Corespondența din ultima vreme cu istoricul de artă Andrei Doicescu mi l-a readus in minte pe prietenul meu Zaza. Erau veri, locuiau in casa care azi are la intrare o placă memorială pentru marele arhitect Octav Doicescu, la colțul dintre Bulevardul Mircea Eliade (fost Kalinin) și strada Herăstrău. Zaza era ingenuu, avea un râs molipsitor, nu putea fi nicicum domesticit. Intr-un stat polițienesc, era cât se poate de liber. In mai 2015, plimbându-mă cu Marius Stan prin Cartierul Primăverii–avem un proiect comun–i-am povestit și despre Zaza, i-am arătat locul unde aveam „cazemata”. Avea temperament de artist, gândea in metafore și făcea cu usurință salturi mortale in idei. Era fermecător in a sa repudiere a oricăror tabuuri. Se numea Radu Ioanid (nicio legătură cu istoricul de la Muzeul Holocaustului). Mă indoiesc că i-a spus cineva vreodată altfel decat Zaza. Era născut, ca și mine, in 1951.
Un timp, am mers impreună la Liceul 24 (azi „Jean Monnet”). Avea un umor nebun. Nu cred că știa ce inseamnă frica de securiști. Avea in el o nebunie secretă. Nu cred ca facut vreo facultate, a lucrat ca operator la televiziune. Tatăl său era pictorul Costin Ioanid, mama sa era artista plastică Ada Ioanid, cea căreia Miron Radu Paraschivescu i-a dedicat o superbă poezie din „Cântice tiganesti”. Avea atelierul la subsol, făcea obiecte superbe pentru Fondul Plastic. Zaza mi-a dăruit o lampa cu abajurul din rafie, era făcută de mama sa. Iată fotografia acelei case pe care o am gratie lui Andrei, fiul lui Octav Doicescu. A postat-o cu generozitate pe pagina mea FB.
Tatăl lui Zaza, al şaselea pictor din familia sa, elev al lui Francisc Şirato, Costin Ioanid (1914-1993) a fost profesor, şef al catedrei de Artă Monumentală la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, apoi decan şi rector, din ultima funcţie demisionând în 1966, după ce l-a înfruntat pe Nicolae Ceauşescu prin neacceptarea orientării impuse de Partidul Comunist creaţiei tinerilor. Adorat de studenţi, a fost un om integru şi un artist admirabil. Acum un an, in luna august 2014, Muzeul Satului a organizat o expoziţie dedicată operei sale.
Erau rude nu doar cu familia Doicescu, ci cu multe alte personalități din viața artistică românească (Pierre Grant, Mac Constantinescu). Era o casă cu multe mătuşi şi multi unchi, o cladire impregnată de istorie. Zaza si tatăl său m-au vizitat, prin 1991, la hotelul unde stăteam in Bucuresti, voiau să știe cum văd eu viitorul țării. Eram pesimist, dar am incercat să sun stenic. Costin Ioanid avea o mare tristețe in privire, s-a stins după doi ani. Zaza a murit şi el teribil, nepermis de devreme…
Două cuvinte despre Ada Ioanid: a fost nu doar mama, ci și una dintre cele mai apropiate prietene ale lui Zaza, il inţelegea atunci când atâţia il priveau ca pe un excentric irecuperabil. Nu-l mustra, ii tolera „transgresiunile”. Ada era o boemă cu principii, dacă n-ar fi aici cumva un oximoron. Eu cred că nu este. Am mers adeseori acolo, la demisol, in atelierul ei. Stăteam cu Zaza pe joș, ascultam muzică, Ada și câţiva studenţi de-ai lui Costin lucrau la variile obiecte pe care, nu mă indoiesc, un Serghei Paradjanov le-ar fi iubit…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Felcitari pentru articol dle. profesor! Un fel de „Amintiri din copilarie” dar nu din Humulesti ci din Primaverii. Fascinanta relatarea!
Incepeti cu povestea casei dar dece n’o terminati (detalii!)!?
” de ce”
Un articol emotionant pentru cei care au fost in casa Doicescu! Keke, Suzana, Zaza, Ada, Marijan, Costin, Dumnezeu sa va odihneasca in pace si liniste!