marți, mai 17, 2022

(Încă) o introducere în scabros

Deunăzi mă-ntreabă cineva: Pentru tine, ce e scârbos? Simplu și brusc, dar deloc alandala, fiindcă despre asta tocmai deschideam o carte înspre lectură ocazională-mpreună. O carte din 1853, a unuia pe nume Karl Rosenkranz, numită O estetică a urâtului. Și care era prima carte de pe lume ce se dedicase științific și filosofic esteticii respective (lansarea, teoretizarea, argumentarea și justificarea urâtului), nemaitradusă ori publicată niciodată, niciunde, vreme de peste un secol. Mai exact până ce un vecin de-al meu (prin alianță), Victor Ernest Mașek, a tradus-o personal și a tipărit-o la vajnica editură Meridiane, în 1984.

Așadar, vrednica de cinste lucrare a neamțului postkantian și posthegelian, ca și prima ei recuperare, traducere și republicare în premieră mondială a românului Mașek, are toate hibele sau amuzamentele unei lucrări de pionierat filosofic absolut. Însă așa cum este, e mai mult decât vrednică de relecturare cu capul descoperit respectuos. Iată de ce vă propun a-mi permite să vă povestesc ceva din această primă hermeneutică sistematică (adică descifrare tacticoasă a unor adevăruri proprii sufletului, conștiinței sau spiritului), negreșit cu scuzele de rigoare și cu permisiunea răbdării și-ngăduințelor tuturor. Căci, vă promit, veți vedea (poate la fel de spectaculos cum mi-a părut și mie) că bătrâna și destul de obscura/uitata lucrare spune ceva cât se poate de sensibil/inteligibil și pentru vremile noastre.

Așadar, găsesc remarcabil faptul că Rosenkranz își începe capitolul numit Hidosul (ed. română, p. 258-329), enumerând „a. Absurdul”, „b. Scârbosul” și (abia apoi) „c. Răul”. Categorii urmate la scară de „1. Fărădelege”, „2. Fantomatic” și „3. Diabolic”.

Deloc evident într-o așa simplă listare, remarcabilul promis constă în coerența cu care „scârbosul” (livrescul scabros, pe neaoșa psihosemantică românească hălăduind eficace sub forma scârbavnicului/scârboșeniei, scârnavului/scârnăviei, necurăției, grețoșelnicului și dezgustătorului) apare și funcționează mult mai departe și luminător decât obișnuiește s-o facă în vorbirea simplă, frugală, comună, cotidiană. Concret: nu doar ca adjectiv (sens de-azvârlit superficial peste-o senzație corporal-umorală), nici numai ca „termen” (substantiv superior/special, derivat din simplul adjectiv), nici doar „categorie” (funcție deja suită la grad de clasă, tip, determinant radical), ci drept „concept”. Adică, plecând de la un indicativ sau denotativ banal, „scârbosul” estetico-filosofic poate deveni semantică și paradigmă de sinteză teoretică superioară, real câmp cognitiv. Acesta e rostul pentru care un vechi profesor de filosofie, expert în Kant și Hegel, situa Scârbosul între Absurd, Rău, Fărădelege, Diabolic.

Și-acuma (vorba cu totul altcuiva)… „ceva total diferit!”

Ca prim și singur autor român al unui studiu dedicat „folclorului scatofil”, subliniez că respectivul repertoriu folcloric se plasează la opusul oricărei simpatii personale, gestul redactării articolului pomenit având loc doar în virtutea unei atitudini de detabuizare a comicului popular și de dezideologizare a ipocriziei (sau de dezipocritizare ideologică). Personal, nu agreez deloc bancurile sau versurile și cântecele cu obscenități rectale. Totuși, prin păduri sau munți (apropo, căci uitai să vă spun: cu lectura din cartea esteticii urâtului și cu divagația despre scabros eram la un picnic bucolic), deloc nu mă scârbește ca să privesc atent la lesturile animalelor, pentru a identifica specia, dieta și vechimea trecerilor prin teritoriu, nici să analizez cadavrele sau resturile abandonate ale lanțului trofic animalier. Însă ce găsesc cu adevărat scârbos, în aceste zile și fără rezervă (chiar așa am răspuns întrebării care, punându-mi-se lângă respectiva carte, am pomenit-o chiar la începutul textului), se numește Vladimir Putin.

După mine (și de-ați citi paginile deja semnalate din tratatul primei filosofii a urâtului), dincolo de evidența situării actualelor fapte rusești sub zodia comunicațional-dialogică a Absurdului și a domeniului redenumit (academico-filosofic!) Diabolic, cuvintele dictatorului rus țin de Scabros.

Hitler, spre deosebire, încă decând era-n pușcărie și și-a smângălit tomoiul Mein Kampf, își expusese sincer toată criminalitatea, toate intențiile și conținutul politicii sale în caz c-ar fi ajuns cel ce va fi și-ajuns. Deci se știa ce-ar fi urmat și individul ar fi putut fi blocat încă din 1930, ‘32 și ‘33, din 1938 și 1940. Dar lumea largă a ezitat până ce n-a mai avut încotro, până ce pentru multpreamulți a fost preatârziu. Cât despre Putin, deconspirabil ca imperialist grandoman și neonazist agresiv încă de la instalarea sa după demisia și recomandarea lui Elțîn, indicat clar ca atare încă din deceniul trecut, iar s-a ezitat mult. Păcat mare că doar după invazia-i criminală a devenit clar pentru absolut toți.

Cu toate astea, încă se pierde vreme și energie cu ascultat, citat, repetat și publicat vorbele lui Putin. Cu decriptat hermeneutica și semantica textelor lui, cu prevăzut cogitativ-analitic posibile alternative, gafe, strategii, evoluții și involuții. Plus cu apeluri la dialog rezonabil, logic, coerent. În vreme ce, cunoscându-se panta avalanșei iraționale a delirului de supraputere și-n vria cărui carusel alienant a intrat dictatorul, toate aceste/asemenea manopere binevoitoare sunt naive, paralele, inadecvate prin inoperabilitate, nemeritorii prin efort.

Din păcate, încă se rămâne obsesiv în termenii și evaluarea „fake-news”-urilor, „propagandei” și „manipulării”. Tehnicalități adevărate, dar superficiale/ineficiente pentru înțelegeri acute, profunde, cutremurătoare și mobilizatoare pentru conștiință. Pe cât de aberant e să mai vorbești de adevăr ori sens, pe-atât de inutil e să pomenești de minciună/fals ori distorsiune. Cu Putin suntem în alt teritoriu, în altă bulă de-a fi, în care (ca-n război, muzele) normalul e suspendat. Kremlinul zilei va spune absolut orice, mereu altceva, nemeritând niciun credit, nicio agățare-n coada mitomaniilor și fantasmogoriilor verbiajelor sale, odată așezată inconturnabil în Absurd, Malign, Fărădelege și Diabolic distructivitatea trebuind considerată drept irepresibilă, capabilă, oricând, de Orice. Cum s-a văzut cu supramăsură deja, poteca-i nu mai poate călca decât din fals în falsuri, din minciună-n sfruntări, din parșivitate-n alte și-alte contorsiuni și răstălmăciri, viclenii și cruzimi. Ieșit din raționalitatea pozitivului, mai are doar spontaneitatea („forța oarbă”) tipică și impredictibilă a demonicului.

Cui nu-i e destul de evidentă statuarea lui Putin în hidosul Scabros (traversând Absurdul „teoretic” sau discursiv și intrând inconturnabil în Răul exprimat prin Fărădelege și Diabolic), haideți să-l mai urmărim o clipă pe kantianul și hegelianul, mai elegant și deștept, Rosenkranz.

Acu aproape două veacuri, acest Rosenkranz definea hidosul drept: „1. modul ideal de manifestare a absurdului, negarea ideii prin lipsa oricărui sens; 2. modalitatea reală a scîrbosului, negația oricărei frumuseți a aparenței senzoriale a ideii; 3. modalitatea ideală a răului, negarea atît a conținutului ideii de adevăr și de bine cît și a realității acestui conținut materializat în frumusețea aparenței. Răul reprezintă culmea hidosului, ca lipsă pozitivă, absolută a ideii” (p. 259). Comentând absurdul, stabilea că „hidosul în general se opune rațiunii și libertății. În ipostaza sa absurdă el încorporează această contradicție într-o formă ce lezează în primul rînd rațiunea, prin negarea fără nici un motiv a legii și fanteziei, prin lipsa de coherență ce rezultă de aici. Insipidul, absurdul, inepția, paradoxalul, stupiditatea, dementul, extravagantul, sau cum vrem să-i mai spunem, reprezintă latura ideală a hidosului, substratul teoretic, abstract al dualității sale estetice interne. Nu contradicția, în genere, e absurdă, căci ea poate fi una justificată rațional. (…) așa numita contradictio in adjecto este o contradicție ce se autoanulează, și printr-o astfel de contradicție se exprimă conținutul absurdului” (p. 260). Mai departe, decelând între mai multe feluri de contradicție, vechiul german atinge situațiile de iraționalitate (aș zice) pură, evocând, vizionar, inclusiv competența conjugată a psihiatriei și politicii. Rețin din propriile-i cuvinte cazul „absolutei iraționalități a absurdului logoreic”, fiindcă formula relevă corect și ce auzim și doar la ce trebuie să ne mai așteptăm din partea Rusiei oficiale de astăzi.

„Este adevărat că răul ne lasă pustiiți, că ni se pare respingător; este adevărat că sofistica pasiunii nu poate masca golul interior al răului. Dar reprezentarea răului, care face posibilă nașterea, în noi, a judecății morale, ca rezultat al contemplării, nu poate fi estetic interesantă? Și oare spiritul formal, pe care răul îl dezvoltă cu ipocrizie, oare energia formală cu care își urmărește scopurile sau grandoarea tiranică prin care cumulează crime după crime, sînt oare toate acestea inutilizabile din punct de vedere estetic?” (308). Citatul este deja din subcapitolul dedicat Diabolicului; adică a dimensiunii Satanicului, cel numit pe-o românească mai puțin catolică sau protestantă, Drăcescul. Și-n care bătrânul filosof pledează pentru „contemplarea” (deci perceperea-realizare a) Răului maxim și pentru efectul moral pe care, prin visceralitate, prin reacția dezgustătoare resimțită somatic, hidosul de tip scabros este pozitiv, eficace.

În concluzie. Terminologia și referințele „esteticii hidosului” nu trebuie nicidecum luate drept frazeologii familiar-amicale, rizibile și frivole. Aparent vetuști, aceeași termeni pe care i-ați întâlnit fie stradal, fie eclesiastic, înseamnă ceva mai mult, și din păcate adecvați – chiar dacă nu expresiilor/formulisticii actuale – faptelor. În plus, readucând o terminologie cu mult mai mari rezonanțe în limba română profundă, resimțită psihomental, chiar dacă nu face parte din limbajul (aparent) modernizat, secularizat ori sofisticat al multor contemporani, parcurge cugetul cu mai mult impact, așadar poate fi revelatoare, eficientă.

Hidos de scârbos, scârbos de hidos… Scârboasă nu e doar dejecția naturală și organicul putrificat. Este și absurdul, abuzivul, ofensatorul și agresivul lipsit de orice scuză, limită și milă, utilizând absurdul și fantamsagoricul pentru a-și atinge un scop egoist, mizantrop, grandoman, criminal. La fel ca Hitler, Putin e respingător, atrăgând firesc repulsia, sila. Siluirea oricărei omenii se revendică monstruozității, obligând omenirea la asumarea groazei celor bombardați și-alungați, asumare care ia forma scârbei și convertește spaima în ură. Fenomenologia acestor zile este că, de la senzație și afecte ajungem în sau sub stări de spirit, apoi în categorii ființiale caracterizate prin neliniște și dominate de silă. Groaza nu poate fi desprinsă de pandantul ei, scârba mobilizând detestarea. Aici nu e doar cercul vicios al psihologicului mereu pendulant, este sfera cea fragilă a conștiinței vii, a tulburatului spirit de moment istoric.

Distribuie acest articol

2 COMENTARII

  1. Daunazi , am avut o controversa, verbala , cu unul dintre amicii mei , trecut prin vremuri ,ce imi aducea in fata perversitatea unor oameni pusi in fata nerecunosterii adevarului .De niciunde ,mi-a aparut, in fata , imaginea, monstruosa, a celui care a facut posibila moartea a peste 20 de milioane de oameni in timpul a ceea ce noi numim Al doilea Razboi Mondial , ba mai mult mi-a aparut si imaginea ce ne prezenta exaltarea unei intregi natiuni (aproape ) in timpul discursurilor personajului in cauza .Sfirsitul il cunostem cu totii .Acum, intreaga omenire, se uita la perversitatea celor care ne zic una si imediat fac alta .Cum este cu putiinta sa stii adevarul si sa ai curajul in al modifica ? Cum poti spune unei lumi intregi ca Rusia nu bombardeza Ucraina sau ca razboiul , agresiunea , este doar o actiune militara oarecare ce „denazifica ” un Stat independent pentru care tu RUSIA ai girat , in parte , STATUTUL. O intreaga omenire vede adevarul .Greu de inteles cum un om , al zilelor noastre , poate deveni , peste noapte , PARIA intregului glob pamintesc .Epitetele nu isi regasesc consistenta . Inimaginabilul s-a produs deja si cuvintele lui J:R.Biden nu imi ies din minte : Pentru numele lui Dumnezeu, acest om nu poate rămâne la putere’.Oare Putin va merge pina la capatul drumului ?Va ajunge acolo ? Despre J.R.Biden stim ca va face asta indiferent ce ar trebui sa faca

  2. Domnul meu, pe cand o astfel de introducere în scabros aplicată și la SUA? Poate ar fi mai multe de dezvoltat decât aici.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Marin Marian-Bălașa
Marin Marian-Bălașa este etnolog și scriitor, dr. în filosofie

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro