Ne este dat să ne convingem încă o dată câtă dreptate avea Shakespeare atunci când afirma că teatrul și actorii sunt cronica vie și prescurtată a vremurilor pe care le trăim.
Marea majoritate a instituțiilor de spectacole și-au reluat încă din ultima decadă a lunii august activitatea (au fost prezentate preponderent spectacole în aer liber ori în alte spații neconvenționale, s-a jucat însă și în sălile obișnuite) , unele anunță deja primele premiere din stagiunea 2025/2026, însă dincolo de bucuria reîntâlnirii cu spectatorii mai peste tot se simte o îngrijorare, parcă din ce în ce mai accentuată, legată de ceea ce va aduce viitorul. Și nu e vorba doar despre faptul că mai peste tot se așteaptă o reducere a subvenției ca urmare a crizei bugetare intervenită din cauza inconștienței crase și a intereselor electorale ale liderilor politici de toate felurile, indiferent din ce partid fac ei parte. O inconștiență pe care noi, cetățenii obișnuiți, deci și artiștii, trebuie să o plătim prin sacrificii din ce în ce mai dureroase , în vreme ce nici fostul președinte Klaus Werner Iohannis, nici foștii premieri Marcel Ciolacu și Ionel Nicolae Ciucă despre care aflăm că ar fi fost avertizați în privința dezastrului bugetar și nici măcar apologetul strânsului curelei și al solidarității, premierul Ilie Bolojan care de la Oradea avea omul lui în guvern și mai avea și o funcție importantă în PNL, nu sunt siliți să plătească nimic. E vorba mai ales despre faptul că sărăcirea celei mai consistente părți a populației, degringolada drastică a puterii ei de cumpărare vor duce, indubitabil, la scăderea numărului acelora ce își vor permite luxul achiziționării unui bilet de spectacol. Oricâte eforturi ar face Teatrele, fie ele dramatice, de operă și operetă, ori Filarmonicile, oricât de multe ar fi sacrificiile impuse artiștilor, pe lângă cele nu tocmai bine cumpănite, deja aplicate din dispoziția șefului Guvernului despre care numai că ar fi sensibil la artă și cultură nu pot spune nici măcar susținătorii săi cei mai înfocați, majorarea prețului biletelor este inevitabilă. Achitarea costurilor în creștere ale utilităților va da dureri de cap din ce în ce mai mari managerilor. Sălile, uneori doar pe jumătate pline, pe care le vedem chiar zilele acestea cu ocazia Festivalului Enescu, fapt aproape fără precedent din 1990 încoace, adică de atunci când primul ministru post-revoluționar al Culturii, dl. Andrei Pleșu, pe lângă multe alte idei bune, a avut-o și pe aceea de a relua Festivalul căruia i s-a pus cruce în ultimul deceniu comunist, nu prevestesc nimic bun.
Despre aceste îngrijorări, despre consecințele previzibile ale tăierilor de toate felurile, multe din ele intervenind intempestiv și, cum spuneam, cam pe negândite, au scris în vremea din urmă critici serioși precum Doina Papp, în revista 22 , sau Marina Constantinescu, în România literară.
Și asta nu e totul. Nepermis de multe instituții de spectacole continuă să aibă conduceri interimare. Iar dacă ministrul Culturii, dl. Demeter András, căruia altminteri am a-i reproșa multe (cel mai recent, a aprobat postarea pe site-ul Ministerului pe care îl conduce a unui jenant si cinic text al tot mai penibilului omolog de la Educație), a anunțat deja declanșarea unor concursuri (primele vizate fiind Naționalele din București și Târgu Mureș), nu același lucru se poate spune despre multe dintre teatrele aflate în subordinea autorităților locale sau județene. La București, de pildă, unde aproape că nu mai este urmă de director de teatru instalat in post ca urmare a unui concurs, nimeni nu se gândește la ceea ce ar trebui să fie obligatoria intrare în legalitate (legea care, în acest domeniu prevede secțiuni dure, a devenit, pasămite, facultativă), mai toți politicienii fiind preocupați de fixarea unei date cât mai convenabile partidelor din care fac parte pentru alegerea unui nou primar general. Prin alte părți se trage la fel de ilegal de timp și se prelungesc și ilegal, și nejustificat, interimate. Iată, de pildă, la Teatrul Regina Maria din Oradea, aflat în subordinea Consiliului județean Bihor, postul de manager este vacant de mai bine de un an și interimatul pare să continue sine die. Asta în pofida faptului că stagiunea trecută, cu un număr scăzut de premiere, s-a terminat în coadă de pește, iar cea care tocmai va începe nu prevestește nici ea prea multe lucruri bune. S-a amânat pentru anul viitor, zis din motive financiare și organizatorice, dar și într-o mult prea clamată grijă pentru lucrul bine făcut. Festivalul Internațional de Teatru (FITO), asta după ce în primăvară ni s-au servit tot felul de argumente pentru mutarea lui în toamnă. Sigur, e foarte bine că va veni marele regizor de origine rusă Timofei Kuliabin, însă nu prea înțeleg de ce în repertoriul și așa cu titluri puține figurează două spectacole cu piese ale lui Caragiale, nici unul regizat de vreun mare nume, nici unul cu șansa de a deveni un mare eveniment, regia celui cu Năpasta fiind încredințat unei actrițe. Și asta, după ce, în urmă cu un an, ni s-a spus că s-a terminat cu actorii-regizori. Și că vom vedea numai teatru de calitate. Nu a fost cazul.
Ajungem astfel la cea mai grea problemă. La fragilitatea ideii de repertoriu. La inexistența reală a ceea ce înseamnă cu adevărat un program teatral. Care înseamnă cu totul altceva decât o alăturare aleatorie de titluri. Cele mai multe apărute nu ca efect al unor necesități ori strategii ale Teatrelor, ci datorită numelor regizorilor aflate în agenda telefonică a directorului.
În articolul Strategii repertoriale, publicat în numărul din 26 august 2025 al revistei 22, Doina Papp arată cu câtă acribie este întocmit repertoriul Comediei Franceze. Și asta în ciuda faptului că, la ora actuală, nici situația economică a Franței nu este chiar una de invidiat. Tare aș vrea să știu care Teatru Național din România se poate lăuda cu o astfel de rigoare. Și asta, deși cele mai recente evaluări ale directorilor acestora, s-au soldat cu note absolut fabuloase.
