Nu împărtășesc defel opinia acelor critici care, aplaudă faptul că cei ce s-au ocupat cu difuzarea celui mai recent film al regizorului Nikolaj Arcel în Marea Britanie, au optat în favoarea titlului The Promised Land, apreciind ca fiind fie nepotrivit, fie depășit, fie desemantizat din punct de vedere istoric titlul inițial, Bastardul.
Mi se pare extrem de adecvat titlul original,Bastardul, mai întâi fiindcă istoria, cu tot ceea ce înseamnă ea, războaie începute sau tocmai încheiate, mentalități încăpățânate sau cărora viața le impune revizuiri, conflicte sociale, perpetuarea sclaviei și a dreptului de viață și moarte asupra semenilor într-un moment în care, în alte părți ale Europei, se vorbește despre rolul rațiunii și necesitatea unei alte ordini sociale, despre libertate, egalitate și fraternitate are importanța ei în film. Povestea din Bastardul este una perfect datată. Ni se spune clar că întoarcerea protagonistului, căpitanul Ludvig Kahlen, în Danemarca natală s-a produs în anul 1795.Și că ea a fost determinată de o anume dorință clară a regelui Danemarcei. Or, în vremea respectivă condiția de bastard implica umilințe pe care unii stigmatizați de ea le doreau răzbunate.
În al doilea rând, optez în favoarea titlului Bastardul pentru că toată încăpățânarea de care face dovadă cel ce va ajunge după 25 de ani de muncă ofițer, respectiv căpitan în armata regală daneză și după alți câțiva posesor al unui efemer titlu nobiliar își are în bună parte originea în condiția lui inițială de bastard. De fiu nelegitim al unui nobil și al unei servitoare. Fapt ce îi va fi reamintit adesea în cursul discuțiilor umilitoare cu rivalul său Frederick Schinckel, devenit de Schinckel, și care ține mult la particula ce i atestă ascensiunea pe scara socială. Fapt recunoscut de el însuși în cursul unei conversații cu Ann Barbara. Primirea decretului regal de înnobilare îi certifică lui Ludvig Kahlen victoria și ieșirea din condiția lui socială incertă. Marginală. Îndeplinirea poftei ce a poftit. Or, în secvențele finale îl vedem pe cel devenit de Kahlen aruncând o ultimă privire pe respectivul certificat de înnobilare știind că operațiunea de salvare de la deportare și de la moarte a aceleiași Ann Barbara îl va costa pierderea titlului și reîntoarcerea la condiția de marginal.
Încăpățânându-se să reușească în ceva în care alții au înregistrat eșecuri răsunătoare, Ludvig von Kahlen se angajează într-o luptă pe mai multe planuri. Cea cu natura capricioasă (atrag aici atenția asupra secvenței în care Kahlen și Ann Barbara încearcă să contracareze efectele înghețului, principal inamic al cultivării cartofului, în 1795 încă o noutate în Nordul Europei, secvență excelent condusă de regizorul Nikolaj Arcel și admirabil filmată de Rasmus Videbaeck), cea cu propria lui condiție socială – mă gândesc la umilințele succesive la care e supus nu doar de demoniacul Schinkel și de sfătuitorul acestuia Bondo (Thomas W. Gabrielsson-, ci și de oamenii veneratului rege în frunte cu nobilul Paulli (Søren Malling), și cea cu propria mentalitate. Acceptarea mai întâi a Annei Barbara și a soțului acesteia, șerbi care au fugit de pe moșia lui de Schinkel, apoi a țigăncușei Anmai Muss (Melina Hegberg), despărțirea silită de aceasta, iertarea, negocierile cu țiganii și cu șeful acestora Hector(Magnus Krepper), cu coloniștii germani și liderul acestora, cu reprezentantul autorității devenit, de la un moment dat încolo, aducător de vești proaste, întâlnirile pe muchie de cuțit cu verișoara săracă a lui von Schinkel, Edel Helene (Kristine Kujah Thorp) sunt tot atâtea etape întru găsirea adevăratului drum spre sine al personajului.
Regizorul Nikolaj Arcel, scenariștii Nikolaj Arcel, Anders Thomas Jensen, Ida Jensen, directorul de imagine Rasmus Videbaek au făcut un film în care la loc de cinste se află povestea. Adică epicul. Care nu ar fi putut fi susținut fără o distribuție excelentă. Avându-l în frunte pe extraordinarul Mads Mickelsen, cu care Arcel a mai colaborat în Royal Affair și care le este cunoscut cinefililor români și din producții precum Vânătoarea sau Încă un rând, acesta din urmă redifuzat recent de TVR Cultural. O statură impozantă, o figură bărbătească, frumoasă, dură, brăzdată de nenumărate riduri, o mimică atent și cu economie controlată, o voce răgușită sunt tot atâtea atuuri ale actorului. Amanda Collin (Ann Barbara) se dovedește o maestră a tăcerilor și a privirilor umbroase, Simon Bannebjerg convinge prin excesele de răutate virate înspre nebunie, Melina Hegberg și Laura Bilgrad Eskild-Jensen o aduc în față pe țigăncușa Annmai Mus la vârste diferite.
Zentropa Entertainments, Nordisk Film & TV-Fond, Sveriges Television (SVT)
BASTARDUL
Regia: Nikolaj Arcel
Scenariul: Nikolaj Arcel, Anders Thomas Jensen, Ida Jensen
Producători; Jessica Balac, Marianne Jul Hansen, Ida Harder, Pavel Muller, Mouns Overgaard, Klaus Spinnler, Louise Vesth, Fabian Gasmia, Lizette Jonjic,
Imaginea: Rasmus Videbaek
Costume: Kickl Ilander
Coloana sonoră: Dan Romer
Design de producție: Jette Lehmann
Cu: Mads Mikkelsen (Ludvig von Kahlen), Gustav Lindh (Anton Eklund), Amanda Collin (Ann Barbara), Kristine Kujah Thorp (Edel Helene), Søren Malling (Paulli), Magnus Krepper (Hector), Felix Kramer (Balzer), Thomas W. Gabrielsson (Bondo), Melina Hegberg (Anmai Mus), Laura Bilgrau Eskild-Jensen (Anmai Mus), Simon Bennebjerg (Frederik Schinkel)
Sustin recenzia. In sfarsit, un film „normal’, cu oameni normali, nu supereroi, nu soft- uri, nu demoni scapati de sub control, nu remake de dragul remake- ului sau sequel diluat de continut. Um film care te tine lipit de scaun pe toata durata, cu poveste care se deruleaza normal, desi transmite permanent suspans, cu costume perfect adaptate epocii, cu atmosfera sumbra, apasatoare. Intr- adevar, secventa de final in care, intr-um decor frust, sorbind o zeama searbada, este inspirat construita. Isi contempla in tacere titlul nobiliar, cu heraldica, cu parafe, cu cap de leu, ce mai, numai buna de pus in rama. Dar a ramas singur cuc, fara bani, fara forta de munca (economistii ar spune fara mijloace de productie!), fara viitor. Declarat ca fiind inspirat dintr-o situatie reala, filmul transmite originalitate, desi, pe ici pe colo, mai face subtile trimiteri. Costumele, intoarcerea de sub arme si depasirea conditiei si a stigmatului de bastard amintesc de seriile tv din anii ’70 „Poldark” si „Bastardul”, incercarile repetate de a cultiva, impotriva tuturor vicisitudinilor, de „Sommersby”, iar privirea extatica, cu fața plina de sânge a Annei Barbara, imediat dupa razbunare, de Carrie. O singura nedumerire am. Acest Mickelsen, plictisitor de perfect, a devenit, dupa multele lui filme si reclame la bere, o prezenta comuna pe micile si marile ecrane si da senzatia ca toata industria de film daneza se invarte in jurul lui. Asa o fi?