De ceva timp, au început să apară în spațiul public varii inițiative civice (pornind – în general de la intelectuali) a căror menire ar fi aceea de-a aduna societatea civilă în jurul unor platforme de idei și, implicit, de-a o mobiliza în perspectiva viitoarelor alegeri. Scena politică pare a fi blocată: ”monstruoasa coaliție” dintre PSD și PNL a măturat toate iluziile de schimbare și de reformă, lăsând loc celor mai abjecte combinatorici care – în perspectiva unui nou ciclu de guvernare – amenință să prolifereze până la epuizarea statului. De cealaltă parte, ”opoziția” a ajuns să se manifeste într-o formațiune politică cu un discurs revoluționar (și foarte similar celui al extremei drepte interbelice), al regenerării naționale pe baze religioase. Faptul că cei ce-l repetă nu au nici o idee despre economie, tehnologie sau mutațiile sociale nu reprezintă un impediment pentru alegători, dimpotrivă, aceștia nu vor nimic altceva decât niște sloganuri-ghioagă cu care să le dea în cap tuturor celor care le-au furat startul îmbogățirii. Iar după ce-i vor izgoni pe noii chiaburi și vor pune și ei mâna pe ceva știu sigur că va fi bine și nu vor avea nici nici un fel de probleme morale, căci de-aia e ”Domnul Isus” în același partid cu ei. Așadar, pe de-o parte monotonia unui discurs al puterii, care se vrea veșnică – adică eternizându-și genul ei de ”afaceri” – în numele ”stabilității”, pe de alta promisiunea unei revoluții (cu inevitabila ei doză de violență) în care se amestecă, de-a valma, revendicări economice și sociale de stânga și imperative morale și spirituale de dreapta radicală. Unii vor stagnare, alții vor regresie, bineînțeles, ambele fiindu-le prezentate alegătorilor ca fiind ”singurele forme autentice de dezvoltare a României”. Nici una, nici cealaltă nu au nevoie de vectori de difuzare rafinați; ideologia lor e una pavloviană: unii zic – profităm și noi, dar vă dăm și vouă, ceilalți – luăm de la hoți și împărțim (biblic) la săraci. Ca să înțelegi lucrurile acestea – și, mai mult, ca să te aliniezi lor cu fapta – nu e nevoie de nici un fel de teorie și de sofisticărie mentală. Așa că nu e de mirare că intelectualii se simt dați la o parte fără menajamente. Și încă de două ori: o dată pentru că nici puterea, nici poporul nu are nici o nevoie de competențele lor, a doua oară pentru că celei mai mari părți a intelectualității îi repugnă și discursul ”stabilității” (ce acoperă lucruri inavuabile) și cel naționalist-religios (care, în esența lui, e antiintelectual și trimite la episoade deloc onorante din istoria noastră, precum legionarismul și național-comunismul).
Trădarea intelectualilor
Aici trădarea nu trebuie înțeleasă à la Julien Benda ca fiind comisă de intelectuali; dimpotrivă, ei au fost cei trădați și – mai ales – cei care s-au simțit trădați. Gheorghiu Dej, urmând imperativele lui Stalin și ale lui Jdanov, i-a decimat fără milă și fără scrupule, fie închizându-i (cu toate consecințele regimului de exterminare al închisorilor de atunci), fie lăsându-i fără nici o sursă de trai și condamnându-i la tăcere și la mizerie. Abia venit la putere și dornic să se demarce de predecesorul său, Ceaușescu a înțeles instinctiv că poate avea niște beneficii asociindu-și imaginea cu intelectualii persecutați în cele două decenii de după 23 august. I-a repus pe unii la catedre, în institute, le-a deschis (scurt timp) și Academia, a părut că-i ascultă, i-a lăsat (și încurajat) să critice anumite erori ale trecutului și a patronat o revenire la naționalismul interbelic care s-a corcit cu socialismul de stat. Însă Ceaușescu nu era omul care să se piardă cu firea într-un ambient intelectual; dimpotrivă, se considera atotștiutor și părerile intelectualilor îi erau de folos doar atunci când îl confirmau. Drept care, fără să-i condamne la pușcărie, i-a marginalizat destul de rapid. Prioritățile țării erau altele: industrializarea rapidă și ”marile construcții” hotărâte de Cârmaci. Iar acestea cereau executanți, nu oameni de carte și de atitudine. E simptomatic faptul că și pentru Casa Poporului a ales o arhitectă fără nume, a cărei calitate majoră era aceea de-a face tot ce-i spunea el. Intelectualitatea română din anii comunismului era un soi de underground care avea priză la un anumit public, dat fiind că era considerată subversivă, iar creațiile ei păreau a oferi un grad de libertate mai mare decât ce era distribuit în spațiul public, cu voie de la Partid. În fapt, cu cultura dinainte de 1990 s-a întâmplat cam același lucru ca și cu religia după această dată: pe majoritatea oamenilor nu i-a interesat deloc conținutul ei, ci doar capacitatea ei de-a vehicula diverse ”șopârle” (azi li s-ar zice meme) care numeau, punctual, frustrările oamenilor și le ofereau iluzia că acestea sunt împărtășite de mult mai mulți.
Acest ”capital simbolic” s-a văzut răsplătit după Revoluție: intelectualii au fost cei care-au avut cuvântul, fiind și singurii care-l știau folosi, chiar dacă n-au avut niciodată acces la puterea de decizie. Dar puterea de atunci – în speță Ion Iliescu – a încercat, în diverse feluri, să și-i anexeze ca pe niște podoabe de preț. Fie din vremurile formării sale, când cuvântul public era monopol de stat și Partidul se temea de oricine vorbea altceva și altfel; fie din anii ”dizgrației” sale, când poza în liberal, înconjurat de oameni de carte, Ion Iliescu avea o anumită slăbiciune pentru intelectuali și – neîndoielnic – i-ar fi plăcut să-i aibă în anturajul său. Din păcate pentru el, felul obscur (și sângeros) în care-a preluat puterea, reprimarea Pieței Universității cu ciomagele minerilor și puțina înțelegere pe care o avea asupra ideii de opoziție i-a înstrăinat majoritatea oamenilor de carte. I-au rămas fideli funcționarii și câțiva intelectuali autentici (Marin Sorescu, Augustin Buzura, Eugen Simion), față de care s-a arătat foarte generos. Deși, în mod cert, pleca urechea mai curând la genul de cozmânci cu care era obișnuit, știa să mimeze faptul de-a acorda atenție și omenilor de cultură. Cea mai mare parte a acestora puteau să facă – în sfârșit – ceea ce nu putuseră în comunism: să critice puterea, s-o conteste și să se ralieze opoziției.
Pentru aceștia victoria Convenției Democratice – și a candidatului ei, Emil Constantinescu – la alegerile din 1996 a fost un triumf. Convenția se înfățișa ca partidul intelectualilor, a adus câțiva dintre ei în Parlament, Președintele i-a numit pe alții în aparatul său, în Guvern sau în diplomație și părea că, pentru prima dată, puterea beneficiază de consilierea avizată a minților luminate ale nației. Numai că, foarte repede, totul s-a dovedit a fi o iluzie: Emil Constantinescu, văzându-se Președinte, probabil se imagina și cel mai mare intelectual al țării (ba, cine știe, poate chiar de talie ”regională”) și – de la un moment dat încolo – nu și-a mai ascuns neplăcerea față de faptul că ceilalți nu-l recunosc ca atare. Dar mai era ceva, pe care Constantinescu l-a descoperit devreme și de care intelectualii s-au dumirit mai târziu: puterea nu e așa ca-n cărți. Responsabilitatea deciziei presupune concentrarea ei într-un grup restrâns și nimeni nu poate spune ce distanță e între acesta și o camarilă. Și încă mai grav: chiar de pe vremea lui Dej (și încă mai abitir în ”epoca de aur”) a crescut pe culuarele puterii o castă de inși, suficient de mici ca să treacă pe sub radarul epurărilor, schimbărilor și revoluțiilor, dar suficient de mulți ca fără ei să nu meargă nimic: funcționarii. La un moment dat – și pe baza unor interese comune – aceștia s-au metisat cu serviciile sercrete, cu armata, cu magazionierii Partidului, cu toți cei care aveau ceva de vândut și de negociat în arcanele puterii. În felul lor, și ei sunt niște oameni ai cuvântului – ai cuvântului din regulamente și formulare, când rigid în univocitatea lui, când plastic în polisemia lui. Intelectualii au crezut dintotdeauna că marile idei se transmit spontan prin mari discursuri (și prin articolele ce le transcriu). Funcționarii știu că intențiile – mici sau mari – se articulează într-un volum considerabil de hârtii administrative, iar schimbarea pe care-o produc datorează mai puțin conținutului acestora și mai mult antetului și ștampilei oficiale. La-nceput, nimeni nu i-a băgat de seamă, în cenușiul lor. Dar asta nu însemnă că funcționarii au stat fără să facă nimic; dimpotrivă, au normativizat – după chipul și asemănarea lor – aproape tot. Când au fost, în sfârșit, descoperiți în masivitatea structurii lor, Președintele însuși s-a declarat învins. Când i-am descoperit cu toții erau deja, și ei, ”intelectuali”, căci – între timp – pe valul învățământului cu taxă la stat și a celui privat s-au procopsit cu toții cu studii superioare. Deceniul următor va fi cel al doctoratelor. În a doua lui domnie, Iliescu i-a moștenit și, fără îndoială, i-a prețuit la justa lor valoare. Acum își permitea să fie pro-occidental și deschis, căci țara era ținută bine în frâu de acest avatar al ”omului multilateral dezvoltat” care a explodat după Revoluție.
Venirea lui Traian Băsescu a deschis o nouă fereastră de oportunitate intelectualilor. Oarecum la fel ca ”primul” Ceaușescu, și Băsescu a simțit – instinctiv – că asocierea cu numele reprezentative al intelectualității îi oferă, dintr-o dată, respectabilitate și priză la acea parte a populației care nu gusta apucăturile lui portuare. Și (cine știe?) poate din contactul cu ei a înțeles și că sunt lucruri fără importanță în logica lui, dar care – pentru unii – contează, tot așa cum sunt lucruri pe care – oricâtă putere ai – e mai înțelept să le lași în seama celor care se pricep. I-a ascultat Băsescu pe intelectuali? Greu de spus, mai ales dacă ne uităm la al doilea mandat al său. Cert e că a știut să le dea impresia că-i ascultă. Finalmente, ponderea intelectualilor în procesul de decizie – fie și ca experți – nu a fost semnificativ mai mare pe vremea lui Traian Băsesescu decât pe timpul predecesorilor săi. Finalul mandatelor sale, când omul (cu pasiunile și umorile lui) a trecut înaintea președintelui, a arătat – în chip manifest – limitele utopiei ce vrea ca bunul principe să fie sfătuit de cărturari.
Marginalizarea și declasarea intelectualilor
Dacă mandatele lui Băsescu au sfârșit dezamăgitor, părea că venirea lui Klaus Iohannis va schimba semnificativ lucrurile. Cadru didactic el însuși, occidental prin origine și contacte, poliglot, coordonator al anului Capitalei Culturale Europene din 2007, noul Președinte putea fi un vector major al apropierii intelectualilor de decizia politică. Ei bine, a fost tocmai pe dos. Niciun șef de stat nu i-a ignorat mai suveran decât fostul primar de la Sibiu. Probabil la insistențele consilierilor, a împărțit ocazional tinichele și unor oameni de cultură. Dar a făcut-o cu același aer absent și cu același rictus încremenit cu care ar fi dat rechizite elevilor nevoiași sau caserole cu mâncare refugiaților. Ion Iliescu, Emil Constantinescu și Traian Băsescu i-au curtat pe intelectuali, li s-au opus, i-au folosit, au căutat să-i cumpere sau să-i intimideze, i-au ascultat sau i-au refuzat. Klaus Iohannis i-a ignorat suveran. E simptomatic faptul că ”marele” lui proiect, ”România Educată”, a fost fabricat de o armată de conțopiști, fără a face niciun apel la numele semnificative ale școlii românești. A ieșit ce-a ieșit, însă – așa cum bine știu funcționarii – nu contează ce-a ieșit, ci faptul că lucrurile acelea au valoare de lege.
Contracandidatul lui în primele alegeri, Victor Ponta, încă mai miza pe ceva de ordinul culturalului, însă de la această ambiție – nesusținută de muncă, ci recurgând la ”expediente” – i s-a tras și căderea. Nenorocul lui că n-a prins ”România Educată”! Ceea ce în urmă cu 12 ani stârnea indignare (și-i aducea – doi ani mai târziu – pe intelectuali în tabăra lui Iohannis), azi ar provoca, cel mult, un surâs îngăduitor. Asta e; fiecare se descurcă cum poate. Și asta deoarece în ultimul deceniu am asistat la o prăbușire ireală a tot ceea ce înseamnă școala în România. Dacă în urmă cu 30 de ani orice elev de liceu putea numi, fără probleme, 5 – 6 intelectuali români în viață, astăzi e greu de imaginat că un tânăr oarecare de 15 – 20 de ani ar putea da măcar un singur nume de om de cultură cu care e contemporan. Nu doar școala, care din studiul marilor teorii și al marilor autori a regresat la o profesională sterilă unde se deprind ”metode și tehnici” e în cauză, ci și spațiul public ca atare. Încă de la finele anilor ’90 dezbaterea publică a fost evacuată în profitul talk-show-urilor, iar oamenii capabili să problematizeze și să formuleze au fost înlocuiți de ”analiști” și de ”formatori de opinie”. Mai nou, odată cu generalizarea device-urilor, și aceștia cedează locul influencer-ilor. Influencer-ul e cel ce captează atenția publicului și se menține în centrul ei. Cum? Prin orice mijloace cu putință. Și – fapt banal – cea mai eficientă cale de-a atrage atenția e scandalul. Atâta câtă e ea, scena noastră publică seamănă cu o arenă de wrestling în care se strigă, se urlă, se fac grimase, se lovește, se sare și totul se supralicitează. Departe de-a fi un fenomen marginal sau patologic, senatoarea Șoșoacă e expresia pură a ceea ce-a ajuns exprimarea publică în România. Urletele dânsei crează ”emoții puternice”, produc ”polarizări” și – finalmente – oferă iluzia unei mișcări a unui corp social inert.
Între altele, la asta a dus deșcolarizarea și deculturarizarea ultimelor decenii: la un electorat pavlovian, căruia media îi promite și care așteaptă ca politicienii să-i dea. O lume a treia în Europa, care se percepe pe sine ca fiind asistată social de stat și care – oricât i s-ar da – trăiește doar în orizontul nevoilor primare.
Drumul spre irelevanță
Ignorați de putere și incapabili să ajungă la oamenii comuni (aceștia din urmă cu totului neinteresanți în logica burselor, granturilor și-a proiectelor din care trăiește clasa studioasă), intelectualii încearcă și ei să obțină o – minimă – vizibilitate pe fondul acestei anarhii a vieții publice. Primul lucru care merită observat e acela că vocea niciunuia dintre ei nu mai e capabilă să transmită un curent în corpul social. Vorbind în nume propriu, fiecare e la fel de irelevant ca ceilalți. În fond, discursului avizat și articulat a ajuns să i se prefere opinia punctuală. Și – democratic – fiecare își are opinia lui. Această ”privatizare” radicală a cuvântului n-ar fi o catastrofă, dacă intelectualii ar ști să se ascocieze și să creeze un grup de influență care să conteze – deopotrivă prin gravitația și prin calitatea lui – în spațiul public. Numai că, știm bine acest lucru, nicăieri orgoliile nu sunt mai mari decât în mediul intelectual. Oricine face un apel la asociere e suspect de intrese obscure, toată lumea vrea vizibilitate și – destul de repede – e dezamăgită, nemulțumită și totul sfârșește într-o ceartă universală. Dictaturile îi unesc pe intelectuali, dat fiind că le oferă un dușman comun. Mult mai greu le e în libertate, când sunt în situația de a stabili niște obiective comune și, mai ales, de a cădea de acord asupra pașilor necesari urmării acestora.
Nimic nu a părut mai normal, vreme de trei decenii și jumătate, decât multiplicarea presei libere, accesul la televiziuni (în particular cele private) și – mai nou – crearea de platforme online. Problema e aceea că, de la un anumit punct, această multiplicare nu a contribuit la pluralitatea punctelor de vedere – firească în orice democrație – ci a dus la pierderea lor în irelevanță. Un anumit număr de reviste / emisiuni bune, cu un profil bine definit, cu standarde asumate și cu o bună politică de selecție a colaboratorilor ar fi jalonat spațiul public cu niște repere clare. O infinitate de publicații care trăiesc circumstanțial, în care se amestecă de toate, ce fug după gustul ”pieței”, înseamnă dispariția judecății critice într-un noian de ”știri”, ”informații” și break news-uri care, oricum, au fost demult surclasate de media digitală. Problema e aceea că dispariția presei serioase, care avea ca obiect discutarea (cauzelor și a efectelor) evenimentelor actualității a dus la evaporarea spațiului public, tot așa cum generalizarea rețelelor de socializare (și a exprimării opiniei pe ele) a marcat privatizarea atitudinii publice. Într-o lume în care fiecare ”știe” și are o ”părere” despre ce e vorba în viața noastră comună, raționalizarea discursului public pe care-o propun intelectualii devine inutilă. În domeniul politicii interne, în care se înfruntă pasiuni de moment, acest lucru e evident. Dar și mai dramatic e în ceea ce privește relațiile internaționale, problematica științifică actuală sau cea referitoare marile teme culturale ale lumii de azi. Fără medierea pe care-o presupune capilaritatea culturală a unei media deopotrivă bune și cu acces la public, privatizarea înțelegerii acestor realități sfârșește în ignoranță și în varii teorii ale conspirației care înlocuiesc înțlegerea cu voința și cu confruntarea.
În fine, trebuie spus și acest lucru: intelectualii nu doar au fost evacuați din spațiul public de explozia media care a înlocuit premisele judecății cu enunțarea opiniei și de dezinteresul politicienilor față de expertiza teoretică (sincron cu formalizarea birocratică a deciziei și – mai ales – a raportării la efectele ei), ci s-au și retras ei înșiși din dezbaterea comună. Sunt, deja, decenii de când ”paradigma” intelectualului valorizat instituțional e aceea a unui practicant al unui discurs excesiv de tehnic, ținut a fi cotat în publicații de specialitate, care – în cel mai bun caz – vorbește unui mic cerc de specialiști. Adică, practic, unei infime bule, fără nici o relevanță publică. Răsplătirea profesioniștilor acestui gen cu burse, titluri și granturi universitare pare mai curând o modalitate de a trage pe linie moartă acel segment social de la care ar fi fost de așteptat o reflecție asupra problemelor prezentului. Mulți reprezentanți ai acestei intelectualități tot mai specializate își imaginează că ”expertiza” lor e folositoare decidenților cu e mai tehnică, adică cu cât vorbește mai mult în grafice și în cifre. Din păcate, e o pură iluzie. Oricât de stupid ar părea acest lucru, în vremurile noastre populiste, în care opinia publică oscilează de la o oră la alta, cifrele și graficele se amenajează ad hoc în funcție de voința decidenților și – mai ales – de ce cere publicul pe moment. Lucrurile acestea seamănă mai curând cu clasamentele sportive, care fluctuează amețitor de la o zi la alta.
Ințiative, asociații, societăți, grupuri de reflecție
Concluzia tuturor acestora e aceea că, din păcate, niciun intelectual de azi, luat în parte, nu (mai) are o voce suficient de puternică nici pentru a a-l atenționa pe decident, nici pentru a antrena masele. Mai mult sau mai puțin, într-o lume a părerilor individuale și judecata intelectualului trece ca o opinie privată. Singura greutate la care poate pretinde (la fel ca orice funcționar de stat) e aceea a autorității instituționale. În speță a unui discurs care nu se mai exercită în nume propriu și în virtutea unei autorități a cunoașterii – la care nimeni nu se mai raportează, ci în numele unei instituții căreia (încă) i se recunoaște o pondere socială. Ca atare, puțina vizibilitate de care se bucură azi un intelectual vine mai curând dinspre latura administrativă, în care meritul să suprem e acela de-a se fi ridicat pe o anumită treaptă a corpului funcționarilor publici. ”Rector”, ”director”, ”președinte”, șef de orice fel sunt formulele magice care mai aduc un intelectual în atenția publică. Probabil conștiința acestui fapt, suprapusă peste frustrarea a fi ignorați de puterea ultimului deceniu i-a determinat pe unii dintre ei să pună la cale tot soiul de formule supraindividuale care să le ofere legitimitatea faptului de a vorbi în numele unui grup (nu în nume propriu) și de a-și oferi competențele pe piața deschisă a viitorului an electoral.
Numai că și aici e o problemă: această tentativă – mai curând disperată – de-a atrage atenția (deopotrivă asupra propriei persoane și a unui tip de expertiză) seamănă foarte bine cu ceea ce – multă – vreme am văzut în politică sub înfățișarea partidelor de lider. Ne amintim de diversele formațiuni agregate, la viteză, în numele câte unui politican exclus dintr-un partid sau care părăsea el însuși, ”din convingere”, partidul. Teodor Meleșcanu, Mihai Răzvan Ungureanu, Călin Popescu Tăriceanu, mai nou Ludovic Orban sunt câțiva din lunga cohortă a celor care au făcut asemenea partide. Nici unul dintre ele – exceptând FSN-ul (apoi PD-ul) – lui Petre Roman nu a avut o istorie semnificativă. În fapt, rolul lor era mai curând acela de pârghie de negociere pentru lider. Profitând de valul noutății, cu toată ambalarea media pe care acesta o presupune, aceste partide se vedeau proiectate de sondaje la un procent atractiv (deși știau bine că acesta nu se transpune în voturi la urne) care părea a ridica puțin cota unui mare partid în pierdere de voturi. Și atunci se ajungea la o negociere – de regulă a poziției liderului micului partid în marele partid – urmată de ”alianță” sau ”fuziune”. În fapt, noul partid, inevitabil dotat cu ”cartă”, ”statut”, ”organe de conducere”, ”comisie de etică”, ”congres” și ”alegeri” nu era decât o ficțiune prin care o persoană (sau câteva persoane) își negociau revenirea pe scena mare a politicii. Or, am văzut-o de multă vreme, românii sunt relativ conservatori în gusturile lor politice: în ciuda ”diversității ofertei”, în Parlament nu intră mai mult de 4 – 5 partide.
Acum, când încep să se alcătuiască listele electorale, intelectualii descoperă – ca mai mereu – că sunt cu desăvârșire uitați de cei care le fac. Sigur, ar putea să adere la o formațiune sau alta, însă – s-a văzut bine și acest lucru – prezența lor în partide nu ar face decât să confere respectabilitate unor personaje, dacă nu nefrecventabile, în mod cert lipsite de orice suprafață. Astfel că această variantă de autopromovare – cu ințiative, cluburi, asociații, institute etc. – e mai curând expresia disperării celor care înțeleg prea bine că ”expertiza” e o vorbă frumoasă, însă o realitate fără căutare în antecamera puterii. Căci, pentru a conduce această țară sunt suficiente trei lucruri, niște ”recomandări” de la Comisia Europeană, creșterea constantă a tuturor prețurilor (începând cu cele de la alimente) și o mână de contabili care să acomodeze cele două situații și să le prezinte ca ”dezvoltare”. În rest, nu necesar nimic. Și, mai ales, nu e lod de critica și de viziunile alternative ale intelectualilor. Și atunci ce le rămâne? Să atragă atenția asupra lor, să se cațere pe ”grupuri de reflecție” și pe think-tank-uri și să strige: ”Suntem aici! Suntem aici!” Gesticulația aceasta, a cărei menire e aceea de-a atrage atenția asupra lor, îi face să pară interesanți sau doar interesați? Greu de spus. Depinde de unde o privim.
Un singur lucru e cert: faptul că decidentul politic poate funcționa – fără mari probleme – și dacă nu e el însuși intelectual, și fără consilierea intelectualilor. Dealtminteri noțiunea de intelectual a devenit cât se poate de incertă. Ce e un intelectual? O sumă de diplome și titluri? Le-am fabricat, în viteză, pentru oricine și le-a permis (și, într-o anumită măsură, pe treapta de jos – a licenței și a masteratului – li se dau, generos, chiar și celor care nu și le permit). Poate spune cineva că Gabriel Oprea sau Nicolae Ciucă nu au diplome, grade și ”performanțe academice”?! Și atâția alți parlamentari, directori, ”oameni de bine”… Să fie atunci intelectalii purtători de cuvânt ai opiniei publice? Ceva gen Rareș Bogdan sau ”jurnaliștii” de la România TV ori Realitatea?!
Pe vremuri, intelectualul era cel care formula problemele lumii: ale lumii dintotdeauna în științele reale și ale lumii în care-i era dat să le trăiască, în umanioare. Menirea acestei formulări era aceea de a face lumea inteligibilă oamenilor, de-a-i pregăti pentru ceea ce vine și de-a aduce puțină înțelegere între ei. În lumea de azi totul ne surprinde, nu (mai) suntempregătiți pentru nimic, totul ne sperie și nu ne mai înțelegem deloc (”pre noi înșine și unii pre alții”). Timpului înțelegerii i-a urmat cel al fricii, a cărei umbră se întinde tot mai mult.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Articolul acesta ar trebui sa fie baza unei materii predate in licee, sa fie organizate talk-show-uri care da dezbata ideile. Poate in tari ca Singapore.
La noi, parerea mea este ca se opereaza o preluare a puterii de catifea bazata pe dezbinare (scandaluri tv non-stop), manipulare (pomeni electorale, mass-media), simularea intelectualitatii (diplome de hartie, obtinute fara nici un efort sau contributie), atacarea continue a opozitiei (tunurile pe USR), numirile politice peste tot chiar si in institutii apolitice (CNA, CCR), promovarea de anti-modele si sabotarea educatiei (pitzipoancele si in cel mai bun caz influencerii sunt noii intelectuali invitati de massmedia).
Un articol foarte bun pe care Iohannis dupa ce i se termina mandatul ar trebui sa-l memoreze. Pas cu pas a pastorit tot.
Excelenta analiza!
Un istoric corect al evolutiei societatii romanesti de dupa ’89. La nivelul elitelor politice si intelectualitatii.
Totusi, cred ca lucrurie sunt mai ample.
Se vorbeste de intelectualitate ca fiind o clasa sociala, ce trebuie sa se impuna. Niciodata intelectualitatea nu a fost o clasa sociala si nu a avut un cuvint de spus. Forta ei a stat in alipirea la un curent politic sau altul. Niciodata acelasi, in aceeasi tara, in acelasi timp.
Incepind din secolul XX, toti politrucii (indiferent de culoare politica, dar mai ales extremistii) au facut apel la teoriile sustinute de intelectuali. Dar nu s-au identificat cu ei.
Intelectualii sunt usor de controlat: posturi de conducere, finantarea cercetarii, burse de stat etc. Ba se poate incepe din facultate: locuri la camine, burse si chiar furnizarea de sex protejat. Discret. Nu mai vorbesc de examene luate prin protectie etc.
Mai mult, intelectualitatea insasi a evoluat. Daca in sec.XIX si prima jumatate a sec.XX universitarii si „gulerele albe” (fabrici, finante, etc.) erau perceputi ca fiind cu puterea si reprezenta elita societatii, de prin anii ’50 ai sec. XX, „gulerele albe” au coborat in strada. Au devenit foarete numerosi si s-au transformat in forta de munca exploatata de capital. (Supara cuvintul? Asta e!) In aceste conditiii, lupta in interiorul intelectualitatii pentru un post sau un os de ros, aruncat de putere, a devenit devastatoare. Comunistii au inteles repede problema si si-au facut intelectualii lor. Retul, nu contau. Doar cei numiti de ei aveau dreptate si erau popularizati. Lucru care se intimpla si azi, cu urmasii comunistilor. In atari conditii, intelectualii fie se transforma in politruci, fie se izoleaza in turnul de fildes al stiintei pure, neimplicate. Asteptind sa fie recunoscuti (de putere) si utilizati. Dar puterea (orice partid) nu preia decat oamenii coruptibili, care sunt fidelizati. Pentru ca ar fi o mare gafa sa iei un rebel, care sa acuze o alianta gen PNL-PSD, de exemplu.
In atari conditii, intelectuali devin un fel de Casandra multipla. Dar se poate si mai rau. Daca se opun prea mult, Laocoon este exemplul. NU, azi, nu se mai poate. Inca de la Ceausescu, s-a ordonat sa nu mai fie executii, caci acestea produc martiri. Esafodajul politic este pus in pericol de figuri populare executate. Trebuie izolati si taiat microfonul. Sa piara(natural) in anonimat!
Care ar fi solutia?
Greu de spus. In conditiile in care intelectualitatea nu poate actiona la unison (fara a mai vorbi de functionarimea cu studii superioare) si nevoia de intelectuali in productie, invatamint, medicina e tot mai mare. Intii va trebui sa punem de acord grupurile de intelectuali. Medicii sunt foarte bine platiti, IT idem. Profii universitari etc. Dar vedeti cu cat este platit un profesor, muzeograf etc. Si nu e vorba doar de interese economice. Intelectualii au orizonturi si preocupari diferite. E greu sa-i faci sa actioneze benevol, in aceeasi direftie.
Nu uitati ca au fost intelectuali fascisti, comunisti etc. Au o origine diferita (burghezi, tarani, proletari, militari, functionari). Azi, exista centre universitare cu greutate in deciziile lumii politice, dar nu la noi. Si, de obicei, centrele astea au viziuni stingiste. O fi bine sa creditam atit de mult intelectualitatea?
Nu stiu, zau, care e solutia. Dar un lucru stiu sigur: intelectualii trebuie sa aiba o situatie economica mai buna si sa poata fi independenti material. Doar asa, opiniile lor pot fi obiective. Si ar mai trebui ca intelectualii sa aiba posibilitatea sa se adreseze cetatii. Cel mai bun mijloc, ramine internetul si retelele de socializare. Desi… si astea au inceput sa fie dirijate de cei care le cotroleaza. Cenzura a reaparut. Si intrigile se tin lant.
Si nu uitati pedepsirea plagiatului. Asta e lucrul cel mai neplacut: furtul muncii intelectualilor si fabricarea de „genii” care habar nu au de problemele in discutie. Dar dau directive.
In rest, e bine sa lasam fortele sociale sa actioneze liber. Raspunsul va fi mai bun decat il poate da unul dintre noi. Sau un patid dictatorial.
Romania Apolitica ar fi un Obiectv al Cetatenilor ei mult mai viabil. Insa, Intelectualii ( pretinși ) nu intra in aceasta Intiativa . Terenul ramane liber, cresc buruieni intre Politicieni si Intelectuali.
Poate că intelectual e o categorie acum prea vagă în fața diversificării formelor de cunoaștere pentru a se mai putea fundamenta analize și concluzii în baza ei. Statele avansate arată destul de limpede că se iau decizii pe bază de cunoaștere și problema e mai degrabă de optimizare a relației dintre cine produce cunoașterea și zona decizională. Situația de la noi e una dată probabil de accelerarea unei modernizări dincolo de ce poate fi făcut realmente conform unui ritm natural. Dacă în baza noțiunii de intelectual nu se mai pot trage multe concluzii cu impact s-ar putea să fie nevoie de un model ceva mai analitic, pe probleme concrete cu grade de complexitate mai mici.
Greșiți
Intelectualul reprezintă de fapt un personaj clar conturat pe care Caragiale l-a definit magistral în schița sa „Intelectualii…” scrisă acum mai bine de 120 de ani:
https://ro.wikisource.org/wiki/Intelectualii…
Mai are cineva de adăugat ceva la cuvintele maestrului? S-a schimbat ceva fundamental în cei mai bin de 120 de ani? 😂
Privind intregul aveti perfecta dreptate .Cunosterea globala si expertiza rezolvarii diferitelor conflicte de la cele juridice la cele ce cuprind fel de fel de provocari la zi este cheia .Romania nu are acesta capacitate globala si nici informatiile la zi spre a putea rezolva multiplele provocari imediate si nu are nici experienta necesara spre a folosi diferitele modele , deja cunoscute unora si deja vizibil existente in spatiul Media .Din acest motiv o Romanie sigura sau asa cum isi doresc unii gresit exprimat nationalist nu poate rezista vremurilor .A fi nationalist este acum a fi si european .Cit despre ideea finala este extrem de placuta intelegerii .Bucatele mici ce pot fi rezolvate singular sau cu un minim efort comun si European este viitorul totul facut pe modelul energetic romanesc acolo unde obtinerea de energie este multiplicata . .Romania, asa cum atit de bine ne spuneti, a ars etapele .Ceea ce unii au facut in sute de ani Romania a facut in zeci de ani . E prea mult ,e prea greu, vom vedea in alegeri .
pe probleme concrete cu grade de complexitate mai mici.
Bine spus domnu Iordache, ar trebui inceput cu Ana are mere, de fapt mai bine, Ana are un mar.
Da si asta e buna Statele avansate arată destul de limpede că se iau decizii pe bază de cunoaștere Peste tot cunostiintele sunt tare importante, ca asa a ajuns Ursula… daca nu te cunoaste nimeni esti un nimeni.
Ar mai fi si alte fraze din interventia d-voastra care ar putea fi citate, dar raminem la Ana are un mar.
Corect.
Asta ma gandeam si eu, pana la urma cine intra in aceasta categorie a intelectualilor?
Influencerul cu studii superioare intr-o universitate de stat este in categoria intelectualilor, dar doctorul inginer sau farmacistul?
Cat despre articol, punctul pus pe i asupra relatiilor din stat, cam multe greseli de tastare dle. Maci, lucru pe care-l vad pentru prima data la dumneavostra.
Magistrala analiza dar … incompleta. Poate ca si USR merita pomenit. Speranta pentru multi intelectuali in prima faza. Pornind de la Uniunea Salvati Bucurestii, amplificata prin Rosia Montana, cu un lider apreciat de tineri si de (multi) intelectuali, cu un putin asteptat succes la alegerile din 2016 si 2020.Heterogen ca orice porneste dintr-o actiune civica, multi dintre noi am asteptat o cristalizare ideologica si de personalitati, necesara unei formatiuni politice. Nu insist, aici si acum, ce a urmat ejectarii lui Nicusor Dan – nucleul initial si dezvoltatorul formatiei – si asocierii cu oamenii lui Ciolos …
Ca vorbirati de intelectuali, ati socotit probabil ca AUR trebuie ignorat. Privind doar la Simion si Sosoaca poate. Doar ca in spatele lor, in semiumbra, exista si un grup de intelectuali ce nu ar trebui neglijat. Si tactica lor este interesanta, impingand in fata, la vedere, figuri cu impact – dovedit -asupra unei mari parti a electoratului romanesc. Care daca va fi convins sa se prezinte la vot….
Păi cristalizarea ideologică a USR s-a produs deja. Putem deja vorbi fără umbră de ezitare de maturizare ideologică deplină. N-ați văzut cu câtă promptitudine au „epurat-o” pe Elena Lasconi? Nici Politbiuroul lui Stalin nu lucra mai eficient… 🤣
Trista deziluzie grupul din spatele fatadei AUR.
De avut, au avut si au un Rost, dar nu cel pe care il credeam noi. Pana la urma au recunoscut ca ii intereseaza jilțurile si privilegiile de la Brussel.
Initiativele solitarilor ma impresioneaza cel mai mult.
Iti trebuie caracter pentru a solicita primariilor, cu incapatanare botezarea strazii 11Iunie cu numele Olgai Greceanu, alocarea unui sediu decent pentru o Cinemateca in fiecare resedinta de judet, includerea segmentului stradal Rahova 153 in parcursul educativ-turistic al Bucurestilor, relevant pentru traumele traite de generatii succesive in acest spatiu urban.
O initiativa interesanta au avut romanii blocati in vama Nadlac care dupa cam trei ore de intepenire pe sosele , constatand ca Tiristii nostri erau pusi la index, in timp ce bulgarii, turcii si ucraienienii intrau relaxati in spatiul Schengen , au pus de un protest vocal si gestual cu o virila semnificatie universala.
Intre timp gluma s-a ingrosat in privinta transportului rutier european, cehii, ungurii, polonezii si slovacii protestand impotriva favorizarii transportorilor ucraienieni pe care noi continuam sa nu ii abordam in chestiunea compensatiilor financiare legate de degradarea infrastructurii rutiere.
https://www.bfmtv.com/economie/entreprises/transports/ue-des-associations-de-routiers-d-europe-centrale-demandent-de-retablir-un-permis-d-entree-pour-les-camions-ukrainiens_AD-202311180269.html
In ce lume sunt intelectualii angrenati in conducerea tarii lor? Niciunde. Si daca ne uitam imprejur exista si intelectuali veritabili, ceea ce despre multi telectuali romani, supratitrati, nu se poate spune.
Da, nu e o consolare, dar in mareata Germanie politica a fost monopolizata, confiscata de o armata de pusti fara nici un fel de studii, fara experienta care dau lectii nu numai poporului german dar si intregii lumi. Si culmea, tocmai ei care au aruncat scoala sunt cei care vorbesc in numele stiintei.
As inceta sa gindesc in categorii, intelectualii, zugravii, taximetristii, aceasta gindire imi aminteste prea mult de categorisirea in proletari si TESA. Nu, nu profesia e cea care ar caracteriza, ar defini un politician bun.
Poate ca si asta conteaza, poate si cartile citite conteaza, dar nu conteaza atit de tare incit sa ne incredintam orb soarta unora sau altora. Este mult mai mult decit atit, dar ma tem ca nimeni nu stie exact cum s-ar putea alege cei mai buni fii care sa conduca o tara!?
Am intrebat cine sunt considerati intelectuali ? rolul lor nefiind in politica, politica poate face fiecare om integru cu mintea limpede.
…dar si cu studii adecvate meseriei de politician; ca destui pafaristi ” onesti” o populeaza.
Din motive usor de inteles, dupa ’47 nu s-a mai facut diferenta intre un intelectual si un titrat.
Subiectu-i delicat si inca de actualitate.
Personal consider ca domnul presedinte este un titrat ambitios, provincial, pe care nu l-au bantuit nelinisti culturale.
Daca ar trebui sa completeze un test de cultura generala, teama imi este ca rezultatul l-ar pune intr-o situatie jenanta.
Atat de mult ne-au traumatizat prestatiile publice ale cuplului Ceausescu incat ne-am lasat vrajiti de presupusa subtiime intelectuala si in acelasi timp profunda a profesorilor Constantinescu si Iohannis.
Am luat o țeapă….
L-am votat si pe domnul Manolescu lucru care ii amuza pe prietenii co-cititori ai Romaniei Literare..Continui sa ma amagesc ca acesta putea ramane o referinta istoric pozitiva.
Am iesit, dar o imagine mi-a tot ramasa in gand: functionarimea care se mentine in posturi.
Daca nu ma insel, cu o usoara ironie la adresa ei.
Daca facem nitica istorie, vedem ca intelectualul a aparut in Evul Mediu. Din fii de burghezi instariti, care puteau sa-si plateasca studiile. (Vezi si Nina Façon, „Intelectualul si epoca sa”) Ei erau contabilii regatului(statului), juristii, proiectantii de drumuri, poduri, fortificatii etc. Ei erau functionarimea cenusie, care a ridicat statul modern, impotriva nobilimii. Fenomenul era atit de general in Franta medievala, incat a generat o noua nobilime; pe linga nobilimea veche, de spada, a aparut nobilimea de roba(functie).
Poetii faceau versuri doar pentru placerea lor. Pictorii si ceilalti artisti erau simpli meseriasi, ce lucrau la comanda. Acest grup nu era considerat ca apartinind intelectualilor. Singurii cetateni cu studii erau intelectualii si clerul.(O parte a sa.)
Masa intelectualilor s-a marit si diversificat, in timp. Atit de mult, incat nici nu mai recunoastem intelectualii initiali. Ii consideram functionari(bugetari) si ii dispretuim.
Nu trebuie uitat ca in comunism, toti sefii de promotie de la toate facultatile, erau racolati de Securitate. Fenomenul era cunoscut si a generat multe atitudini carieristice. Unii se duceau la marire de nota, desi aveau 9. Doamne fereste de 8. Ba mai adaugau si activitati ASC, care se gratulau cu 0,50 sutimi la media generala. Pentru a se obtine media 10,50 (?!!!) si a deveni sef de promotie. Deci, pentru a fi cooptati in Securitate.
Dupa ’89, nimeni nu a spus adevarul despre fenomen. Nimeni nu a epurat administratia publica (locala si centrala) de astfel de indivizi. Care erau intelectuali si au continuat activitatea. Au format noi generatii de … intelectuali. Si ne miram de ce partidele politice, care au doar oameni fara studii sau tineri, fara experienta, nu fac ce au promis. Pentru ca nu pot. Cei care ordona sunt functionarii din spate. Ei sunt adevaratul centru de putere din Romania. Partidele si activistii (politrucii) sunt doar de forma. Paravane. Sate Potemkin.
A nu se intelege ca securistii erau niste genii. Sau doar carieristi. Erau multe surse de a alege ofiterii de Securitate si agentii lor. Scoala de ofiteri de Securitate, agenti din teren care au finalizat o facultate erau activati cu grad de ofiter etc. Dar e clar ca cei mai destepti si/sau arivisti studenti, au ajuns sa lucreze in Securitate. Si de acolo, in noile servicii secrete.
Ce va fi?
Nu stiu.
Dar daca tinem cont de teza centrala a stingii (mondiale) in domeniu: toti tinerii sa faca o facultate, inseamna ca in viitor, nu va mai fi cine sa ne traga ciubotele, dupa cum zicea un hitru de la noi.
Si atunci, despre ce intelectualitate vorbim?
Nu e o critica a articolului. Il apreciez in mod deosebit.
Dar tema este foarte larga si merita sa discutam toate aspectele. Altfel, pacatuim si ducem in eroare cititorii neavizati.
Au trecut totusi 34 de ani ! Interbelicul atat de apreciat/admirat a durat doar 20 !
Functionarii de partid si de stat de care amintiti s-au pensionat de mult timp. Ce s-a pus in loc, cum au fost formati/promovati ? Guvernarile au alternat, nu toti au fost pusi/mentinuti de PSD, urmasul comunistilor !
Si ne intoarcem la intrebarea lui Lenin , preluata de la alt ganditor rus,
Ce-i de facut ? Si de catre cine ?
Stiu, intelectualii nu pot face nimic. Dar pot emite opinii si le pot impune pe piata ideilor !
Nu-i chiar putin ….
Aveti dreptate. Daca studentii erau membrii de partid si se casatoreau iute cu cine se nimerea, sareau randul si primeau repartitie la oraş inaintea tocilarilor care adormeau cu capul pe masa in biblioteca facultatii.
Dupa ce isi puneau si lentile de contact ca sa aiba ochii albastri primeau si apartament cu 2 camere + butelie.
Sa spunem totusi ca aceste exemplare nu au fost reprezentative numeric.
La intalnirea de X ani de la absolvirea facultatii cam 10% se mutasera de la 2 la 4 camere cu butelia primita in primul an de stagiu…
Spuneti despre Klaus Iohannis ca este „occidental prin origine”. Meditati daca un german de pe Volga are ceva occidental in el. Nascut si trait in Romania si intre romani, chiar vorbitor al unei limbi materne neromane, orice roman cu cratima este roman inainte de a apartine unei alte culturi. KI, ca toti germanii din Romania, nu a trecut prin Wiederaufbau, 68er-Bewegung, Ostverträge si alte chestii specifice Germaniei de Vest.
Intre zimbetul nating al lui Ponta si problemele juridice ale lui Iohannis (https://www.riseproject.ro/investigations/uncategorized/mostenirea-din-spatele-averii-imobiliare-a-lui-klaus-iohannis/) mi-am strimbat din nas si l-am ales pe Iohannis, insa ma simt inselat.
Avem nevoie inainte de toate de specialisti onesti, nu de soldati de partid hrapareti.
Eu am avut de ales ” Intre zimbetul nating al lui Ponta” si ranjetul natang a lui Iohannis.
Nu numai că extremele interbelice erau medii unde colcăiau intelectualii (adică sumedenia de absolvenți mediocri de studii juridice, umaniste, teologie, jurnalism și arte), dar aceste extreme au fost chiar creația unor astfel de intelectuali ratați (in sensul in care trebuie privit orice individ titrat dar lipsit atât de operă, cât și de talent și de carieră). De la Marx până la Brucan, trecînd prin Nae și Șora, extremele s-au remarcat tocmai prin ridicarea la tribune a cuvântorului de tip guru, a intelectualui care rezolvă, salvează și ctitorește…bisericuțe, găști unite de o marotă sau alta. In momentul in care un astfel de intelectual implicat (adică virusat ideologic) dădea de o oportunitate de carieră serioasă sau reușea un salt valoric (publicînd de pildă un op apreciat in mediile universitare), activismul politic devenea ceva secundar și curînd intelectualul angajat dispărea din spațiul public al „dezbaterii” (adică de la tribuna unde odinioară perora isteric la adresa dușmanilor din cealaltă extremă).
Desigur, după război, multe specimene guralive s-au reprofilat cu iscusință, au devenit…niște bieți neutri nevinovați, iar diatribele s-au intors către popor, cum altfel? fostul intelectual angajat s-a metamorfozat in filozoful mizantrop multilateral-dezvoltat, in geniu neînțeles și rece, nemeritat de gloata de „idioți” rămași in țară. Poporul, laș, hoț, ingrat, a fost nu numai abandonat rapid, ci, fiind motiv de rușine pentru bravul intelectual, pedepsit sistematic din vârful peniței. Post-modern, din tastatură, publicat instant cu ajutorul unei tehonologii pe care nu o înțelege și pe care o privește cu aceeași suspiciune paranoidă ca și frații lui neșcoliți. Nu-i bai, nu înțelege nicio iotă nici din economie și nu pricepe de ce valoarea de piață (da, există așa-ceva, o piață unde sunt tranzacționate vuvuzele, trompete și viori umane) și implicit influența intelectualilor s-a prăbușit deși vede producția pe stoc, inflaționistă, a diplomelor de studii in diverse, in științe născocite, in fantasmagorii și bagatele cu nume pompos.
Avînd o valoare de piață atât de mică, nu e de mirare că aproape toți intelectualii mai mult sau mai puțin implicați de odinioară au ajuns bugetari. Statul i-a cumpărat la grămadă, cu tona, și au devenit funcționari, majoritatea in poziții insignifiante (cu excepția celor care dețin, pe lângă diploma civilă și una militară sau de securitate). Niciunul nu a renunțat insă la rangul de „intelectual public” și sunt in continuare implicați in „dezbateri” pentru că nu se pot abține să înșire banalitățile de le rumegă noaptea și pentru că sunt totuși plătiți de stat ca să…gândească la binele națiunii (pasămite) și să ne salveze la fleac automat. Sunt descriși foarte plastic aici:
„O lume a treia în Europa, care nu se percepe pe sine ca fiind asistată social de stat și care – oricât i s-ar da – trăiește doar în orizontul nevoilor primare.”
Trăim in CAPITALISM nu INTELECTUALISM. Trăim in Democrație nu Meritocrație.
Știința, o spun cu durere, își trăiește amurgul. Am o senzație ca urmează năvălirile barbare si evul mediu timpuriu. Pseudo-știința, crezuri bizare, si poate un pic din religiile clasice înlocuiesc știința. Marile universități sunt infestate cu lipsa de realism si spirit critic, de vreme ce noile crezuri sunt genurile. Rupte de realitate vor fi si rupte de capitaluri si de piața muncii si complet devastate de programe de educație on-line IA. Literatura de specialitate devine „corecta politic” deci irelevanta si inundata de maculatura care punctează in clasamente fără fond. E destul de apocaliptic?
In democratie nu exista criterii de selectie a valorilor . Nu am spus eu asta dar constat zi de zi ceas de ceas lucrul acesta din 1990 pina astazi .
Daca stiinta isi traieste amurgul cum se face ca foarte multi bani din taxele si impozitele oamenilor sint cheltuiti cu stiinta asta ?
Am facut in biblioteca personala o revizie . Am renuntat la 290 de carti . Sa va spun ca nu le doreste nici un anticariat ?Sa va spun ca puse pe Olx nu am primit nici un mesaj ? Sa va spun ca am contactat o biblioteca judeteana si una oraseneasca si nu am primit raspuns ? Sa va spun ca am trimis oferta de donatie catre 9 colegii si licee si doar doua le primeste pe toate neconditionat ? Daca donam telefoane ,,smart ” alta ar fi fost situatia …..
Eu nu doresc sa traiesc intre intelectuali . Vreau sa traiesc intre oameni care au urmat patru clase si credinta in Dumnezeu .
„Daca stiinta isi traieste amurgul cum se face ca foarte multi bani din taxele si impozitele oamenilor sint cheltuiti cu stiinta asta ?”
Se cheltuie extrem de puțini bani publici cu știința. Sub 1%. Ignoranta si obscurantismul costa mult mai mult oricum.
„Eu nu doresc sa trăiesc intre intelectuali . Vreau sa trăiesc intre oameni care au urmat patru clase si credința in Dumnezeu ”
Romania este tara perfecta pentru asta. Riscul sa va intersectați cu un intelectual e minim. Din păcate oameni cu doar patru clase sunt cam putini. Probabil exista un farmec aparte in a trai înconjurat de oameni fără educație. Fiecare cu fetișul lui, cine sunt eu sa judec.
Sint cheltuiti extrem de putini bani publici cu stiinta in Romania . Cu asta pot sa fie de acord .
Pentru mine intersectarea cu un intelectual nu e un risc . Poate pentru el . Trebuie sa va spun ca in localitatea in care traiesc ma intersectez zilnic cu 10-20 de intelectuali . Locuiesc in apropierea a trei institutii publice de invatamint si trei biserici . In plus cumpar de la un magazin unde vinde o persoana cu studii superioare finalizate cu licenta . Asta in conditiile in care petrec mai mult timp in mediul casnic decit in cel social . Farmecul de care vorbiti ( si nu fetis ) poarta numele de smerenie . La foarte putini intelectuali am intilnit-o .
E un pic neclar ce înseamnă sa fie cineva intelectual; Din cate știu eu sunt mai multe definiții ale termenului. E si mai neclar ce cuprinde grupul social al intelectualilor. Nu scrie nicăieri ca un intelectual trebuie sa aibă bacalaureat, diploma, masterat si doctorat. Tehnic vorbind intelectual este orice persoana a cărei ocupație presupune utilizarea intelectului. Conform acestei definiții un preot este intelectual si șeful mafiei este un intelectual.
Cam cum este pentru mine neclara impunerea scrierii ,,Ramnicu Valcea ” in loc de Rimnicu Vilcea sau ,, sunt ” in loc de sint . Bine ca Academia Romana nu are drept de legiferare …. Altfel as putea fi sanctionat ca nu ma conformez unor aberatii si inutilitati .
Raspunsul dumneavoastra de mai sus imi intareste opinia exprimata cu ceva vreme in urma ; aceea ca sinteti ,,alunecos” in declaratii .
P.S. Nu scriu cu diacritice pentru ca nu stiu unde trebuie sa umblu ca sa obtin asa ceva . Cred ca softul PC-ului folosit de mine nu permite astfel de setari .
@Adrian Popescu „Răspunsul dumneavoastră de mai sus imi întărește opinia exprimata cu ceva vreme in urma ; aceea ca sunteți ,,alunecos” in declarații”
Poate sunt „Alunecos” poate încerc sa vad mai multe puncte de vedere, unele care îmi sunt convenabile sau familiare (evident prima reacție) si ulterior explorez altele care mi se par străine mie. Apreciez faptul ca veniți cu un punct de vedere care nu îmi este convenabil sau familiar, chiar daca mă enervează uneori.
Sunt un adept al științei, dar intelectualitatea, tema in discuție, nu înseamnă doar știință, sau neapărat știință. Ce îmi place la știința este faptul ca tot adevărul este determinat pe baza probelor si este valabil doar pana la proba contrarie. Proba contrarie mi se pare cea mai fascinanta descoperire posibila.
Intelectualii au fost mereu considerați un „pericol” pentru regimurile politice din România, iar actuala clasa politica hibrida nu face exceptie. Atât timp cat nivelul de educatie se afla la un nivel atât de jos, nu ne putem astepta la recunoasterea intelectualilor contemporani si a specialistilor veritabili. Asistam la politizarea tuturor ideilor, iar din acest motiv astăzi fiecare isi creează propriul adevar si propria realitate, impartind societatea si lumea în tabere. Incultura naste monstri, iar pe acest fond de mediocritate orice tip de propaganda (fie stangista, fie de extrema dreapta) poate fi receptata perfect. Exista destui oameni educati, care s-au saturat de ideologiile stangiste (marxiste), iar in 2024 vor alege „dreapta” și extremele ei, doar pentru a pedepsi aceasta clasa politica. Am cunostinte si prieteni care exact asta vor face. Oameni echilibrati, educati, care au ales mereu partide liberale si care mereu au crezut in valorile occidentale pe care le-au iubit dupa 1990 si la care au visat. Astăzi, politicile occidentale nu mai seamana cu cele de acum 30-40 de ani si intra în zona de extrema stânga. Vin vremuri grele.
Personal, nu consider dezamagitoare mandatele lui Traian Basescu, daca-l compar cu ceilalti presedinti post-decembristi ai Romaniei.
Pot sa vad intelectualul in rolul de consilier al politicianului, dar nu cred ca mi-as dori un primar intelectual. Politica e o meserie si, ca in orice meserie, avem si maestri si nechemati. In plus, nu toti intelectualii sunt autentici, iar intelectualul pragmatic e o pasare destul de rara. Maestrii ai politicului, ajutati de intelectuali pragmatici – aceasta ar putea fi o reteta de succes.
Romania sufera la educatie si la instruire si nu poate fi negat rolul intelectualilor autentici in societatea romaneasca. Dar fara vointa politica, intelectualii (pragmatici) nu pot avea o voce, in administrarea statului.
In ” Circus politicus ” Traian Basescu este prezentat ca fiind singurul politician european capabil sa il infrunte argumentat pe Sarkozy, sa se comporte de la egal la egal cu britanicii si nemtii. Sluj a facut doar in fața americanilor cu care nu putea juca la cacialma si care l-au obligat sa face ce nu ar fi facut niciun alt presedinte.
A fost cinic, capabil sa isi sacrifice fratele si Dama de picá dar si fidel fața de cei mai devotati parteneri de joc.
Daca nu il trada l-ul moale , era dispus sa mai propuna o partida.
@Clement.Parafrazand un alt
personaj controversat(mai nou),Basescu a fost de fapt cel mai prost presedinte pe care l-a avut Romania! In afara de toti ceilalti!
„Sluj a facut doar in fața americanilor cu care nu putea juca la cacialma si care l-au obligat sa face ce nu ar fi facut niciun alt presedinte.”
Cred ca ar fi foarte interesant sa explicati la ce va referiti!
De la primii invatati si cronicari din Tarile Romane, toti au stat pe langa puterea domneasca si au avut si niscai privilegii. Sistemul s -a perpetuat cu fiecare perioada istorica. Mai putin artistii care nu toti au avut parte de privilegii si recompense. Multi au murit in saracie. Dupa 1947, comunistii nu au mai avut nevoie de o elita intelectuala si i – au acceptat pe cei afiliati lor. Restul au murit in lagare si puscarii. Comunistii si au creat elita lor cu diplome si stiinta de doi lei. Treaba s – a perpetuat si dupa 1990 dar mai intens. Fabricile de diplome si doctoratele plagiate au dat tonul. Mass media este deservita prin canale tv si ziaristi si platita de noua clasa politica, de carton. Mai vedem pe televizuuni pe S. Tanase, H.Patapievici, T. Paleologu, etc.?!!! Dar si adevarati specialisti din toate domeniile. Daca se apela la intekectuali si specialisti adevarati bojdeuca lui Creanga nu devenea un kitsch! Comunismul este inca foarte activ in Romania. A face o facultate nu inseamna ca esti un intelectual adevarat.
Nimic despre lașitatea intelectualilor români înainte de 1990?
Comparând cu Cehoslovacia sau Polonia.
Noi am avut 2-3 intelectuali care in regimul Ceausescu au facut fronda contra dictaturii. Restul au considerat sa isi pastreze functile si locurile de munca. Romanii nu au avut taria si solidaritatea cehilor si polonezilor care erau catolici in majoritate. Minerii din VJiului si muncitorii din Brasov au avut curaj.
Domnul Maci, daca vorbiti de intelectuali, de cultura, iata o mostra, i-as zice monstru https://www.digi24.ro/magazin/timp-liber/cultura/foto-bojdeuca-de-lux-a-lui-creanga-cu-incalzire-in-pereti-oamenii-sunt-revoltati-dupa-ce-cj-iasi-a-renovat-casa-scriitorului-2583717
Excelentă analiză domnule profesor!
1.Exceptionala analiza CONSTATATIVA, asupra starii intelectualului!Pacatul ei, este ca nu cauta cauzele acestei situatii, adica de ce ,,functionarul” poate normativiza viata unei tari aflata in stagnare si de ce nu este nevoie nicaieri de intelectual!
Raspunsul este simplu si ,,unversal”, intelectualul nu produce viziuni,idei, solutii si proiecte de schimbare, clasificind astfel Romania ca non-inovativa in genere, dar mai ales in domeniul economic si social!Cu alte cuvinte, ,,intelectualul critic” care sa ,,schimbe ideile” si sa aseze in proiecte nationale cerintele de dezvoltare economica sociala si politica nu EXISTA!
Virful ,,intelectual” este ,,intelectualui constatativ”, iar POLITICUL nu are ce face cu acest ,,model” inert si tine mai departe in brate modelul economic bugetar, facindu-se ca munceste pe ruptelea!
Fara proiecte nationale care sa valorifice expertiza si cultura ,,intelectuala” in genere, ce sa faca ,,politicii” cu intelectualul, deoarece el nu se pricepe la ,,minarii politice”, nici la adus bani pentru partid?
Oare nu cumva acest gol ezoteric in care se afla intelectualul se datoreaza tocmai incapacitatii ,,intelectuale” de a dinamita mizga acestei existente nationale decazute, care continua la nesfirsit?
2.Niciunul din fostii presedinti enumerati, n-au fost oameni politici in sensul real, adica al pregatirii profesionale umaniste, politice si economice, fiind ,,ocazionali”, din diverse domenii care nu aveau nimic comun cu cariera de presedinte!
Singurul care avea aceasta calitate a fost (ghinionistul) Geoana, care avea ca ideal ,,spaniolizarea Romaniei” adica un proiect de tara care sa asigure reindustrializarea, asa cum a reusit Spania post-franchista!
Nu cred ca ghinionista natiune romina sa aiba norocul ca macar acum, ,,candidatul” Geoana sa devina si presedinte!
Romania este specialista in alegerea si votarea fara discernamint a presedintilor, ultimul ca profesor de fizica, care nu avea cum sa aiba mai mult aport la guvernarea optimala decit ceilalti.
Nu cred ca avem intelectuali. Daca sunt cititi, educati, destepti, samd nu inseamna ca sunt si intelectuali.
Intelectual nu este acela care flutura diplome si isi aroga drepturi si beneficii . Intelectual e acela care foloseste tot ce a acumulat in folosul celor multi . Se pune cu totul in slujba lor .
Trebuie sa intelegem diferenta sau sa ne atasam cunosterii modalitatilor multiple prin care un Stat poate functiona .Intelectualul nu este un conducator , intelectualul si preocuparile acestuia nu pot acoperi intreaga scena a politicilor de Stat .Fiecare individ (cetatean)) are doar partial posibilitatea de a servi statul .Mai pe romaneste spus omul potrivit la locul potrivit .Sa nu confundam temele .Politicianul este cetateanul ales .Intelectualul nu este un cetatean ales decit in masura in care isi asuma si in masura in care votul acordat ii permite sa faca parte dintr-o echipa si asta doar daca „ Echipa ”il accepta si il integreaza si daca cetatenul il voteaza .Intelectualul este mai degraba un simplu membru al societatii caruia i se ofera doar o mica parte din responsabilitatile intregului el fiind , de cele mai multe ori , confundat cu un atotstiutor, ceea ce evident este un fals . Intelectualul sau ceea ce cuvintul reprezinta nu are cheia succesului unei natiuni la indemina .El poate fi cel mult , pe domenii de compenta , un sfatuitor .
Parerea mea e ca inainte de a fi tradati, intelectualii, unii intelectuali, au ´tradat´. Suna cam prea dramatic, e cumva in natura lor sa se adapteze ´pietei´, daca nu vor sa ramana anonimi, daca vor sa se bucure de gloria in viata. Ca sa dau un ex., ´interventiile´ sporadice ale dnului H. R. Patapievici, de la care avem sau aveam foarte mari asteptari, intelectual fie admirat fara rezerve, fie urat. Adevarul e ca si-a ales singur hainele ideologice, chiar are stofa pt. asa ceva.
Dnul Patapievici ´conferentiaza´ despre ´civilizatia europeana´ si ´civilizatia occidentala´! Dar, asa folosit, ´civilizatia occidentala´ nu e mai mult decat un sablon si un slogan ideologic ! E un construct artificial, de o generalitate ce nici nu ar merita vreo analiza cat de cat serioasa, denota cel putin superficialitate, ingenuitate, cu toata supersofisticarea discursului, ce pare sa fi ajuns un scop in sine, cu efect sigur la publicul snob. Prin anii 30 ai sec. trecut aparea o lucrare celebra, la vremea ei, ´Apararea Occidentului´, de H. Massis ( acum necunoscut ), C. Dawson, cam in aceeasi epoca, isi scria monumentalele lucrari, apologii istorico-religioase, e un ´gen´ conservator. Sau poate am avut asteptari prea mari !
´Civilizatia occidentala´ e un concept ideologic si polemic, ca atare vid, accentul cazand pe ´occidental´, e oarecum un pleonasm, e relativ la civilizatia ne-occidentala, evident ne-crestina, adica la ´barbaria´ ne-occidentala. Se proiecteaza o mito-istorie ´traditionalista´, cu originile civilizatiei occidentale, in Grecia antica, Iudaism si Crestinism, etc., ceva destul de hegelian. ´Derapajele´ ascestei civilizatii, de fapt ´Civilizatia´, ar fi ceva destul de recent, datorate ´Stangii´, in cardasie cu forte exogene si subversive, prin eliminarea acestora se va combina progresul cu traditionalismul, religia/cultura cu tehnica, cu o modernitate industriala ´insufletita´, un fel de ´nou ev mediu´ hiper sau postmodern, Crestinismul capitalist triumfator, sau invers, Crestinism + piata libera. Isus a fost primul antreprenor, Intruparea a declansat dialectica progresului si gloriei ´civilizatiei occidentale´,menitea se intinde peste fata pamantului, ´mileniul´, in maniera Manifest destiny ! Nu mai e nevoie de spus ca acest ´Crestinism´ esentializat, supraistoric , supra-confesional sau ne-confesional, are o aroma foarte americana, evanghelica, e foarte militant, daca nu direct fundamentalist, politizat, un Crestinism ´de lupta´, pt. cruciadele culturale si poltice. Din punctul de vedere al discursului, dnul Patapievici nu imi se pare f. diferit de dnul M. Neamtu, vechi prieten si colaborator, o foarte bizar ´ortodoxie evanghelica´ conservatoare, ceva specific perioadei, trebuia sa apara si asa ceva.
Aceasta e ideologie de cea mai pura esenta. Evident ca daca indepartezi bazele iluministe si fondatoare, seculare, ale ´civilizatiei occidentale´ aceasta dispare in intregime ! Va fi salvata de ea insasi. Traditionalismul e intr-o profunda disociere si disonanta, uraste si iubeste in acelasi timp ´lumea moderna´. Dar ceea ce e mai tulburator, naratiunea aceasta ´civilizationala´, ´culturalista´, are acelasi tipar cu acelea mai vechi si dovedit falimentare, daca nu catastrofale: fortez putin nota, chiar si nazistii pretindeau ca lupta cu barbaria bolsevica in numele ´civilizatiei europene´, Germania, ´patria de poeti si filozofi´, dar nu e nevoie sa mergem pana acolo, e pur si simplu ideologia Cold War, readaptata pe noile granite NATO. E vb. de o logica particularista si exclusivista, totodata expansionista, agresiva, imperialista, ce sta la baza nationalismelor, o ideologie de razboi, ideologia pan- ce a precedat Fascismul si nu numai, colonialismul cu exceptionalismul lui darwinist sau teo-darwinist ( Dzeu ar dirija evolutia umanitatii ), etc. Acum, ´atlantismul´ seamana foarte mult cu ideologiile ´pan´. Wilsonismul a dobandit o turnura neo-conservatoare. Doar ca sfera acestui particularism e variabila, pana la ´europenism´ dar care, formulat ideologic, e o reluare mai sofisticata a rasismului cultural-religios din era colonialista, a ´arianismului´ ( dupa falimentul acestuia s-a adoptat ´paradigma´´iudeo-crestinismului´, delimitand polemic granitele civilizationale in special fata de erezia monoteista a Islamului, inamicul predestinat al Crestinatatii). E un sovinism cultural si ´civilizational´ si chiar as putea aduce ex. din discursurile dnului Patapievici, de ducere in derizoriu a altor culturi sau religii, puneri in contrast, in maniera ´teologica´( teol.-politica ), etc ( eresurile panteiste ale ´inzilor´, profetul Mohamed ar fi fost doar un ´contactat´ spiritist, pt. ca auzea voci, te astepti sa urmeze obisnuitele acuze de pedofilie ; a propos, chiar dnul A. Plesu, pt. a-i trece putin intre paranteze sau in carantina pe legionari, acestia ar fi semanat mai mult cu musulmanii prin cultul mortii, un fenomen cu totul accidental fata de esenta ortodox-bizantina a romanismului tragic-voios … ) Sigur ca asemenea tirade se adreseaza unui anumit public si raspund unor asteptari, – care oricum nu intelege prea mare lucru si nu are nevoie de multe ´dovezi´, dar te compromit absolut in ochii acelora pe care iti place sa-i numesti ´confrati´. Sigur ca nici nu prea conteaza, dar acest tip de discurs, foarte obisnuit in retorica americana, descalifica pur si simplu. Problema e : cand intelectualul (´media´ ) abandoneaza scrupulele cercetarii minutioase si oneste si devine angajat ideologic ( ´conservator´), chiar ´profet´, ii mai trage si pe (multi) altii dupa el, sedus si seducator. De fapt, elitele noastre si-au dovedit falimentul mai intai in era lui Bush Jr ( si Basescu) si apoi, care au mai ramas, a lui Trump. Cred ca am ramas in ´dialectica´ naeionesciana.