie nicio confuzie, nu susțin și nu sugerez renunțarea la online în educație, la oprirea experimentului virtual spontan la care luăm parte copii, profesori și părinți deopotrivă! Spun doar că ar fi bine să reducem intensitatea online-ului și să nu mai transferăm presiunea vremurilor pandemice asupra unui sistem șchiop, poticnit, redistribuție care în cele din urmă se va răsfrânge inevitabil tot asupra copiilor de azi, adulților de după. Azi tindem să facem contrariul, să supralicităm, să vrem mai mult, să cerem mai mult, să facem mai mult. Mai mult, mai mult… Ce-ar fi mai puțin? Măcar zilele acestea. Mai vreau să spun, ca persoană cu convingeri sociale, cu responsabilități profesionale față de toți cei ce doresc (studenți) și trebuie (elevi) să facă parte din sistemul educațional, că azi, sistemul online nu funcționează sau funcționează „și așa”. Numai că pe mine „și așa” mă angoasează și mă enervează la fel de mult ca expresii precum „ordonanțe militare” sau „stare de urgență” și asta pentru că din experiențele istoriei recente, comoditatea lui „și așa” se strecoară perfid în gena noastră predispusă la compromis, ne alimentează placiditatea și lentoarea din confortabilul fotoliu domestic de pandemie și riscă să devină normalitate. Cu „și așa” riscăm banalizarea indiferenței și a compromisului. Am avut un trecut „și așa”. Un viitor „și așa” nu mă liniștește.

Cu certitudine că azi „merge și așa”, așa cum toate „merg și așa” zilele acestea, în „remote”, în/prin digital, fiecare din cotloanele virtuale, pe undele wirelless ale caselor noastre transformate peste noapte în birouri și săli de conferință. „Chiar merge”, cu ecouri, fâșâieli, distorsiuni, doar sonor pentru unii, fără sonor pentru alții, întreruperi constante, probleme și blocaje tehnice, timp dublat, triplat pentru toți, elastic și ne-uniform…merge! Suntem pe moodle („BigBlueButton”, materiale, video, audio…), folosim emailul pentru teme și corecturi, edmodo, zoom, google meet, jitsi ca surse alternative, consultații online, deci suntem mulți acolo, în acel abstract „acolo”, prin sisteme electronice care se încăpățânează să copieze, să reproducă realul în detalii (spre exemplu, aflu că sunt universități care cer liste de prezențe virtuale, screenshot sau chiar respectarea minuțioasă a timpului de predare, deși studii serioase spun că nu e aceeași formulă, în regim temporal și uman!). Ne străduim să întreținem iluzia prezenței, a interacțiunii consistente și private, cu toate că nu despre privat este vorba în educația publică, de masă. Nu despre spațiul privat, ci public, nu despre educația privată, ci publică. Atunci când mă încăpățânez să spun că azi nu merge predatul online mă refer la două argumente, unul discutabil, enigmatic și greu de înțeles pentru cei care nu au beneficiat de educație umanistă, deși orice educație așa ar trebui să fie, iar al doilea fundamental pentru cineva care este parte a unui sistem de educație național, copii/studenți sau profesori.

1. Argumentul prim, să-i spun enigmatic, personal, subiectiv, sensibil, patetic în sine, este legat de formalizarea excesivă a educației în digital, de impersonalizarea predării, de faptul că un profesor își folosește toate simțurile în clasa reală, ca să încerce să fie empatic, deschis, la toate nevoile unor persoane prezente, că nu facem doar transfer de informații, profesorii nu sunt roboți și asta se vede și în cele bune și în cele rele deopotrivă. Altfel, un canal youtube ar fi de ajuns. Nu merge și pentru că din motive tehnice, de „e-learning” deci, mai mulți au fost excluși săptămânile acestea (tehnică limitată, video și sunet deficitare etc.) și pentru că simt departe oamenii, stingheri și singuri, expuși fricii care ne cuprinde și pulverizați într-o realitate virtuală din care sper să ieșim cu mintea curată, în timp ce prin ecran trece doar avatarul nostru, iluzoriul, simulatul alter ego, în timp ce eul nostru real, cel din spatele educației ecranate, se alienează treptat, sufocat și fraudat de vortexul realității digitale;

2. Argumentul secund, fundamental, colectiv și obiectiv este legat de dreptul la educație incluzivă într-un sistem public național. Moralmente, ca să putem construi ceva util pentru viitor, așa cum va fi el, digitalo-analogic, profesorii au obligația să spună ce nu funcționează în sistemul public, pentru toți copiii, astfel încât să încercăm să includem cât mai mulți, să nu discriminăm, în acord cu dreptul fundamental la educație al copilului, indiferent de familia din care provine el sau de alte diferențe. Dacă vreți, e ca obligația medicilor de a spune, de a arăta public ce nu funcționează în spitale, ce le lipsește, pentru a preveni moartea sau pentru a fi tratați demn și echitabil. Astăzi, în sistemul public de educație există excluziune radicală, provenită și din diferențele majore între dotările materiale și profesionale ale școlilor din urban și rural. Dacă cineva este încă reticent că e așa de mare falia socio-economică dintre școli, putem consulta raportul UNICEF (aici: https://www.unicef.org/romania/ro/rapoarte/bro%C8%99ur%C4%83-educa%C8%9Bie-incluziv%C4%83-de-calitate) din anul 2017 (tind să cred că lucrurile nu stau azi mult mai bine!). Conform acestuia, în 2017, 300.000 de copii din România se aflau în afara sistemului de educație, 25% dintre elevii de etnie romă învățau în clase segregate, 35% dintre elevii de 15 ani din România abia știau să scrie, să citească și să socotească. „Copiii cei mai expuși la riscul de a abandona școala sunt: cei din familii sărace, din comunități de romi, din mediul rural și copiii cu dizabilități.”, spune una dintre concluziile pachetului UNICEF, intitulat „Educație Incluzivă de Calitate”. Așadar, în școlile defavorizate școala virtuală este realmente excluzivă și face ca falia în învățământul public să se adâncească vizibil, reducând și mai mult șansele la un viitor demn ale celor defavorizați. Nu erau de ajuns privațiunile materiale, lipsa accesului la servicii minimale esențiale, lipsa personalului specializat în educație și protecție socială, acum totul este dublat de fractura tehnologică. Las la o parte cadrele ne-reglementate de funcționare ale online-ului educațional (legislativ, financiar, material, de protecție a datelor, raport privat-public…), ca să nu par cârcotaș, pretențios sau rezistent la schimbare, ci mă refer strict la imposibilitatea multor copii de a avea acces la educație online. Astăzi, acesta este adevărul. Pentru ei, nu merge „și așa”. Nu mi se pare moral să mă refer ca profesor doar la clasa mea, la studenții mei, la elevii mei, atunci când spun că „merge” sau ca părinte doar la copilul meu și la clasa/casa lui dotată, la profesorii lui formați, la tableta lui performantă și la internetul meu de mare viteză. Mulți vor exclama: Ce e cu lamentația asta? Ce soluții propui? Mii de elevi, de studenți azi sunt excluși, neavând posibilități materiale, privați de un drept elementar: dreptul la educație. De acolo trebuie început. E singura soluție. Prima dată cu educație directă, incluzivă, în momentul în care se va putea, după criza de sănătate prin care trecem, și apoi să visăm la aerul tare, rarefiat, pixelat al online-ului. Din izolare și virtual, visez la o politică națională care să riște totul, chiar totul, pe educația incluzivă din mediile defavorizate și pe dotarea școlilor, pe stimularea și formarea profesorilor, adică o adevărată digitalizare.

Dialog real în virtual cu un student

De dimineață m-a căutat Alex, fostul meu student la umanioarele Romanisticii, azi freelancer și IT-ist de succes, care-și câștigă bine existența din programare, proaspăt absolvent de universitate tehnică, ca să îmi trimită un articol despre eforturile și reușita admirabilă ale unei învățătoare din România de a face școală în aceste zile cu clasa ei. În urma dialogului greoi pe fb, zoom sau jitsu a ieșit spontan conversația de mai jos, pe care Alex a acceptat să o facem publică. Eu zic că merită, tocmai pentru că susține argumentul 1, dar și pentru a solicita, virtual desigur, sau măcar pentru a mai întinde ridurile crispării la „negația” mea, introducerea unui curs obligatoriu de literatură la toate specializările tehnice. Deci nu sunt doar „inadaptabil”, ci și naiv. O victimă a școlii.

Iată dialogul:

Eu: Cine ești tu, mai mult decât un număr matricol?

Alex: Mă numesc Alex și trăiesc în Viena. Părinții mei au venit în Austria după Revoluție. M-am născut și am crescut în Austria, în provincie, unde am terminat școala în limba germană. Unele veri, începând din copilărie, le-am petrecut în Timișoara, la bunici. La 19 ani a trebuit să fac armata în Austria și la 20 de ani m-am mutat în Viena și am început facultatea de IT. La vârsta de 21 de ani mi-am deschis propria afacere în domeniul IT și am început să lucrez ca freelancer. La 23 de ani m-am înscris la Institutul de Romanistică al Universității din Viena, unde am învățat despre istoria, cultura și literatura română.

Eu: De ce ai vrut să studiezi Româna?

Alex: Am păstrat mereu legătura cu țara familiei mele. Dar cu timpul mi-am dat seama că nu știu nimic consistent despre România, știam doar ce auzisem de la unul sau altul. Findcă am simțit nevoia să aflu cine sunt, de unde vin și de ce am plecat. S-a format în sufletul meu un gol, pe care am putut să-l umplu la Romanistică.

Eu: Cu ce te-a ajutat un curs de literatură?

Alex: Păi eu cunoșteam și înaintea cursurilor cuvântul „literatură”. Dar ce înseamna literatura am înțeles abia în timpul cursurilor de la Romanistică. Au fost foarte instructive și captivante.

Eu: Poți să îmi spui ceva frumos despre literatura română?

Alex: Mie îmi place să citesc. În mare parte citesc în engleză și în germană. Când citesc o carte în română, mă simt însă mai aproape de acțiune, de lumea pe care o descrie autorul. Dan Doboș cu triologia „Abația” mi-a plăcut foarte mult dar de la Romanistică am aflat de Lucian Blaga sau de romanul „Fețele tăcerii” a lui Buzura și de ecranizarea lui N. Mărgineanu, „Undeva în Est”.

Eu: Ce ți-au adus cursurile directe, din sala de curs?

Alex: Feedback constant imediat, în cazul mai multor întrebări atunci sutdenții se pot sincroniza non-verbal și natural. În online vorbim toți deodată, deoarece nu vedem cine vrea să zică ceva, e mai haotic. Apoi mai este și contactul direct între profesor și studenți, care e mai personal, te poți adresa direct.

Eu: Dacă mâine am reveni în clase, ce ai alege, unde ai alege să fii?

Alex: Eu sunt adeptul lucrurilor reale nu virtuale. M-aș întoarce imediat înapoi în clasă.

Eu: Dacă ne-am fi cunoscut doar digital, ce-ar fi schimbat asta la relația noastră (prof-student) de acum?

Alex: Nu cred că ar fi devenit o relație personală, directă și reală dacă ar fi fost doar online, digital. Nu-mi prea pot imagina cum ar fi fost, ar fi ceva nou pentru mine.

Eu: Ai fost parte din proiectul nostru educațional. Ai predat în regim de voluntariat informatică de bază în sala de clasă pentru copii, într-un proiect educativ-social, într-o școală dintr-un sat românesc. Te-a ajutat cu ceva? Ai învățat ceva din asta?

Alex: A fost o experiență frumoasă și utilă. În primul rând am cunoscut colegi din Timișoara, pe de altă parte am putut simți pe pielea mea cum e să mergi într-o școală în România. Nu-mi pot imagina cum s-ar putea vreodată să se țină cursuri online cu copii din clasele 1-8. Lor trebuie să le captezi atenția activ când vezi că se plictisesc. Ceea ce nu văd cum aș putea s-o fac dacă ar fi cursul online.

Eu: Cum ți se pare azi lumea de dinainte de pandemie?

Alex: Mi se pare ca un vis, nu îmi vine să cred că înainte puteam merge peste tot fără probleme. Puteam avea contact apropiat cu persoane. Îmi este dor de viața de dinainte. Sper să putem reveni la ea, dar nu cred că va mai fi vreodată cum a fost.

Eu: Cum vezi viitorul predării în relație cu tehnologia? Ce facem la toamnă în anul…?

Alex: În privința tehnologiei, cred că suntem doar la început. Eu cred că în viitor o să existe cursuri în Virtual Reality (VR). Asta înseamnă că toți participanții o să poarte ochelari speciali și o să se afle toți într-o clasă virtuală. Va fi posibil să ai interacțiuni directe prin acest mod și te vei putea adresa direct elevilor, profesorilor. Există deja jocuri în VR, „Half Life Alyx” de exemplu, care demonstrează capacitățile acestui sistem. Probabil o să se dezvolte tehnologii noi. Nevoia ne face inventivi.

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. „Spun doar că ar fi bine să reducem intensitatea online-ului…”

    Așa precum spunea într-un alt comentariu, nu demult, despre învățământul la distanță, instituțiile de învățământ preuniversitare nu doar că nu sunt pregătite, dar ele repugnă. Căci, despre asta este vorba, „școala online” este de fapt învățământ la distanță.

    Instituțiile cele mai pregătite pentru învățământul la distanță sunt, fără îndoială, universitățile, care au o experiență îndelungată în acest domeniu. Astăzi, în contextul pandemic, mă amuză să-mi amintesc despre stupiditatea celor care vorbeau, mai ales cu referire la o anumită universitate – deși erau atunci și sunt și acum numeroase altele la fel -, care organiza examene și testări cu ajutorul computerului, pe platforme specializate.

    Spre deosebire de licee și școli primare, universitățile au platforme online proprii, cumpărate ori închiriate, pentru învățământ la distanță. Este simplu acum să generalizeze învățământul la distanță pentru toți studenții. Practic, este vorba exact despre examenele cu „x și 0, în fața calculatorului”, pe care le condamnau profesorii, părinții, analiștii și părerologii de toate soiurile în urmă cu doar câțiva ani.

    Este absurd să ne mirăm acum de reticența celor îndemnați să susțină examene „la calculator, cu x și 0”, pentru că ea este rezultatul anilor de denigrare a învățământului la distanță, online carevasăzică, propagată (mai mult sau mai puțin interesat) exact de către cei care se plâng astăzi că elevii și studenții români nu sunt pregătiți pentru așa ceva! Ei nu sunt pregătiți, nu elevii.

    • Nimeni nu e pregatit de fapt.

      Suntem orbiti de obligativitatea scolii, ca institutie anume organizata, sub controlul statului.

      Acest lucru nu mai e valabil. Scoala, ca institutie, este o frana sociala, indiferent daca este organizata in prezenta sau on line.

      Nu conteaza metoda, tehnologia, prin care scoala ca institutie sub control de stat, isi propune sa realizeze transferul de cunostinte si abilitati

      Indiferent de metoda (online sau in prezenta), ritmul prea lent de avans al corpusului didactic, comparat cu avansul tehnologic foarte raspid si dependenta sa de profesori ale caror cunostine nu se pot actualiza face ca scola sa fie in realitate un factor de blocaj social si economic.

      ====

      Vorbeam mai sus despre scoala, ca institutie sub control de stat, in guvernanta autarhica.

      Cu totul altfel sta treaba cu scoala ca institutie sociala, in guvernanta distribuita.

      Ea nu mai are nicio legatura nici cu statul si nici cu cadrele didactice. Acest tip de scoala sociala este de fap cea care sustine invatarea in mileniul III, in ciuda eforturilor politice si sindicale de a mentine un grup urias de persoane carora le confera privilegiul nemeritat de a fi „transmitatori de cunostinte si indemanari”.

      ===

      Aceasta deplasare a importantei educative de la scoala autoarhica la scoala distribuita are loc sub ochii nostri.

      Ea este cea care asigura pregatirea profesionala a romanilor, este explicatia pentru care o tara cu un sistem de invatamant prabusit, corupt si care mascheaza doar somajul are totusi persoane capabile, competente (sub masa critica, dar asta se explica prin recompensa sociala mai mare in afara Romaniei).

      Sublinez ca scoala heterahica are drept caracteristica distribuita tipurilor de resurse si a formulelor de guvernanta. Chiar daca on-line este factorul disruptiv, acesta nu prezinta caracter definitoriu pentru educatia distribuita (networked).

      Altfel spus, „predarea” online nu transforma scoala autoarhica intr-un heterarhica, deoarece ea nu schimba guvernanta si nici nu conduce la un caracter distribuit („social”) per se.

  2. Pentru a putea avea in fata ochilor adevarul acestor timpuri digitale si falia care exista in acest moment intre informatia luata (atit cit este ea de adevarata )de pe NET si aceea a profesorului exprimata in cursurile la clasa , trebuie neaparat sa observam si modul elevului , studentului , de a percepe si accepta aceste informatii .Mai toti tinerii se nasc cu aceasta facilitate ,ca parte a unei noi forme de intelegere , numita accesul la un calculator .Existenta lor de zi cu zi se masoara acum in numarul de mesaje pe – WATHSAAP -, in adresele de – EMAIL -sau in accesarea instantanee a unor cunostinte cerute functie de situatia in care se afla la un moment dat (o sa fiti surprinsi cum stiu exact ce saituri detinatoare de adevar pot accesa cu repeziciune ). Profesorul , la clasa ,devine mai mult un organizator , un calauzitor si un exemplu de forta organizare metodica a cunostiintelor accesate instantaneu de elev . Placerea cunosterii s-a mutat in mintea elevului, de la accesul cunosterii determinat de spusele profesorului, in partea usor accesibila prin internet . O buna bucata de vreme aceasta -simbioaza -elev ,profesor trebuie sa continue si in spatiul digital si in cel dat de cursul in sala de clasa .Aici insa intervine ca necesitate schimbarea unor mentalitati trecute in rindul profesorilor mai virstnici (nu este o dezaprobare ,ci doar o stare existentiala ) si chiar dorinta celui ce preda la clasa de a fi asemeni elevului ca parte a unei cunoasteri digitale (mod de accesare rapida si transpunere corecta in cursul la zi ). Viitorul este insa al digitalului si daca vrem sa sarim niste etape ,poate avem intelepciunea de a o face , cu cit mai repede cu atit mai bine . Chiar daca unii dintre noi pot spune ,cursurile la clasa nu pot fi anulate ,este evidenta necesitatea unei noi abordari .Sunt lucruri ce pot fi facute in afara cursurilor la clasa si lucruri ce inca necesita prezenta profesorului , dar asa cum vedem cu totii este foarte greu sa tii pasul cu tehnologia ce pentru unii este inca o imensa necunoscuta sau doar o imensa nonacceptare personala .

    • Accesul este de fapt la resurse distribuite. Asta schimba fundamantal functionarea sistemului educativ.

      Este o revolutie in educatie, dar noi nu vrem sa o vedem. Unul dintre motivele ascunse ale aceesti orbiri este pierderea rolului determinant al profesorului. El/ea pastreaza capacitatea de resrsa, dar nu mai este nici predominanta si nici dominanta.

      Distributia educatiei nu are loca doar on-line, ea atrage multiple medii de invatare, unele off-line.

      Cat timp ne vom incapatana sa pastram pozitia dominanta a statului (inclusiv sub forma institutiei de invatamant private, a carei existenta este tot de stat controlata) nici nu vom putea profita de acest val. Dar pana la urma tot va matura totul din calea sa, iar nepotii nostri vor privi documentare despre educatia anilor 2020 cam cum ne uitam noi acum la documentare despre Homo erectus.

  3. Între timp aripa conservatoare a câștigat, nu vom face nimic, ca de obicei.
    Două observații: conform raportului UNICEF segregarea există deja în privința școlii „offline” . Cum acei copii oricum nu sunt școlarizați „offline” mă întreb în ce fel i-ar discrimina faptul că nu îi școlarizăm online. Din păcate acest criteriu este inoperant, online sau offline măsurile de luat cu ei sunt altele.
    Al doilea: tonul articolului pare că are în vedere că ar exista o alternativă la online. Ori, noi suntem în situația de a face învățământ online sau nimic. Președintele tocmai ne-a anunțat că am ales (au ales pentru noi) „nimic”. Nu e o surpriză, asta facem de niște sute de ani bune….

    A fost o ocazie unică să punem la punct învățământul online. Învățământ, în realitate, mai incluziv decât cel offline, pentru că e mai plauzibil să duci zece computere și o celulă 4G într-o zonă defavorizată decât doi profesori. Se pare că am ratat-o. Eu personal, voi protesta…

  4. Gasesc ca e o imagine idealista a profesorului care “își folosește toate simțurile în clasa reală, ca să încerce să fie empatic, deschis, la toate nevoile unor persoane prezente”. Sa ne uitam realist la volumul de materie pe care profesorul trebuie sa-l predea, cat de usor se face inteles, cati elevi sunt in clasa, cat de usor e de inteles e notiunea care e predata. Chiar gasim atata deschidere si empatie cu atatea pe cap in 50 de minute? Pe de alte parte, ca elev esti obligat sa participi la cursurile unui profesor impus. Oare toti cei 20+/30+ de elevi ai unei clase rezoneaza cu profesorul? Desigur ca nu, asa ca de ce sa nu-si caute elevul pe net cursuri de la un porfesor ale carui explicatii le intelege? Gasesc ca e mult mai productiv modul acesta de invatare decat sa participi la orele unui profesor impus. Iar daca e sa mergem mai departe in timp, cand ajungi ca adult sa ai nevoie de informatie, e crucial sa stii care sunt sursele de informare si sa le accesezi pe acelea care-ti furnizeaza informatia in felul in care tu o asimilezi cat mai repede, ca apoi sa o procesezi si sa aduci plus valoare acolo unde e nevoie.
    Un canal de youtube nu pote inlocui un profesor, dar mai multe canale il depasesc cu siguranta.
    Putem prezice azi despre cat va dura aceasta izolare? Stim ca nu o vom retrai la toamna sau anul urmator? Cum ar fi sa privim acesta perioada ca pe o oportunitate sa invatam ca lucrurile se pot face diferit si chiar mai bine decat azi. Daca tinem cu dintii de metodele traditionale cu false valori, vom sa ramane la sapa.

    Exista, si va exista mereu candva undeva in lume, un segment de populatie defavorizata. Trebuie aceasta sa incetineasca progresul celor care nu sunt in aceasta situatie? Situatia celor defavorizati trebuie analizata si luate masurile potrivite, aparte fata de cele aplicate restului populatiei. Sa ne amintim ca motivatia ne furnizeaza energia sa mergem inainte. Acest segment de populatie se poate sa aiba nevoie de motivatii deosebite. Sa ne uitam la nivel global: dorim noi ca natie sa ne incetinim progresul in educatie pentru ca o alta tara de pe glob nu poate si/sau vrea sa investeasca in educatie la fel de mult cat noi putem? Ne dorim sa incurajam comportamentul de a nu face nimic, de a nu invata si de a nu progresa atunci cand nu o poate face toata populatia? Sau vrem sa incurajam evolutia oricand ea poate avea loc? Hai sa nu ne punem singuri piedica!

    • Volumul, conform programei, este mic, chiar foarte mic.

      Ceea ce este excesiv:
      – colectia de elucubratii in baqzaconiile inepte numite pompos „manuale”- in realitate doar niste copiii bolnave ale unor enciclopedii prafuite
      – excesul sadic al examinarii (in toate formele sale) din preuniversitar – nimeni nu evalueaza intelegerea, ci doar memoria, nimeni nu isi bate capul cu aplicabilitatea. ci doar cu demonstrarea chinuitia a unor pseudo-indemanari de a rezolva si a descrie tampenii ridicate la rang de cunostinte.

      Invatqamantul din Romania a ramas cel de pe vremea lui Stalin, iar asta nu are legatura cu progrqamele sau cu volumul ci cu imbecilzarea in masa produsa de perpetuarea peste decenii a unei societati care raplateste lunea si dezinteresul mai mult decat efortul si responsabilitatea.

  5. Multi „profesori” in offline cred ca sunt buni, in realitate majoritatea sunt prosti si mediocri, desi au invatat cum sa predea ani de zile.

    In online poate avem nevoie de mai putini dar mai buni? Cu timpul o sa apara metode si tehnici care se vor perfectiona si ne vom intreba cum era posibil sa suportam aceste cursuri offline?!

    • Online prezinta un pericol major pentru sanatate- conduce la sedentarism.
      Bolile generate sunt ifioratoare: de la diabet la infarct miocardic. Si asta – destul de repede si cu foarte putine posibilitati de recuperare.
      Sedentarismul generat de timpul petrecut la birou off line este si el o problema, dar se mai atenuaza prin miscare (minima).

      Nu foloseste la nimic sa fii un geniu superinstruit , daca mori rapid sau traiesti o viata de o calitate infioratoare incepand cu 40-50 de ani.

      Impactul este unul urias si pentru ca avem tendinta naturala de a nu lua in considerare deconturi tarzii fata de cauza (negam ca ne vom imbolnavi, daca imbolnavirea are loc mult mai tarziu fata de mementul cauzei).

      De fapt asta si problema principala (sanatatea) in online, nu calitatea sa.

      Oricum nu poate fi nici mai buna nici mai rea decat in offline, pentru ca dicteaza:
      – cererea de competente – minuscula intr-un sistem etatist cum are Romania
      – guvernanta educatiei – care e aceeasi in cazul Romaniei si in on line ca si in offline.

  6. Asta e. A apus de multișor vremea „dăscăliței”. Apreciez comentariile. E o ocazie de a schimba ceva, de a-și schimba puțin mentalitatea și cei care predau .

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Florin Oprescu
Florin OPRESCU (n. 07.06.1977, Hațeg) este în prezent lector ILR la Institutul de Romanistică al Universității din Viena unde predă cursuri de literatură română și de știința media. În această universitate a obținut în decembrie 2017 titlul de „doctor abilitat” pe domeniul „Literaturi romanice”, cu o teză despre „Literatură și putere”, publicată în 2018 la De Gruyter. A urmat studii de licență, masterat și doctorat în literatură la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predă cursuri de literatură română. În anul 2010 a beneficiat de stagii de cercetare și de perfecționare la Universitatea Paris IV, Sorbona și la Universitatea din Viena, iar între 2010 și 2012 a avut o bursă de cercetare post-doctorală cu tema „Literatură și canon”.

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro