duminică, aprilie 21, 2024

Înainte  de  răspunsuri,  întrebările

Spre surpinderea mea, textul ”Și ce dacă nu știu?!”, publicat de mine în urmă cu o lună pe această platormă, a avut o audiență remarcabilă și a constituit (spre bucuria mea) punctul de plecare al unei dezbateri despre problemele școlii actuale, despre raportul dintre tineri și tehnologii și despre legăturile și distanțele dintre generații. Le mulțumesc și le rămân îndatorat tuturor celor care au participat la această dezbatere, care (s-)au întrebat, au încercat să formuleze puncte de vedere proprii și au adus la lumină lucruri mai interesante și mai semnificative decât cele pe care le-am numit eu. În egală măsură, le sunt adânc recunoscător tuturor celor care în presa scrisă și online, la radio, televiziune și în podcasturi m-au solicitat să-mi precizez gândurile și să clarific lucruri pe care un text (oricât de întins ar fi el) le lasă în umbră. Dincolo de problemele cărora am încercat să le răspund cu aceste ocazii, mi s-a părut că în comentariile textului meu și în textele care au pornit de la el s-au sedimentat câteva teme care merită niște observații mai detaliate. Rândurile care urmează nu au pretenția de a închide discuția, ci – dimpotrivă – se vor parte dintr-un dialog care ne angajează pe toți.

            O DISPUTĂ GENERAȚIONALĂ? Una dintre ideile comentariilor este aceea că – poate fără a-mi da seama – eu vorbesc de (pe) o fractură generațională care, în fond, nu e deloc neobișnuită. A le cere elevilor / studenților de azi caligrafie, lectura cărților tipărite, texte scrise de mână etc. este ceva anacronic. Ei s-au născut în lumea device-urilor și a internetului (cum descopăr – nu fără uimire – și eu, în textul menționat) și cea mai mare parte a vieții lor se desfășoară în acest univers. Cum spunea un scriitor de altădată: ”Nu poți opri vara pe loc / Chiar dacă pui pădurile pe rug”; nu ne (mai) putem întoarce în timp – dimpotrivă s-ar cuveni să ținem cont de faptul că viitorul e al lor și, indiscutabil, al accelerării mutațiilor tehnologice. Iar ceea ce pe vremuri se numea ”cultură”, acum se difuzează – la diverse intensități – sub forma unor ”conținuturi” care se diversifică tot mai mult. Pe scurt: ne aflăm în fața unei situații simetrice: la fel cum eu îi înțeleg tot mai puțin pe tinerii zilei de azi, și ei se uită cu o mirare tot mai mare la ceea ce eu (și alții de vârsta mea) le oferim ca grilă de înțelegere a lumii și ca repere ale vieții. Căci – o accept sau nu, puțin contează – ”viața (lor) e altundeva” decât o știu sau mi-o imaginez eu.

            Se poate ca toate lucrurile acestea să fie în intregime adevărate, la fel cum se poate să fie adevărate doar în parte. Totuși, ele pun două probleme majore, care – cred eu – ar trebui discutate. Prima e aceea a disciplinei. Școala clasică avea și această menire: ca, prin rigoarea studiului (care începe cu cititul, scrisul și socotitul) să-l deprindă pe tânăr cu disciplina vieții comune. Orice societate – oricât ar fi ea de ”primitivă” – se definește prin niște reguli care structurează grupul / grupurile care o compun. În lumea ”tradițională” regulile acestea se asimilau osmotic, în familie, în comunitate și în spațiul religios. În modernitate – care depășește și dislocă micilie comunități și care e marcată de progres (și, ca atare, nu mai valorizează întoarcerea la reperele stabile ale tradiției ca remediu al crizelor de parcurs) – regulile vieții comune se deprind (în bună măsură) explicit și în interiorul unor instituții. Școala și armata sunt cele mai reprezentative. La armată am renunțat; a mai rămas școala care – de bine, de rău – multă vreme și-a păstrat această funcție: a disciplinării și, implicit, a socializării tinerilor.

A ajuns ea vetustă? La ora actuală copiii deprind disciplina vieții în comun în social media și în jocurile de pe device-uri? Dacă mă uit la discuțiile de tot soiul – începând cu cele din varii instituții de vârf (precum Adunarea Națională franceză) și terminând cu cele din presă – se pare că nu. Social media și device-urile îl pun pe om în contact direct cu lucrurile cele mai primejdioase: dorințele și spaimele (proprii și comunitare). De când putem vorbi de civilizație, știm că raportarea omului la aceste două realități tari a fost – întotdeauna – mediată de niște ritualuri sociale. Religioase în lumea tradițională și instituționale în modernitate. Într-o pagină celebră din ”Republica” (cea cu alungarea poeților din cetate), Platon atrage atenția asupra unui lucru: conatctul unui adult cu niște lucruri problematice e mediat, în ultimă instanță, de experiența lui de viață, care poate funcționa și ca amortizor (al șocului), și ca criteriu de discernământ. Dar pentru copil acest intermediar nu există și, ca atare, contactul cu lucrurile în cauză (în particular cu cele legate de violență și de sex) riscă să-l dezechilibreze și – în timp – să-l deformeze. Când ne raportăm la copiii lumii de azi și la viața lor – care se desfășoară tot mai mult în oglinda device-urilor – vorbim (până dincolo de saturație) de anxietăți, complexe, traume, bullying, suferință și, mai ales, de un soi de autism autodeprins în singurătatea scrolling-ului. În mod straniu, ”jocul” pe device-uri și voaieurismul pe rețelele sociale nu-i face pe tineri fericiți, ci – dimpotrivă – nefericiți.

Mai e un lucru care trebuie menționat aici: așa cum e lumea în care ne aflăm, deocamdată ea nu e aceea în care fiecare trăiește de (și în) capul lui, într-un safe space propriu și cu ”venitul minim garantat” pentru shopping și călătorii, ci una concurențială, în care dinamica piețelor obligă individul la o ”adaptare” permanentă la cursa tehnnologică și economică. Brutal spus, trăim într-o lume în care, dacă vrei să te distrezi (inclusiv jucând online), trebuie – imperativ, trebuie! – să câștigi ca să ți-o poți permite. Or, dacă îi creștem (sau, mai curând, îi lăsăm în voia lor) pe copii, fără nici o formă de disciplinare și de interiorizare a regulilor sociale, dacă vedem în școală doar o instituție anacronică ce e preferabil să fie ocolită (prin învățat pe de rost și copiat/plagiat), nu facem nimic altceva decât să-i privăm de treptele maturizării și ale integrării sociale. Mai mult sau mai puțin, dublăm singurătatea lor pe rețele de o asocialitate dramatică (care se exprimă, cel mai adesea, printr-un narcisisim având ca revers o mare fragilitate). Numai că, inevitabil, și ei sunt în situația de a intra în lume, ieșind din gașcă și din variile grupuri virtuale. Atât cât pot să-mi dau eu seama, această intrare în lume se petrece în momentul în care încep să lucreze și să câștige. Și, dincolo de fascinația autonomiei financiare și de descoperirea unui nou grup de cunoștințe, (iarăși, atât cât pot eu să-mi dau seama), această intrare în lume e, pentru ei, profund traumatică. Cei mai mulți decoperă exploatarea, burnout-ul, o formă de singurătate și mai radicală (prin reducerea drastică a timpului liber), automatizarea comportamentului și stereotipizarea gândirii, fapt ce se lasă – cel mai adesea – cu prăbușirea în depresie. E foarte adevărat că lumea de azi e mai competitivă și mai accelerată ca cea a trecutului, dar – mi se pare mie – marea problemă e aceea că nimeni și nimic nu-i mai pregătește pe tineri pentru șocul intrării în viață. Atunci când dau de el, se prăbușesc în ei înșiși, cad în schizofrenie (29 de zile sclavi și una regi, când le intră banii pe cont; 11 luni sclavi și una regi, când se duc în vacanțe la celălalt capăt al lumii) sau trec pe ”energizante” la-ndemână (de la pastile de tot soiul, la ”psihologii motivaționale” și la ”redescoperirea purității originare” în credințe de consum).

Nu știu alții cum sunt, dar mie unuia aici mi se pare a fi eșecul cel mai pregnant al școlii și al societății pe care o alcătuim cu toții: în faptul de-a îi lăsa pe tineri să dea piept cu viața de unii singuri, fără nici o însoțire în parcurgerea treptelor inițierii menite a absorbi (cel puțin în parte) acest șoc.

SĂ COMPARĂM SAU NU (MAI) COMPARĂM? Al doilea lucru care mi se pare problematic în raportarea maturilor la tineri este faptul că hipostaziindu-i pe copii de la bun început (ei sunt ceea ce sunt la fiecare vârstă și nu mai devin potrivit unui ideal social) nu facem nimic altceva decât să adâncim până la prăpastie fractura dintre generații. În fond, fiecare generație își are imaginarul ei, mai nou tehnologiile ei, mediul ei, reperele ei, așa că de ce am compara mere cu cărți sau cu mașini-unelte? În plus – ni se spune de către ”noile pedagogii” – comparația e vinovată, deoarece ea introduce, întotdeauna, o asimetrie. Și, cum spune o vorbă clasică: ”le mieux est l’ennemi du bien” (mai binele e dușmanul binelui). De aceea notele de la clasă se transmit doar personal și rezultatele la examene se afișează cu numele anonimizate. E drăguț, dar – după părerea mea – e total ipocrit. Mai înainte de toate deoarece copiii aceștia (care ar fi ”traumatizați” de observațiile părinților sau ale profesorilor) se compară tot timpul cu varii ”modele” și influencer-i de pe rețelele sociale. Și – din câte înțeleg – aceste comparații îi traumatizează mai mult decât ceea ce ar putea face profesorii la clasă. În al doilea rând deoarece trăim într-o lume a benchmarking-ului și a audimat-ului permanent: de mici, copiii sunt înscriși de părinți la cele mai cunoscute grădinițe și școli, caută – pe baza ranking-urilor naționale și internaționale – cele mai bune universități, vor cele mai bine plătite job-uri, vor hainele cele mai cotate (în social media), se duc în vacanțe în locurile cărora li se face cea mai atrăgătoare reclamă, urmăresc cele mai la modă filme și clip-uri etc. Iar când vor ajunge să lucreze – în privat – vor fi evaluați, zilnic, ”după performanțe” și plătiți în consecință, fără ca nimeni să se gândească la disparitățile de venituri. (Poate tocmai de aceea cei mai mulți visează să se angajeze la stat, unde – mai mereu – toți ies ”pe locul I”, la toate categoriile.) Onest vorbind, cred că modesta comparație pe care o face școala între ei e nimic în raport cu top-urile cărora li se supun ei înșiși, pe baza a ceea ce le oferă internetul și la care-i va supune piața după ce ajung să se angajeze.

Dar, aici, evident, nu atât despre această comparație e vorba, cât de cea dintre generații: dintre ”noi” – cei de-o anumită vârstă – și ei – cei care ne pot fi copii sau nepoți. Primul lucru pe care trebuie să-l spun e acela că această comparație s-a ideologizat în ultima vreme. Când un om de 50 și… de ani spune ”pe vremea mea”, el lasă să se înțeleagă că sub comunism era mai bine și, ca atare, această sintagmă (și comparația ce-o subîntinde) au ajuns să fie asimilate unor expresii ale nostalgiei (față de un trecut – și, tot mai mult, față de un prezent – dictatorial). Am mai spus acest lucru, astfel că – cu scuzele de rigoare – sunt nevoit să mă repet: acest mod de-a gândi păcătuiește prin incoerență logică. Dacă prezentul se înfățișează ”mai rău” decât trecutul înseamnă că vina e celor ce vin din trecut, căci ei sunt cei care făcut ca lumea de azi să fie așa cum e. Evident, dacă nu cădem în teoria complotului care ne spune că lucrurile se strică, dintotdeauna, grație unei ”intervenții din afară” (Soros, Illuminati, /neo/marxiști, unguri, ruși, americani, ”agenții” Vaticanului, extratereștri, șerpilieni, Satana însuși sau oricine mai doriți). Firește că asemenea ”teorii” nu au nici o altă funcție decât aceea de-a descărca responsabilitatea de pe umerii celor care judecă prezentul pe un dușman atotputernic în raport cu care ei se prezintă deopotrivă ca victime și ca rezistenți. Din punctul meu de vedere, această cale ne duce în rătăcire și nu ne poate ajuta deloc să înțelegem lumea în care trăim. Ca atare, o spun apăsat: nu e vorba de nici un soi de nostalgie în textul meu.

Pe de altă parte, o anumită raportare a generațiilor una la alta e normală – și, aș îndrăzni să spun, chiar necesară – deoarece, în absența ei, ele devin incomensurabile și contactul dintre ele ajunge a fi imposibil. Pe măsură ce-i hipostaziem pe tineri ca fiind deplin realizați la orice vârstă și neavând al criteriu decât ceea ce simt și cred ei înșiși, bătrânii – sau ”seniorii” (cum li se spune, eufemistic, acum) – rămân tot mai singuri, mai izolați și mai vulnerabili. În alte vremuri, menirea școlii și a ințierii sociale de care am vorbit mai sus era – între altele – aceea de-a decanta în mintea copiilor un imaginar care funcționa ca liant social deopotrivă pe orizontala generației și pe verticala vârstelor. Marile teme ale religiei și ritualurile care le stabilizau, ”poveștile copilăriei” și literatura clasică (adică cea care se studia la clasă), jocurile și sporturile ancestrale aveau exact această menire. Acum îi lăsăm pe copii în voia device-urilor și a modelor online care se schimbă de la an la an și nu băgăm de seamă că mai tot imaginarul lor e fasonat de acestea. Partea dramatică e aceea că tineri între care sunt doi – trei ani ca diferență de vârstă au cu totului alte repere mentale și, ca atare, comunicarea dintre ei este, adesea, problematică. Cu atât mai dificilă e cea cu adulții, formați înainte de generalizarea internetului. Astfel că n-ar trebui să ne surprindă prea mult adunarea celor de-aceeași vârstă în varii ”triburi”, inclusiv online, adesea cu coduri bizare (dar constrângătoare), care recreează – în mic (și oarecum anarhic) – o formă de societate.

Nu cred că problema ar trebui formulată în termeni de ”unii sunt mai buni / mai răi decât ceilalți”, ci – fără a cădea nici în capcana exaltării trecutului ”natural”, nici în aceea a viitorului ”tehnologic” – în tentativa de a înțelege ce anume ne (mai) leagă unii de alții. Dacă nu, vom coabita – un timp – unii cu ochii în cărți sau în televizor, alții cu ei în telefon sau în tabletă, până când ne vom rupe complet unii de alții. Și vom sfârși cu toții într-o singurătate radicală, care va fi – paradoxal! – singurul nostru numitor comun. Iar timpul va accentua, din ce în ce mai mult, fuga în viitorul aplicațiilor de tot soiul a copiilor și va lăsa tot mai mult în urmă generații din ce mai tinere care, inevitabil, își vor căuta fericirea în succedanee. Și, cine știe, cele mai primejdioase dintre acestea s-ar putea să fie ”grupurile de prieteni” din online: secte radicale, triburi agresive, ideologii ale unei identități ”tari” care trebuie impusă cu forța.

Bolile internetului, care-i afectează tot mai mult pe tineri, îi lovesc – și îi vor lovi – prin ricoșeu și pe părinții lor.

MAI PUTEM JUDECA? Una din temele recurente ale observațiilor pe marginea problemelor școlii este aceea că pretenția ei de-a normativiza ceea ce se cuvine să facă elevii și de-a fixa finalități ale procesului educațional e tot mai deplasată. Și, sub presiunea mutațiilor prezentului și ale viitorului, riscă să devină absurdă. În fond, în numele a ce oameni (deja) bătrâni le oferă reguli de reușită profesională și de viață unor tineri care s-au desprins de lumea părinților și a profesorilor lor și trăiesc – plenar – pe alte coordonate? Mai direct: ce mai spune o școală, calată pe modelul umanismului iluminist unor generații formate și imerse în a treia revoluție tehnologică (și, cu un picior în a patra: conectarea roboticii cu inteligența artificială)? Nu cumva, la fel ca părinții, și școala a devenit vetustă și inutilă?

Fie-mi îngăduit să formulez problema invers: oare nu cumva noi, adulții, renunțăm prea ușor la rolul (definitoriu pentru oamenii maturi) de a fixa obiective – realiste și melioriste – dinamicii istorice? Nu ne-am obișnuit prea mult să vorbim de ”schimbare” și de ”evoluție” în accepțiunea lor neutră, cvasi-darwinistă? E o anumită frică de a oferi o perspectivă valorică și morală asupra viitorului care decurge, în bună măsură, din critica ideologiilor și a ”marilor narațiuni” întreprinsă pe de-o parte de postmodernism, pe de a alta de teoriile politice și culturare consecvente căderii comunismului. Filosofiile descendente din Iluminism erau emancipatoare (vorbeau de egalitatea oamenilor, de eliberarea din servitudinea muncilor grele, de formarea umanului din om prin educație și de perspectiva realizării de sine în și pentru societate); cele ce vin din postmodernism sunt hedoniste (fiecare face ce vrea, tot ceea ce nu contravine plăcerii celorlalți e acceptabil, scopul vieții e distracția – la intensitate maximă – ce se exprimă prin ”dezvoltare personală” și turboconsum). În egală măsură, cele dintâi vizează integrarea fiecărei persoane în umanitatea deplină a cetățeniei; cele din urmă sunt izolaționiste sau, cel mult, comunitariste (căci individul nu mai e văzut ca parte a unui întreg, ci ca un nod de dorințe și de ”emoții” ce se cer satisfăcute și potențate). În optica iluministă, funcția de bază a societății e solidaritatea și acțiunea civică; în cea hedonistă e recunoașterea tututuror diferențelor. Întrebarea e dacă ultima variantă ne oferă mai mult decât un peisaj de singurătăți juxtapuse, în care fiecare – în cicluri tot mai strânse – juisează în marginea beneficiilor consumului și cade în sine, în varii forme ale depresiei. Sau dacă societatea mai e un spațiu comun, al întâlnirii omului cu semenul său, ori e doar ceea ce consideră fiecare că ar fi. Și exceptând mall-ul, în care partajăm o cafea și niște glume de circumstanță, nu a ajuns un pustiu în care fiecare rătăcește mânat de demonii lui lăuntrici.

Că spațiul public se dezagregă tribal și, apoi, se sfărâmă în individualități care nu se mai pot aduna o mărturisește criza politicului prin care trece întreaga lume. Numai că și de data asta, dincolo de forța centrifugă a hedonismului, există un unificator care ține în echilibru societatea: acesta e banul. Într-o pagină celebră (de la începutul ”Capitalului”) Marx a arătat felul în care capitalismul se caracterizează prin transformarea a tot și a toate în marfă, care se vinde și se cumpără pe piață și – implicit – prin domnia banului, ca ”universal concret”, cu care poate fi echivalat orice. Acest proces are două trăsături: prima dintre ele e cea pe care Max Weber a denumit-o ”dezvrăjirea lumii”: întreaga realitate e trasformată într-o ”materie primă” cuantificabilă, care e exploatată cât mai ”eficient” cu putință, pentru a produce cât mai mult beneficiu (cuantificabil și acesta). Tocmai de aceea, în al doilea rând, această exploatare eficientă se face sub semnul forței – decizionale și mecanice, epuizând natura și transformând persoana în ”resursă umană”. Mi se pare că, mult mai mult decât adulții (care au trăit vreme îndelungată fascinația ”societății de consum” – cu job-urile, excursiile, mașinile și vilele ei), tinerii zilei de azi trăiesc alienarea la care-i supune logica (imprevizibilă a) piețelor globale.

Tot așa cum abandonarea credinței nu a dus neapărat la rațiune, ci – mai curând – la credulitate (și la noi forme de magie), incapacitatea generației adulte de-a mai proiecta un sens al istoriei nu duce la șansa fiecăruia de a-și găsi rostul propriu, ci la strivirea subiectivității în angrenajul (darwinist) al ”evoluției” piețelor și al tehnologiilor.

ȘI CEI CARE CONTESTĂ? O fac fie în numele ineficienței educației, mai ales în lumea tehnologică de astăzi; fie în cel al lentorii unui parcurs care-i leagă pe elevi (și, apoi, pe studenți) de sistemul educațional până la 21 sau 23 de ani. Asta în condițiile în care un vlogger sau un influencer poate câștiga mai mult decât toată familia lui de la 10 sau 12 ani! Numai că – revenind la tentațiile cu privire la care Platon spunea că tânărul e nepregătit – aici nu vedem decât mirajul câștigului facil și al ”celebrității” care le fluturat în față (sub semnul modei) unor întregi generații de copii. Firește că nimeni nu le spune că aceste lucruri funcționează exact pe principiul jocurilor de noroc: un ”câștigător” la câteva zeci (sau sute) de mii de perdanți, care-i hrănesc ”celebritatea” cu like-urile lor. Și în ce constă această ”celebritate”? Cel mai adesea e vorba de un copil sau tânăr, urcat – dintr-o dată – ”pe val”, ca un micuț înfometat care are acces nelimitat la prăvălia cu dulciuri: afișarea ostentativă a noului ”status” social, haine, mașini, viață de club, fete sau băieți (după caz), energizante, droguri, eventual un apartament și – în fapt – o viață fragmentată într-o puzderie de flash back-uri ale pozelor de pe o scenă iluzorie. Și apoi, cum spune englezul: izzy come, izzy go; ”celebritatea” online se duce la fel de brusc cum a venit și lasă în urmă doar frustrări și incapacitatea adaptării la o lume care nu are nimic de-a face cu postările prelucrate. Ce e aici, în fond? Refuzul parcursului lent, care-l confruntă pe tânăr cu sine însuși și cu regulile sociale și tentația perpetuării copilăriei (ce vrea totul dintr-o dată), prin joc (inclusiv ”parada modei” vestimentare, automobilistice sau turistice) și prin ”aprecierea” (sub formă de vizualizări, like-uri și comentarii a) celorlalți.

Ceea ce societatea actuală – cu reclama și consumerismul ei – le propune tinerilor nu e intrarea în viața adultă și nici cea în societate, ci întârzierea ”fericită” în copilărie și în capriciile ei. Pentru încă odată: întâlnirea cu maturitatea – sub forma alegerilor care ne definesc, a responsabilității față de persoana iubită, a grijii față de copii și de spațiul proxim – se dovedește a fi, în cazul majorității ”vedetelor” pe care ni le propune imaginarul media, traumatică. Rostul școlii e aceea de a-l înscrie pe tânăr pe un drum, pe care propriile lui alegeri și realizări îl transformă într-un proiect de viață. Absența școlii, caricaturizarea ei, indiferența față de ea îi transformă pe tineri în infime spot-uri luminoase, prinse într-o mișcare browniană – fără loc și fără țel, care strălucesc o clipă în cenușiul tot mai închis al erei tehnologice în care ne adâncim.

Menirea școlii e aceea de a propune, nu aceea de a impune. Cu fiecare tânăr care se pierde, care ratează șansa de a-și da măsura talentului și a seriozității în această lume, cu toți cei ce se estompează în depărtările lumii și ale memoriei, școala adevărată – adică transmiterea moștenirii părinților către copii – mai eșuează odată. Și tocmai de aceea, ar merita – din nou – să ne aducem aminte că școala aceasta nu e în primul rând o instituție, o administrație, o didactică sau o metodologie, ci un gest: cel al învățătoarei care cuprinde cu mâna ei mâna mică a copilului și-l ajute să deseneze prima literă. Și cel al părintelui care, seara – înfruntându-și oboseala – stă și-i citește copilului povestea care-i va lumina visul. Dacă mâna noastră – părinți și copii deopotrivă – nu mai întâlnește cealaltă mână și dacă vocea noastră nu se mai adresează nimănui înseamnă că am pierdut ceva mult mai important decât școala. Ceva fără de care școala nu poate exista.

Distribuie acest articol

52 COMENTARII

  1. ” Menirea școlii e aceea de a propune, nu aceea de a impune.” Hmm! Această teză mi se pare prea progresistă. Ea duce la creșterea libertății individuale la nivele maximale care pot duce la anarhie socială, deci la distrugerea formelor organizate/statale ale unui popor.
    Copilul se naște „tabula rasa”, respectiv nu știe să vorbească, nu are rațiune, nu știe ce e rău și ce e bine. Familia și societatea (prin școală/educație) îi dau un set de valori sociale și morale pentru a deveni util social, dar și pentru a-și ușura viața individuală și socială. În definitiv, chiar Dumnezeu a dat cele „10 porunci” cu scopul de a IMPUNE ce e bine și ce e rău să faci, tocmai pentru a lega poporul într-o societate organizată. Altfel, poporul dispare….
    De fapt, problema e alta. Societățile actuale NU MAI AU norme proprii, nu mai au valori morale și sociale certe, care să fie o bază pentru stabilitatea generațiilor viitoare. Adică, zic și eu (…), dacă valori sociale nu există, atunci PENTRU CE să mai faci educație.

    • Moralitatea nu umfla burdihane , locuintele cu tehnologie pentru amotrici , conturi bancare , curtile cu masini scumpe , umerii cu ,,grade ” profesionale , peretii cu diplome ( pentru care se adauga la salariile bugetare bani grei ) …..

        • După mine, problema centrală e că „educația” e o noțiune vagă și prost definită, dar care sună atât de bine încât justifică o cheltuială uriașă în bugetul statului. Și numeroase ființe inteligente consumă această cheltuială și fac cele necesare pentru a perpetua situația. Capacitatea de a povesti, ca și capacitatea de a urmări o poveste, ar putea fi parte din scopul educației. Dar nu sunt. Dacă educația ar fi un serviciu cumpărat de părinți pentru copiii lor, părinții ar fi atenți la calitatea serviciului pe care cheltuie resursele lor limitate, iar profesorii și educatorii ar fi direct interesați de calitatea serviciului lor.

    • Si-a spus cineva intrebarea cum va arata viata profesionala in urmatorii 20 de ani ?
      Sistemul de invatamant necesar in nici un caz si asta la nivel european.
      Acum 10 ani a fost facut un studiu Oxford asupra cum va arata piata muncii, care vor fii pregatirile necesare de viitor, in urmatorii 20 de ani.
      S-a luat modeul SUA in care au fost identificate ca. 700 feluri de pregatiri profesionale care la randul lor au fost impartite in 45 de grupe. In urma digitalizarii si automatizarii ca. jumate din aceste pregatiri vor disparea, cele mecanic cat si cognitiv repetitive.
      In urma aceste impartiri s-a ajuns la concluzia ca 4 mari grupe de pregatiri vor ramane relevante.
      1 Pregatiri in domeniul IT
      2 Pregatiri in domeniul managmentului, al organizarii si coordinarii proiectelor
      3 MESERIILE de toate felurile
      4 Pregatiri empatice ( profesori, cadre medicale, ingrijitori, personal din turism, acolo unde este nevoie de relationari intre oameni )
      Cum 1 , 2 , necesita niste calitati mai deosebite raman categoriile 3 – 4 care vor putea absoarbe cea mai mare parte a noi forte de munca respectiv a celei dezafectate de digitalizare/automatizare.
      Cu toata digitalizarea si automatizarea grupele 3 si 4 nu vor fi afectate decat intr-o foatre mica masura.
      In acest context trebuie regandit intreg sistemul de invatamant, pregatirea tinerilor sa fie atat profesionala cat mai ales pt viata, impotant fiind care sunt aptidudile si cunostiintele dupa un ciclu de invatare, clasa a 6 a , a 10 a , a 12 a .
      Sistemele clasice de invamtamant de stat sunt „militarizate” incepand cu modelul scolilor tip cazarma pana la modul de invatare dupa programe foarte rigide si mult materii inutile, ele fiind inventate de pe vremea in care statul avea nevoie de slujitori de nadejdie si nu indivizi creativi.
      Aacest tip de invatamant a fost gandit si creat pt necesarul de muncitor, ingineri etc.etc. model perimat pt ca obiectivele tinerilor s-au schimbat, ei numai doresc sa faca munci repetitive, doresc sa fie creativi iar munca sa fie adaptata vietii cu nu invers.
      Stiu ca este greu de inteles pt generatii intregi care au fost educati in vechiul sistem insa este nevoie de schimbarea sistemului si nu de repartii si carpeli a unuia pe cale de disparitie.
      Scolile si universitatile private au pasit pe acest nou drum.

  2. Analiza grea pe care puțini o vor citi și mai puțini o vor înțelege. Totuși de remarcat ca ați folosit, în ciuda ideii textului, prea multe cuvinte romgleze și ariene. În rest, vai de ei,,,

  3. Tonul de lamento din final ilustrează ruptura schizoidă dintre idealul umanist și cel realist-tehnologic: în fapt, noi trăim astăzi șocul toffler-ian al viitorului, prognozat în urmă cu mai mult de o jumătate de secol. Este firescul realizării depline a proiectului modernității iluministe, capitaliste, științifice, democratice. De aceea, când constatările vin din partea unui specialist în discipline socio-umane, lucrurile devin concomitent solemne și tragice: nimic din singurătatea și însingurarea generalizate ale prezentului nu avea cum să nu fie întrevăzut încă de la Erasmus, Descartes, Voltaire și Rousseau, dacă izbuteai să depășești frazeologia optimistă, edulcorată, fatalmente ideologizată. Umanul și umanitatea se vor descurca și cu acest aparent impas, fie în direcția unei impredictibile singularități tehnologice, fie în sensul unei optimizări forțate, impuse de logica implacabilă a piețelor. Design-ul este inteligent, și într-o variantă, și în cealaltă. Finalitățile oricum sunt interpretabile.

    • Copiii au o tendință naturală, înnăscută, de a deosebi adevărul de minciună. Însă astăzi, o mare parte din educația lor este viciată, atât în școală cât și în unele familii, pentru a le crea o stare de confuzie și a-i face să accepte drept adevăruri niște minciuni ale ideologiei aflate la putere sau niște minciuni ”pioase” din familia respectivă.

      Copiii care nu mai pot deosebi adevărul de minciună devin niște adulți disfuncționali, incapabili să se maturizeze psihologic. Ei rămân toată viața dependenți un stat atotputernic, un stat care confiscă rolul familiei pentru a împiedica educarea corectă a copiilor. Există într-adevăr și familii disfuncționale, care își educă complet greșit copiii, dar aceste familii reprezintă totuși o minoritate. În timp ce statul îi educă greșit pe toți, cu bună știință.

      Există un foarte bun exemplu în România: generația celor care au construit comunismul, ajunși la 70-80 de ani, dependenți de pensia de la stat și de televiziuni manipulatoare. Însă generația celor au astăzi în jur de 50 de ani îi calcă pe urme: a fost educată în aceeași confuzie înainte de 1990, iar niște ”băieți deștepți” le-au actualizat confuziile (din perspectivă ideologică) și profită de ele și în ziua de azi.

  4. 1)„A ignora faptul că omul are o natură rănită, înclinată spre rău, dă loc unor grave erori în domeniul educației, al politicii, al acțiunii sociale și al moravurilor” (Joseph Aloisius Ratzinger); 2)„ Nu poți să dai învățătură la cel ce-i prost peste măsură!” ( Anton Pann); 3) „Învățătura dată rău se sparge tocma-n capul tău!” ( Anton Pann).

    • ”omul are o natură rănită, înclinată spre rău”

      În orice societate se găsesc oameni de toate felurile, iar (psihologic vorbind) procentul celor cu ”o natură înclinată spre rău” este de ordinul a 5%. Deci sunt o minoritate.

      Problema este organizarea societății și modul ei de a-i selecta pe cei care o administrează. Ca exemplu concret, Adrian Năstase a selectat oameni ca Liviu Dragnea și Victor Ponta. Oameni cu ”o natură înclinată spre rău”, însă mult mai rudimentari decât cel care i-a selectat. Cât despre alte personaje din zilele noastre, care apar în poze cu Omar Hayssam, tot pe vremea lui Adrian Năstase, e evident că se încadrează perfect în același peisaj.

      Lucrurile astea se rezolvă într-un singur mod: prin alegeri reale, nominale. Alegerile pe liste de partid au adus lucrurile în stare actuală. Fiecare șef de partid promovează oameni corupți, șantajabili și cu un nivel intelectual inferior, în scopul de a-i ține sub control. În timp ce electoratul nu se mai prezintă la alegeri: ”Pentru ce să mergi la vot? Oricum se aleg ei între ei.”

      Pe parcurs, absurdul situației ajunge fără limite: oameni cărora li se văd epoleții pe sub cămașă insistă pentru a convinge publicul să se prezinte la vot, fiindcă tocmai ei au nevoie de legitimarea celor pe care îi promovează. În timp ce alegătorii nu se prezintă la urne, tocmai pentru că refuză să legitimeze oameni impuși, de care nu se simt reprezentați în niciun fel.

      România are disperată nevoie de o schimbare de generații în politică, iar asta se va produce abia după înlocuirea lui Putin. Ceea ce nu depinde de România. Însă școala românească de azi e parte a problemei, nu parte a soluției. Atunci când reușesc, românii reușesc nu datorită școlii, ci în pofida școlii.

      • Harald, dacă tu spui că sunt numai 5%, asta înseamnă că te situezi foarte, foarte aproape de a avea o concepție imaculată despre om, adică ești convins că omul este o ființă morală în mod natural. În cazul ăsta nici nu mai e nevoie de educație ori de alegeri : după ce moare Putin, omenirea va ajunge direct în Paradis! Vorba lui Anton Pann:„Nu poți să dai înțelepciune celui ce n-are unde-o pune”.

        • @Victor Grigor – ”Harald, dacă tu spui că sunt numai 5%”

          Nu eu spun că sunt numai 5%. În psihologie există așa-numitul ”Big Five personality traits”, care analizează comportamentul uman pe baza a 5 trăsături de caracter. Dintre acestea, numai un nivel scăzut de ”agreableness” poate duce la comportamente antisociale, aici se încadrează 5% dintre oameni, dar cei mai mulți dintre ei sunt și aceștia socializați corect. De asta în închisori ajung numai 1-2% dintre oameni.

          Religiile abrahamice (creștinism, islam și iudaism) fac o treabă foarte bună în a educa publicul, fără să fie nevoie de măsuri de forță. Biserica nu se bazează pe măsuri de forță, statele marxiste au nevoie de măsuri de forță.

          ”după ce moare Putin, omenirea va ajunge direct în Paradis!”

          Bășcălie ieftină, ”datorată” așa-zisei ”educații” primite în școala comunistă.

          După ce moare Putin, cozile lui de topor din restul Europei vor fi trecute pe linie moartă și va avea loc un nou episod de regenerare morală a societății, la fel cum s-a întâmplat după prăbușirea Uniunii Sovietice. Degenerarea Europei de Vest asta are la bază, cârtițele marxiste plantate de ruși pe vremea lui Brejnev. Rusia de astăzi nu mai este marxistă, Putin nu e nici el marxist, dar marxismul e foarte bun pentru a distruge Europa de Vest, la fel cum a distrus și Uniunea Sovietică.

          În asta constă ”răzbunarea lui Putin”, omul a fost serios traumatizat de prăbușirea Uniunii Sovietice și și-a dedicat tot restul vieții spre a se răzbuna pe Occident. Cu concursul marxiștilor de pretutindeni, adepți ai bășcăliei ieftine. Asta e una din trăsăturile de bază ale ”educației” marxiste: batjocura generalizată la adresa valorilor morale. Ăsta e ”omul nou”, creat de comunism: nu crede în nimic și își bate joc de orice nu înțelege.

          • @Harald
            Tu nu ai valori morale și nici nu-i reprezinti pe cei care au; tu doar instigi la ură și iti faci veacul pe aici.

            • @Marcus – când ai să ai măcar 100 de comentarii sub același nickname, ai să te califici pentru o conversație serioasă. Te ocupi cu ad hominem neomarxist și scrii despre valori morale?!

              Cine te-a investit spre a da lecții de moralitate altora? Cine te-a investit pentru a educa un alt adult pe un forum? Înțelegi noțiunea de comunicare patologică?

              P.S. În ce mă privește, îmi exprim propriile mele opinii, nu reprezint pe nimeni. Spre deosebire de ce vă învață pe voi Michel Foucault, eu nu sunt portavocea niciunei ideologii. À bon entendeur, salut ! 😀

            • Esti portavocea lui Trump in Romania, asta esti tu, nu spune ca nu-i asa. Si cum Trump n-are nici scrupule si nici valori morale asa n-ai nici tu. „Opiniile tale sunt opiniile Trump”, las-o balta, doar nu crede nimeni ca ai opinii de capul tau.

  5. Admirabil eseu!! Ceea ce pierdem este umanitatea in goana tot mai apriga dupa bani si imagine. S- a rupt liantul pozitiv si creator dintre bunici, parinti, copii, scoala, biserica si justitie, societate. Sincere aprecieri autorului pentru aceste ganduri.

  6. Voi incepe cu generatia mea, generatie din anii 50, traita mult prea multi ani in comunismul criminal.
    F multi dintre noi sunt departe de bunicutul blind, sfatos, intelept, daca n-ai batrin cumpara-ti. Sunt pusi pe cearta, pe facut observatii, pe dat lectii.
    Daca romanilor traiti in comunism le mai poti da circumstante atenuante, batrinii nemti care traiesc destul de bine, nu sunt de scuzat. Sunt extrem de rai si circotasi.
    In aceste conditii transferul de educatie, mentalitate, experienta catre generatia tinara este extrem de defectos.

    P.S Cindva am fost f bun la mate, zilele trecute am incercat sa rezolv problemele date la bacalaureat in 1895. Spre rusinea mea nu cred ca as fi obtinut mai mult de nota 5-6.

    • Nea neamtule…esti de-a dreptul f. tare și mult peste mine…eu am mari probleme sa ma descurc cu probemele nepotului de scoala elementara !…cred ca acu mi-ar trebui meditator sa intru la liceu

  7. Acesta e al treilea comentar si ultimul.

    Desi f multi critica masiv generatia tinara eu am o parere relativ buna, cu mentiunea ca e o diferenta mult mai mare decit pe vremea noastra, intre cei buni si cei rai.

    Chiar joc fotbal saptaminal, greu de crezut, dar impreuna si cu unii f tineri. Desigur au o conditie fizica mult mai buna decit noi, batrineii, dar nu sunt dispusi sa-si dea sufletul si, ce e mi socant, au posibilitati tehnice f modeste, se loveste mingia de ei ca de coltul mesei, fapt ce ne face pe noi, bosorogii, sa fim totusi competitivi.

    De altfel asta ar fi o caracteristica a noii generatii, e suficient sa ne uitam la sport, sunt f putini dispusi sa faca efort.

    Mesajul meu e ca ar fi bine ca generatiile sa fie mai apropiate si sa nu se critice reciproc, ci sa traiasca impreuna.

    • Eu nu pot sa traiesc la gramada cu mincinosii , prefacutii , tilharii , speculantii si speculatorii , iresponsabilii , inconstientii , analfabeti , indivizi care zbiara pe strada unii la altii sau la telefon , care arunca ambalajele oriunde si oricind , viciosi , ….. Bolile trupesti le rezolva medicina dar bolile sufletesti numai morala crestina . Scoala publica romaneasca scoate pe banda rulanta scursuri sociale . Iar eu cetatean trebuie sa ma conformez tilhariei legale care imi ia bani din rodul trudei sa alimenteze sisteme care produc ratati . Printre care ar trebui sa traiesc .

    • Nea Neamtule, si eu am o parere buna despre ”new generation”, mai ales dupa ce citesc asta:

      https://www.dcnews.ro/desfiintarea-bacalaureatului-tanara-ar-trebui-sa-l-scoata-pentru-ca-e-foarte-mult-de-invatat-iar-unii-dintre-noi-nu-suntem-capabili-sa-invatam-atat-de-mult-reportaj-video-dc-news_953139.html#google_vignette

      Nu trebuie sa invete atit de mult !…merge mai departe cine poate, iar cei care nu pot, intr-un sistem social corect, isi vor gasi locul care li se potriveste, nu-i asa ?

      Problema este ca tinerii vad ca ”se poate reusi in viata” (bani, masini, vile, etc.) fara sa fie nevoie sa inveti si, mai bine, pot avea chiar functii de conudcere/management economic si politic fara probleme.

      Deci, mergem inainte, ”tara ne vrea prosti”.

      PS. sunt sigur ca matale, la vremea aceea, ai invatat ”pe rupte” si ce ce ti-a trebuit si ce nu (dar , si astea invatate inutil, tot ti-au folosit la ceva, nu-i asa ?)

  8. Omul e un animal și el, la urma urmei, are nevoie de ochelari de cal! Exact astia i s-a pus la ochi bagandu i se in fata smartphone de mai bine de un deceniu, laptopuri și notebookuri de mai bine de un sfert de secol.
    https://youtu.be/WvAsk4PPveU?si=PuVMu0R_qwuvhGwy
    Se pare că realitatea virtuală, cel putin in cazul celor de sub 30 de ani bate toate celelalte realități și nevoi reale, deoarece creierele lor nu au fost pregătite, avertizate, …educate in niciun fel și sunt prea slabe. Însă la un moment dat ajustările se vor produce, iar cei slabi vor deveni sclavii altora, nu ai inteligenței artificiale!

  9. eu apreciez ce spuneti, dar va rog fiti mai exact si mergeti la cauza ignorind efectele (n o sa le cuprindeti niciodata). vreti cauza? uite, va destainui secretul/raspunsul, si l puteti impartasi oricui : socialismul de stat (pleonasm desigur, doar am vrut sa accentuez). daca putoarea analfabeta n are ce sa manince/ii gheortaie matele de foame, mai are timp sa joace la pacanele si sa asculte manele? ce se coace azi s ar putea sa fie mai primejdios chiar decit ceausismul sau kim jongnismul

  10. Dacă mâna noastră – părinți și copii deopotrivă – nu mai întâlnește cealaltă mână și dacă vocea noastră nu se mai adresează nimănui înseamnă că am pierdut ceva mult mai important decât școala.

    Frumos spus. Scuze, nu vreau sa exagerez, profitind de ospitalitate, dar meseria m-a invatat sa folosesc o anumita redundanta, asa ca bag inca un comentariu, fiind sigur ca din celelalte s-a ales praful.
    Nu sunt mindru de generatia mea si nu ma solidarizez cu ea, mai degraba iau parte mult criticatei generatii Z. Si ma refer in special la colegii mei nemti, care au mari merite, desigur, minunea renasterii Germaniei dupa razboi, dar si extrem de multe angoase. Meritele trecutului i-a transformat in mesterul „stie tot”, dau lectii oriunde si oricind, sunt extrem de posesivi, nu stiu ce-nseamna libertate de opinie, vor doar sa-si impuna propriile idei.

    Aceste metehne de „a da lectii” ii face si pe tineri sa aiba o repulsie fata de scoala, una e sa discuti o tema si alta e sa-ncerci sa impui.

  11. Zi-le domnu’ Mihai, zi-le, că le zici bine – zi-le că am luat-o pe arătură şi am băgat plugu’ adânc în brazdă ca şi societate, tot ce a fost valabil până mai ieri – acum este aruncat peste bord fără nici o urmă de remuşcare.

    Părinţi care şi-au pierdut demnitatea în faţa copiilor, părinţi care se înjosesc în faţa copiilor pentur că nu ştiu să apese două butoane – dar uită felul în care au dus viaţa până aici.

    Copii care sunt decuplaţi complet de ceea ce se întâmplă în jurul lor, mai mult decât atât, promovează în mod deschis orice atitudine împotriva rânduielilor. Partea proastă în această afacere este că hăi bâtrâni sunt mândri de „realizărilor” idioţilor utili, altfel nu se explică delăsarea totală din sălile de judecată, din ministerele de învăţământ şi ori care alte instituţii care ar trebui să promoveze o anumită ordine socială.

    Nimeni nu vorbeşte de câştigurile şi metodele extrem de controversate ale marilor companii.

    Îmi „place la nebunie” mentalitatea europeannă – va junge în cel mai scurt timp ISTORIE şi exemplu de AŞA NU în faţa Chinei şi a altor state care promovează totuşi o ordine şi disciplină.

    Vă rog lăsaţi-mă cu BLM şi toată protipendada care au trecut la măsuri de genul demolarea statuilor, rescrierea istoriei şi negarea identităţii şi adevărului. Nebunia asta va fi măturată fără drept de apel.

    • Armadillo,

      Am o problemă cu afirmățiile Dv despre rescrierea istoriei. Fiecare națiune are secretele ei murdare. Românii au propriile lor secrete murdare, cum ar veni atrocitățile provocate de armata română în timpul războiului cu Ungaria în 1919, abuzurile asupra răsculaților din 1907, abuzurile asupra populației evreiești sau rome din cel de-al doilea război mondial, sau mănăstirile românești asuprind țăranii și având robi romi cot la cot cu boierimea locală. SUA are moștenirea grea a sclaviei, războaiele indiene, masacrele și dislocarea triburilor indiene, și alte cele. Logica autorităților din mai toate țările a fost ignorarea acestor fapte, descurajarea studiului istoric asupra lor, și descurajarea predărilor lor la clasă. Acum, generațiile mai noi cer reprezentarea corectă a istoriei. Numiți Dv asta rescrierea istoriei sau de fapt restabilirea adevărului istoric, oricât de complicat ar fi?

        • (Off-topic) Haha. De parcă de pildă stră-stră-străbunicii tuturor de-un leat au fost, la rândul lor, de-un leat .

          Dac-ar fi fost așa, răspunsul ar fi fost simplu: Adam.

        • Chestia nu are nici o legatura cu PC. Dupa domnia ta e corect sa distorsionam istoria ca sa menajam sentimentele unora sau altora?

          Deja vad unii care se reped sa spuna de ce mai studiem Holocaustul in scoala, ca a fost 80 de ani in urma. Istoria se repeta daca nu se studiaza.

          La miezul problemei sunt probleme dureroase. De exemplu SUA in anii 50 au avut un program secret de sterilizare fortata a populatiei de culoare. Acum 100 de ani a fost un masacru teribil asupra unui oras cu populatie de culoare doar pentru ca avea succes si incepuse sa faca competitie economica orasului de langa, cu populatie majoritar alba.

          Dupa domnia ta, ar trebui sa ingropam sub pres astfel de fapte? Multa vreme SUA a fost un stat rasist, cu o gramada de abuzuri la adresa minoritatilor de tot felul, inclusiv a nativilor, si nu numai de culoare (imigranti irlandezi, italieni, femei, samd). Istoria e importatanta pentru ca unii se reped sa spuna ca nu mai exista rasism sau discriminare institutionala in SUA. Le-am simtit pe propria piele ca imigrant roman in SUA. Daca eu ca imigrant barbat alb am avut parte de discriminare, ce sa mia zic de alte minoritati? Istoria trebuie studiata cum trebuie ca sa explice contextul actual in SUA, nu ceea ce vor unii sa creada.

          Ceea ce vad este un numar de state din sud care vor sa puna control asupra ceea ce este studiat sau prezentat in spatiulo public, in special episoade care arata abuzuri asupra unor minoritati.

          • ”SUA a fost un stat rasist”

            Statele Unite sunt suverane și independente din 1776 și sunt direct răspunzătoare pentru politicile aplicate de-atunci încoace. România este un stat suveran și independent abia din 1878, deci poveștile cu iobagi nu sunt în niciun caz responsabilitatea României.

            Am mai avut discuția asta și în 2022:

            Harald 07/09/2022 La 22:30
            „@Anonymous – iobăgia a fost desființată în 1746 în Muntenia și în 1749 în Moldova, de către același domnitor, Constantin Mavrocordat, care a avut vreo 10 domnii, cumulat, în ambele Principate.

            La acel moment, încă nu-i venise nimănui ideea că ar putea exista BOR. Deci BOR n-a profitat în niciun fel de iobăgie.”

            Secularizarea averilor mănăstirești a avut loc pe vremea lui Cuza, călugării greci au fost trimiși la ei acasă cu ocazia asta, dar iobăgia fusese desființată de peste 100 ani la acel moment, în timp ce BOR nu exista.

            Preluarea discursului neomarxist contemporan american este ridicolă, având în vedere că România există ca stat suveran și independent doar de vreo 150 de ani. Imperiul Țarist, Imperiul Otoman și Imperiul Austro-Ungar erau statele suverane, ele sunt responsabile pentru ce se întâmpla în Principate, înainte ca ele să se unească în cadrul României independente.

            • Harald,

              In postarea la care raspunzi apar exclusiv aspecte ale istoriei SUA. Postarea cu rescrierea istoriei la care am raspuns apare exact in context american. Nimeni la ora asta, in afara probabil de Lucian Boia, nu incearca sa rescrie istoria romaneasca, si nici el nu o rescrie, ci o pune intr-un context mai real.

              Si ca sa ma iau de mataluta, unde scrie in postarea mea actuala de BOR.? Am scris de manastirile din Romania. Inca din vremea lui Stefan cel Mare si inaintea lui manastirile moldovenesti aveau mosii si apar tot felul de donatii din partea domniei sau boierilor, incluzand sate si salase de robi inventoriate in zapisul de donatie. Manastirile au avut tarani legati si robi multa vreme inainte de Mavrocordat, sute de ani inainte, fara nici o legatura cu BOR.

              Asa ca mai scuteste-ma cu acuzatiile de stangism si nu mai incerca sa te prefaci ca lucrurile erau perfecte in timpurile trecute.

              Ca sa-ti dau exemple si mai pregnante de sprijinul clerului in sclavia nord americana, a fost creata o Biblie speciala pentru sclavi inainte de razboiul civil americani, in care selectasera numai aspecte conveniente sclaviei. Ba chiar unii clerici americani gasisera argumente in Biblie in favoarea sclaviei ca sa justifice perpetuarea ei.

              Ceea ce ma deranjeaza nu sunt faptele trecute in sine. America de acum 100-300 de ani era o societate destul de barbara, cum era si Europa.

              Ma deranjeaza in schimb punerea batistei pe tambal, adica negarea inclusiv ca masacrele indienilor, felul in care s-a extins SUA dupa cele 13 state initiale, felul cum s-au purtat cu varii minoritati, inclusiv religioase cum erau catolicii italieni sau irlandezi, au existat vreodata, si totul era bine si frums 50 de ani in urma sau mai mult, perioada dupa care unii inca tanjesc. Unii nici nu vor sa fie studiate astfel de aspecte sau predate in scoli sau spatiul public, ba chiar disputa inclusiv holocaustul. Am vazut inclusiv opinii care incearca sa arate sclavia ca un lucru pozitiv.

              Romanii sunt nostalgici dupa comunism. Americanii conservatori viseaza sa se intoarca inapoi in anii 50, considerata perioada lor de aur. Insa perioda lor de aur era cosmar pentru altii cu care impartea tara.

            • @Anonymous _ „Romanii sunt nostalgici dupa comunism. ”

              Fără a dori să ating varietatea subiectelor din schimbul dumneavoastră de replici cu alți colegi comentatori, mă refer exclusiv la citat.

              O asemenea presupusă nostalgie este doar un subiect de presă care a fost tratat într-un mod epatant de sociologul D David, probabil pentru a se pune astfel și mai mult în luminile scenei publice.

              Dacă cineva constată că în urmă cu 100 de ani viteza medie a trenurilor de călători în România era 100 km/h, iar acum este de 45 km/h, că în urmă cu 50 de ani cel care delapida 1 milion de lei din averea publică primea pedeapsa capitală, iar astăzi pot fi subtilizați 300 milioane de dolari fără consecințe legale serioase, că între 1970 și 1989 (19 ani) s-au construit 58 km de linii de metrou în București, iar în următorii 33 de ani s-au construit cu tehnologiile moderne existente doar 20 km șamd. este considerat nostalgic comunist.

              …Iar presa scrie sub titlul „Senzațional!” că românii nostalgici după comunism iubesc dictatura și lipsa oricăror libertăți cetățenești, fiind fascinați de Epoca Ceaușescu. Adică, mă iertați, o tâmpenie pe care a exploatat-o în scop de marketing și domnul D David.

  12. Drăguț articol.

    El reamintește cele două probleme ale învățământului românesc, excesiva politizare și subfinanțarea.

    Instituțiile de învățământ ai căror conducători sunt extrem de apropiați de înaltele cercuri politice și de membrii cleptocrației sunt tolerante la impostură, la plagiat și lipsa de performanță. Domnul Constantin Bungău, îndelung cerceetat penal, spre exemplu, este rector din vremuri imemoriale și într-atât de „politizat” încât a devenit imposibil să mai fie contestat de cineva.

    Despre finanțare nu mai spun decât că cei mai buni absolvenți de învățământ superior merg să lucreze la companii importante din Occident, cei mediocri sunt angajați de companiile de top din România, cei slabi ajung la firmele mai modeste din România, iar ceilalți aleg cariera didactică.

    Prin urmare, găsesc că este drăguț să întâlnesc opinii conform cărora „cea mai bună școală, universitate etc. este cea pe care am absolvit-o eu și câțiva dintre prietenii mei, celelalte sunt proaste”. Nu am îndoieli asupra existenței unor absolvenți de liceu care scriu urât, dar cea mai nefericită caligrafie o practică cei care sunt absolvenți de învățământ superior…medicină, bunăoară.

    În aceeași măsură cred că după absolvirea cursurilor universității, mai ales a celei din Oradea, analfabeții care au ajuns să-i fie studenți după o riguroasă selecție la admitere, devin la absolvire învățați erudiți, cu o caligrafie impecabilă, grație cadrelor didactice de acolo.

    • El reamintește cele două probleme ale învățământului românesc, excesiva politizare și subfinanțarea.

      Invatamantul romanesc are multe probleme.
      Fundamental insa are alte doua:
      „filosofia” – memorare / stocare si redare / reproducere;
      programa – arhaica / medievala / primitiva

      In ipoteza superoptimista ca s-ar gasi cateva persoane (in functiile potrivite)
      care sa identifice corect cauzele marasmului
      si sa propuna solutii viabile pentru imbunatatire
      nu ar exista resursa umana necesara unor astfel de reforme.
      Deoarece cadrele didactice (de oricare nivel) au fost „educate” in acelasi „system”.
      System care (se) reproduce.

  13. Ceea ce deosebeste generatia crescuta in “epoca” de odinioara, de dinaintea epocii actuale, tehnologice, este accesul la valori si informatie.
    Inainte educatia era modelata de opiniile unor oameni evoluati pe baza unui set de valori bine definit, set centrat pe valorile crestine.
    Astazi accesul la opinii este mult mai vast tinerii (si nu doar ei) fiind interconectati cu ajutorul internetului. Dar in lipsa unui sistem de valori, valorile crestine fiind abandonate si caricaturizate fara a fi inlocuite cu alte valori societatea actuala s-a “nivelat” intr-o mediocritate in care primeaza acumularile materiale si consumerismul.
    Astazi oamenii “interconectati”(repet, nu doar tinerii) au acces la opinii si formatori de opinie cu educatie precara nebazata pe un set de valori, intre care oamenii ca Dvs. domnule Maci, cititi si educati intr-un set de valori se pierd de multe ori, neintelesi, din pacate.
    Deosebirea dintre generatii este data de faptul ca generațiile mai vechi au beneficiat si de opinii mai calificate in educatia primita in tineretea lor.

  14. „Disciplina” in scoli era utila pentru societatea aflata in plina revolutie industriala, care avea nevoie de muncitori si soldati „disciplinati”. Mai este utila oare azi? Mai vrem tineri care in loc sa gandeasca pentru ei, asteapta sa li se spuna ce trebuie sa invete, apoi sa li se indice unde trebuie sa munceasca? Nostalgicii comunismului asa cred. Eu as prefera ca tinerii sa fie invatati de mici sa gandeasca independent si sa colaboreze, atunci cand le este util.

    Singura constanta ar trebui sa fie reponsabilitatea civica, fara de care nu are sens convietuirea in societate. Din pacate, aici esueaza lamentabil educatia romaneasca. Parintii si bunicii educati in comunism oricum nu au educatie civica. PCR nu era compatibil cu societatea civila, cu democratia participativa. Rolul era preluat ocazional de alternativa la educatia de stat – biserica. Dar asta numai in comunitatile izolate, in zonele urbane BOR-ul comunist era mai curand o clica de colaboratori ai securitatii si a devenit ulterior un apendice al partidelor nasite de securisti din vechiul partid comunist.

    • „Mai vrem tineri care in loc sa gandeasca pentru ei, asteapta sa li se spuna ce trebuie sa invete, apoi sa li se indice unde trebuie sa munceasca?”

      Paradoxal mi se pare mie ca, satsisiti de atatea „chestii inutile pe care sunt siliti scolarii sa le invete” (pe de rost sau cu cap, diferenta nu are relevanta pentru promotorii simplificarii), formatori de opinie, jurnalisti mai mult sau mai putin de succes, (care de multe ori au urmat alte scoli decat una legata de meseria pe care o practica) militeaza vehement pentru scoaterea din programul de invatamant a TOT ce nu este strict necesar pentru viitoarea ocupatie a actualului tanar/copil inca ne-format. Ca sa lase loc pentru…
      E ca si cum s-ar dori programarea individului strict specializat pentru ceea ce urmeaza sa faca in viata. (intrebarea incuietoare: v-a folosit vreodata in viata sa stiti aria cercului?)
      Asta ar urma sa-ti asigure succesul in cariera si o viata relaxata, cu creierul liber de balastul cunostinteor inutile. Ca sa poti sa-ti dedici timpul iber, din afara celui petrecut la „job” relaxarii.
      Deci chiar pare asa cum va intrebati retoric.
      Atentie, asta s-ar putea sa se rezolve cu AI si atunci nu va mai fi nevoie ca omul sa mai invete in copilarie nimic altceva decat sa se joace. Sa nu mai faca altceva decat ceea ce e usor si / sau distractiv.
      Dar cine mai face AI-ul? si cine mai „face” masinile/robotii in care se incarca AI?
      Pentru ca e nevoie de matematica, de fizica, de chimie, de geografie, de istorie, de limba (cu tot ce are literatura, gramatica…) si altele
      La extrem, s-ar zice ca isi doresc sa li se traseze viata de la inceput, daca nu chiar si momentul (data, ora) final…

  15. Scuze, am citit „pe/ în diagonală”. Mie mi se pare că (din partea părinților/ pentru părinți) e în primul rând vorba despre alegere politică, și chiar la nivel de stânga|dreapta.

    • @Adrian _ „…e în primul rând vorba despre alegere politică”

      Tot ce ține de Polis este politic.

      Apărarea, Siguranța publică, Educația, Sănătatea, spre exemplu, sunt definite de guverne prin politici publice. Ele izvorăsc din programele de guvernare ale formațiunilor politice, dezvoltate din programele electorale care au fost propuse cetățenilor pentru a fi votate.

      Așa este, aveți dreptate, bunăstarea este o opțiune politică a cetățenilor. Și de aceea am scris mai ‘nainte despre excesiva politizare a învățământului, dându-l drept exemplu reprezentativ pe domnul Bungău. Domnia-sa este ales în funcție tocmai de către cei care constată performanța slabă a învățământului din patria noastră, dar continuă să-l aleagă.

      …La fel precum contra-performațele guvernării actuale sunt evidente (cu efecte dramatice în economia statului UE cu cei mai săraci cetățeni), dar românii se pregătesc să confirme la apropiatele alegeri direcția în care merge România, cu toate că declară, atunci când sunt întrebați, că este greșită.

  16. In opinia mea o problema cu care se confrunta invatamantul in general, dezvoltarea technologica si credinta gresita atat a parintilor cat si profesorilor ca prin ea se poate amelioara, schimba si eficientiza actul pedagogic.
    Incep sa apara voci in mediul stiintific, pedagogic care contesta in parte aceste aspecte si nu putin sunt cei care avertizeaza asupra impactului a noilor technologii asupra tinerilor insa nu vin cu solutii concrete, parca au frica sa propuna solutii „invechite” sau vechi si astfel sa nu fie in pas cu „moda”, impresia este ca multi au resemnat iar unii incerca cu tot dinadinsul sa ne convinga de beneficiile acestora.
    Ca peste tot se incerca gasirea caii de mijlloc a unui compomis intre metode clasice de invatare si cele modere insa fara a vedea daca profesorii sunt dispusi sa-l urmeze, se incearca chiar fortari si impuneri care produc frustrari atat in randul dascalimii cat si mai ales in cel al tinerilor pt ca nu fiecare individ este dispus la compromis, in randul parintilor problemea fiind si mai complicata.
    Invatamantul a fost golit de moralitate prin introducerea a tot mai multe aspecte legate de legislatie, reguli si comportamente impuse ” de sus” , de mult datorate unui „Zeitgeist”, wokeismul fiind unul dintre aspecte.
    Sa nu uitam ca mediul academic cel care elaboreaza programe de invatamant este profund infiltrat de idei stangiste pana la fundamentaliste si ca exemplu, climatologia politica care doreste prin parghia fenomenului incalzirii globale sa schimbe moduri de viata si mai putin sa gandeasca metode si masuri stiintifice prin care fenomenul poate fi controlat, exista destui care contesta capitalismul si viseaza o lume „verde” in care nu mai existe masini, avioane, industrie, doar agricultura ecologica si totul rationalizat pe un model pe care noi cei in varsta il cunoastem, modelul „Epocii de Aur” ceausiste, dupa deviza egalitatea produce fericire.
    Chiat nu stiu ce s-a schimbat intrat de mult incat se discuta atata despre educatie respectiv scoala. Legile naturii au ramas acelasi, matematica la fel, nici geografia nu s-a schimbat, istoria doar contemporana.
    Adevarat au aparut lucruri noi care insa in opinia mea trebuie discutate si invatate la nivelul facultatilor si nicidecum in invatamantul primar, gimazial iar in cel de liceu cu multa responsabilitate si doar in „doze” pe masura necesitatilor.
    Invatamantul a uitat ca trebuie sa pregateasca tinerii in primul pt viata ceace inseamna sa stii sa citesti, sa scrii corect, sa socotesti cat este necesar, sa ai cunostiinte de mediu, sociale, geografie si istorie. Cine doreste sa invete o limba straina, facultativ.
    Nu se mai pune accentul pe sport, sportul care disciplineaza individul si antreneaza simturile de echipa.
    Oare de ce in internatele de elita, facultati de elita sportul in echipa este la cel mai inalt rang, este apreciat extrem de mult atat de tineri cat si parinti, in SUA existand campionate intregi de mare prestigiu.
    Lucrurile pot fi simple daca suntem dispusi sa ne intoarcem la radacini, la bazele invatamantului care incep cu disciplina si respect iar cine nu este dispus sa se adapteze sa fie lasat liber, nimeni nu este obligat sa fie „chinut” in scoala decat in limtele strictului necesar, 10 ani atat si nu mai mult.

    • Penibilule, se vede ca nu ti-a placut scoala. „Wokeismul” nu este un termen peiorativ in mediul academic. Doar mintile inguste au impresia ca e o insulta sa acuzi pe cineva ca lupta impotriva discriminarii.

      • pehash insulta ca in st-aulele SNSPA:
        „Penibilule, se vede ca nu ti-a placut scoala. „Wokeismul” nu este un termen peiorativ in mediul academic. „

        Asa e prea-inteleptule nedormit, „wokeismul” nu este un termen peiorativ in mediul academic, ci mediul academic este un termen peiorativ pentru invatamint, stiinta, arta, cultura.

  17. Daca viata tinerilor de astazi este altundeva atunci acolo sa fie .
    Fiecare sa isi asume responsabilitati . Ei pe ale lor iar eu pe ale mele . Am inceput de mult timp sa ma distantez de mediul social inclusiv prin renuntarea conformarii fiscale . Nu doresc sa alimentez un sistem social construit imoral si amoral care legifereaza amoralitati si imoralitati . Nu vreau sa fiu solidar cu nici un membru al societatii care are comportament nefiresc . Daca nu pot face schimbari in societate ( mai ales pentru faptul ca toti cei care legifereaza , local , regional sau national imi intorc spatele sistematic ) ma voi schimba eu si imi voi schimba comportamentul fata de mediul social prin orice mijloc si metoda care va duce la nesustinerea nefirescului .

  18. Va salut, am citit acest articol cu o oarecare frica ca o sa repetati acele argumente rusinoase din articolul trecut despre „emojiuri si emoticoane”, dar am fost surprins de faptul ca ati subliniat cateva probleme importante si v-ati indepartat in mod evident de ideea din articolul trecut ca tinerii se ascund de „cei maturi” si „incuiati”. O sa imi adaug opinia despre situatia generatiei mele si cum sistemul de „educatie” ne-a adus doar necazuri.
    1. Nu are rost sa asociem obiceiul scrisului de mana si utilizarea deviceurilor. Studentii si elevii inca scriu de mana, ba chiar scriu foarte mult, fara sa fie obligati. Ne facem schemele lectiilor, foi pe care le scriem cu scopul de a simplifica ce ne este predat la ora. LIMBA ROMANA NU ESTE IN PERICOL DE DISPARITIE DACA INCEPEM SA SCRIEM PE CALCULATOR FARA DIACRITICE SAU DACA ELEVII ISI IAU NOTITE PE TELEFON.
    2. Sistemul de educatie actual este bun de aruncat la gunoi. „Disciplina” nu exista, nu din cauza eleviilor, ci din cauza faptului ca sistemului nu ii pasa de elevi. Cum sa formezi oameni disciplinati, cu caracter, lideri in devenire sau alte minuni cand le ceri 12 ani sa isi formeze un mecanism bolnav de memorat mecanic pentru niste informatii nefolositoare in viata (unele materii sunt folositoare, corect, dar nu acesta este scopul argumentului), Procesul de educatie ar trebui sa fie format din doua etape, prima etapa sa fie centrata in jurul formarii unei persoane, adica sa invete sa scrie caligrafic, nu rapid (da, de la caz la caz, este pus accentul pe scrisul rapid, iar un copil de clasa a 2a care scrie incet si este dezavantajat pe tot parcursul ciclului primar din cauza acestui fapt o sa sufere foarte mult mai tarziu). Sa fie incurajata curiozitatea unui copil, educatorul sa se adapteze pentru stilul de invatare pe care il dezvolta copilul, nu sa il pedepseasca pentru ca „scrie incet”. Copilul ar trebui sa invete sa fie empatic, sa nu isi bata colegii pentru ca sunt „diferiti” (aici vine si problema adusa de profesori, exista cazuri cunoscute in care profesorii din ciclul primar au exclus copii prin diferite abuzuri, verbale si fizice, pentru ca nu se incadreaza in tiparul dorit) Excluderea din partea profesorilor este practic semnalul pentru ceilalti copii ca au voie sa isi hartuiasca colegul in cauza. Aici nu trebuie sa fie un concurs de „cine a fost abuzat cel mai mult” este clar ca profesorii generatiei din ultimele 2 decenii ale comunismului si ultimul deceniu al secolului trecut au fost mai duri, este penibil sa sustii faptul ca generatia tanara este slaba pentru ca nu rezista bullyingului (de la colegi, dar si de la profesori). A doua etapa ar trebui sa fie centrata in jurul dezvoltarii individului ca individ, nu ca masina de memorat. Un individ care sa fie in stare sa reziste propagandei politice, sa fie activ in societate, sa fie sustinut cand prezinta atitudinea unui lider, sa fie curios, sa puna mereu autoritatea sub semnul intrebarii (adica sa verifice daca superiorii lui comit abuzuri de orice tip) si, evident, SA FIE EMPATIC. Tot in aceasta faza trebuie ca elevul sa poata sa exploreze posibilitati de cariera, invatamantul din Romania dezamageste in aceasta categorie deoarece 99% din activitatea desfasurata in clasele I-XII este teoretica (si partea teoretica are foarte multe probleme, sistemul este o fabrica de meditatii, pentru clasa, pentru „Evaluarea Nationala”, care poate distruge efectiv viata unui om daca are ghinionul sa intre intr-un liceu unde nu este sustinut, pentru Bacalaureat, unde esti fortat sa memorezi aceleasi comentarii fara esenta deoarece nici profesorii nu pot sa ajunga la un comun acord in privinta unor anumite opere, PENTRU ADMITEREA LA FACULTATE, unde se scot sute de culegeri si manuale, se platesc zeci de mii de lei in meditatii pentru o facultate care nu este recunoscuta international, pentru examene de amitere draconice, iar in facultate, daca ai ghinion, esti la mana profesorului care te poate abuza constant) De la lipsa de empatie porneste hartuirea, stim unde se poate ajunge in aceasta tara unde sistemul de justitie mai mult te ingroapa daca ai avut ghinionul sa fii victima unui abuz. SCOALA NU ESTE „VESTUTA”, BACALAUREATUL INCA ARE ROST, DOAR CA AU ROST DUPA O ARUNCARE LA GUNOI SI CONSTRUIREA UNUI SISTEM NOU DE LA 0.
    3. Pana la depresia de la „statul pe telefon” avem depresia luata din scoala de la abuzurile colegilor si profesorilor, sunt sute de cazuri, zeci mediatizate anual, haideti sa inchidem dracului argumentul cu tehnologia si depresia pentru ceva timp, pana atunci avem elevii de la scolile militare care se sinucid dupa un semestru. Depresia nu vine magic din telefon si se lipeste de scoarta cerebrala, porneste de la abuzurile din scoli. Mediul online are probleme, este vestul salbatic, total nereglementat intr-un mod profund. Avem problema jocurilor de noroc care sunt constant promovate online, dar pana la promovarea online trebuie sa deschidem ochii si sa vedem ca „oamenii” astia i-au lasat sa construiasca cate o sala de jocuri pe fiecare bulevard din fiecare oras. Pana la problemele din mediul online trebuie sa ne uitam in jurul nostru.
    4. Rantul (cautati pe google ce inseamna un rant) unui elev de clasa a XII-a care este pasionat de istorie despre „epoca de aur”. Cel mai mare dezastru pentru Romania in secolul XXI este perioada comunista din secolul trecut si generatiile create de aceasta. (pentru ca nu se poate spune ca au fost educati, desigur, exista exceptii. Bravo lor, dar din aceste exceptii exista si mai putine exceptii care chiar protesteaza.) Ideea este simpla, copii au crescut intr-o colivie unde le era pusa mancare si apa de catre sistem si li s-a spus constant ce sa faca de la bun inceput. In momentul in care colivia a disparut, multi au inceput sa ii duca dorul cand, au realizat, ca fara colivie, trebuie sa invete sa zboare, au fost loviti din plin de realitate. Acesti oameni sunt in diferite stagii ale existentei, unii au ramas cu gandul dulce al coliviei, altii s-au maturizat, altii au profitat de primii prin programele de la televizor si romane scrise pe facebook care le amintesc constant ca generatia Z nu stie sa faca nimic si cat de bine era „pe vremuri”. Avand in vedere ipoteza mea, pe care o pot sustine cu exemple concrete din perioada de la revolutie pana astazi, mai are rost sa ne ascundem de adevar? Sa incercati sa fiti conservatori? Ce sa conservati? Colivia? Colivia este fortata asupra generatiei mele pentru 12 ani, din care iesim distrusi. In afara de viata academica, colivia v-a lasat paralizati din punct de vedere politic, scena politica fiind dominata de fosti comunisti deveniti membri ai partidului rosu sau albastru (sau au promovat idei ultra-nationaliste si au creat iluzia unei persoane cu un „intelect deosebit”) pentru o perioada lunga de timp. Dar acestia incep sa fie inlocuiti, fie de copiii lor, care fac un rau mai mare, fie de oameni norocosi care nu au fost distrusi suficient de colivia scolii. Bravo celor care inca au iluzia ca era mai bine atunci prin argumentul „erau locuri de munca”. Ce produceati? Tancuri din anii ’50 „modernizate”, care erau practic sicrie mobile, CARE SUNT FOLOSITE SI ASTAZI DEOARECE TOTI BANII ARMATEI DISPAR. Produceati calculatoare japoneze cu tehnologie invechita si corupta de timp, dupa plecarea supraveghetorilor trimisi de investitorii straini calitatea productiei s-a prabusit treptat. Ati incercat sa modernizati sistemul de invatamant, bravo, acum profesorii citesc de pe powerpoint in loc sa prezinte powerpointul (asta daca scoala are proiector in clasa, pentru ca, magic, banii pentru modernizarea scolilor dispar de 30 de ani), doar ati aruncat tehnologia fara sa o integrati, pe hartie, aparent, trebuia sa facem si activitati practice la scoala. Exista exceptii, profesori care isi fac treaba, politicieni pasionati, oameni muncitori, dar pentru fiecare om de genul exista 5 oameni lipsiti de educatie, empatie si destul autocontrol ca sa nu hartuiasca femei in autobuz si care stampileaza cu incredere acelasi partid format din fosti comunisti sau copiii acestora (sau nu voteaza), iar, in ultimul rand, un politist pregatit superficial care trebuie sa aplice legea in cazul in care unul din cei 5 face ceva ilegal. Sa nu mai mentionez ca mintile stralucite au plecat din tara, iar premierul si-a cerut recent „scuze” in fata acestor oameni (cuvinte goale, menite sa ii capteze pe cei care nu au educatie civica si nu sunt in stare sa recunoasca tactici de manipulare a alegatorilor). In concluzie, Romania nu are nevoie de conservatori care vor sa isi aduca aminte de colivie si sa mi-o impuna mie intr-un mod subtil. Si doresc sa subliniez faptul ca aceste generatii nu trebuie comparate, una este un dezastru, alta este un dezastru in devenire daca primul dezastru nu schimba ceva in sistemul de educatie.
    Noi ce am putea sa facem? Sa protestam si sa riscam sa fim supusi unui sistem juridic corupt? Sunt deja destule cazuri de abuzuri fizice in scoli. Sa votam un partid progresist? Discutiile cu adevarat progresiste sunt evitate de televiziuni, acestea prefera sa dea stiri care prind audienta (audienta fiind generatiile trecute), iar, intamplator, stirile care prind audienta sunt tocmai stirile alarmiste sau cu caracter conservator.

    In final, trebuie sa lasam putin argumentul preluat din strainatate de la conservatorii de acolo despre cat de mult ii distruge tehnologia pe copiii (da, ii distruge, macar in aceasta situatie au dreptate) si sa ne uitam la cat de mult ii distruge sistemul scolar. Menirea scolii in acest moment este sa scoata niste oameni fara aptitudini reale, aplicabile, fara un „gust artistic” deoarece cultura moderna este eliminata din ecuatie, in schimb este promovata „cultura clasica” (nu neg, avem autori foarte straluciti, doar ca modul in care sunt tratate operele lor este bolnav). In cazul in care elevul nu poate sa invete mecanic, iar operele respective nu sunt pe placul lui (cazul miilor de elevi, printre care ma aflu si eu, la care nu mai adaug ce se intampla cu cei care au alt stil de a invata) este practic lasat in voia omului care face subiectul (coincidenta dubioasa este ca cuvintele cheie din subiecte apar pe google trends cu cateva ore inaintea examenului, ma intreb daca acest sistem este corupt pana la radacina).

  19. Inca din copilarie mi se atribuise, de catre toti cei din jur , apelativul suprem numit : domnul NU. Oriunde imi desfasuram activitatea eram repede asimilat cu domnul NU.A spune DA doar de complezenta imi depasea puterea mea atasata intelegerii .De fiecare data ,atunci cind discutiile erau in toi pe subiecte diferite, gaseam ca si acum adevarul chiar daca minciunile doreau a purta si ele haina mult visata .Mai toata existenta am dorit sa arat interlocutorilor mei un nou culoar al intelegerii , o noua fateta a lucrurilor ,care de fiecare data nu aparea in mintea celorlalti si tot de fiecare data citeam cu triste in ochi celor cu care vorbeam cit de greu le este sa accepte un nou adevar la care niciodata ei nu s-au gindit .Vedem , cu usurinta , cum in jurul nostru o imensa majoritate spune DA chiar daca imaginea fotografica a ochilor acestor oameni spune NU.Curajul de a spune un NU argumentat nu face parte din retorica romineasca .Mai toata suflarea vorbeste sau intelege inconjuratorul folosind un model pe care il putem numi modelul Afectiv .Sentimentele separa judecata in doua .Cel care poate spune NU argumentind adevarul detine solutia .Toti ceilalti se pacalesc singuri si se necajesc de fiecare data cind inteleg cit de naivi (ca sa nu spunem altfel) au fost .Exista insa si o categorie care spune NU doar din dorinta vadita de a manipula .Acolo intervine o anume forma , fie de automultumire atunci cind fake reuseste sa imbrace adevarul, fie devine o lupta a celor doua personalitati individuale ce se lupta intre ele o intreaga viata .Cit de greu trebuie sa le fie acestor oameni probabil ca unii dintre voi veti intelege

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mihai Maci
Mihai Maci
Lector la Universitatea din Oradea. Studii de licenţă (1995), de masterat (1996) şi de doctorat (2007) la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj. Preocupări iniţiale legate de Simone Weil (problema decreaţiei în opera ei fiindu-mi subiect de licenţă), apoi de Heidegger şi de relaţiile acestuia cu istoria (tema masteratului) şi cu teologia (tema doctoratului). În lunga epocă doctorală am beneficiat de stagii de documentare în Franţa, ocazie cu care – pe lângă tema propriu-zisă a lucrării de doctorat – m-am interesat de gândirea disidentă est-europeană, şi, în particular, de filosofia lui Jan Patocka. Astfel că domeniile mele de interes vizează în particular filosofia contemporană şi mai ales tentativele est-europene de a gândi rostul istoriei. Am fost membru a două proiecte de cercetare care se ocupau de cu totul altceva, însă aceste experienţe mi-au arătat câte lucruri interesante se află dincolo de cele despre care eu credeam că sunt singurele ce merită a fi făcute.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro