Recitirea lui Mihail Bulgakov este, în aceste timpuri seduse de fanatism şi de demagogie, o întoarcere către limanul acelei “ evoluţii “ la care visa medicul-scriitor. Din miezul unui secol sovietic care i-a fost închisoare, textele sale imaginează o alternativă organizată în jurul dialogului cu tradiţia de la care se revendică. Literară sau antropologică, tradiţia este reperul pe care formaţia intelectuală a lui Bulgakov îl priveşte ca esenţial, asemeni unei paveze cu care se apără de asaltul vulgarităţii şi al absurdului.
Înainte de a fi cel care scrie “ Maestrul şi Margareta”, ( contemporan fiind cu procesul de domesticire al breslei sovietice, definitiv înregimentate în Uniunea scriitorilor), Bulgakov este unul dintre cei mai temerari şi inovatori practicieni ai prozei scurte- nuvele sale sunt cele care forţează limitele genului, propunând o voce contestară ce pregăteşte maturitatea capodoperei.Marginalitatea în raport cu establishment-ul literar al epocii este energia ce dă consistenţă şi speranţă împotriva disperării. Exilul intern pe care îl va ilustra Bulgakov este laboratorul în care se cristalizează una dintre mărturiile capitale ale secolului XX.
“ Însemnările pe manşete”, cu scriitura lor febrilă şi sincopată, sunt o parte din acest bildungsroman bulgakovian. Efigia tânărului Bulgakov se suprapune peste aceea a unei Rusii care îşi confruntă proprii demoni. Din războiul civil şi cruzimile sale se naşte un univers dominat de o voinţă prometeică malformată. În Caucaz sau la Moscova, întâlnirile pe care le consemnează transcriu dificultatea inserţiei într-o ordine sovietică ce repudiază codul său de valori. Jucând, chiar din primii ani ai puterii populare, rolul deloc invidiabil al inamicului de serviciu, duşman al poporului care se cere denunţat, Bulgakov coboară în adâncurile unui mecanism ce îşi conservă alura misterioasă şi impenetrabilă. Trustul literar în care va lucra tânărul Bulgakov posedă atributele unui fantastic de demoni meschini. În pântecele chitului, scriitorul consemnează experienţa liminară a foamei, degradării şi îndoielii. Vocaţia sa însăşi este pusă la încercare, iar patria muncitorilor şi ţăranilor nu pare să îi ofere decât perspectiva mizeriei planificate şi solitudinii intelectuale. Excentricul Bulgakov este, din chiar această proză auto-biografică, un sacerdot care se dedică, cu patimă, misiunii de custode al tradiţiei şi de cruciat al literelor. O doză de don-chişotesc transpare în această încăpăţânare suicidară.
Atunci când proza lui Bulgakov prelucrează cărămizile realităţii sovietice, textele sale sunt la graniţa dintre vizionar şi grotesc. Cotidianul ese întrevăzut prin lentila deformantă şi fecundă a unui intelectual atent la dialectica diformităţilor. Satira lui Bulgakov nu este instrumentul educaţiei sovietice, ci arma secretă a unui spirit pe care istoria îl aşează în spatele liniilor inamice, departe de liniştea arcadică a începuturilor. “ Diavoliada “nu este doar cavalcada fascinantă a unui funcţionar sovietic, umilul Korotkov, ci revelaţia unei lumi a măştilor, lume populată de un diavol ludic şi îndrăgostit de jocul identităţilor. Itinerariul lui Korotkov, prin camerele prăfuite ale trusturilor sovietice, este o căutare care nu va duce decât la propria sa prăbuşire. Lumea sovietică nu are nimic optimist sau predictibil în alcătuirea ei cotidiană. Ee este apoteoza unei mutaţii patologice ce aruncă individul în mişcarea nebunească a unei mecanism dezarticulat. Nuanţa gogoliană este şi o mască a disperării.
Jocul intertextual al lui Bulgakov atinge gradul său cel mai înalt de rafinament în prozele ce deconstruiesc cadrul sovietic al ştiinţei- ficţiunii. Întunecate şi iconoclaste, falsele texte de anticipaţie ale lui Bulgakov sunt la antipodul acelei literaturi mobilizatoare pe care Uniunea sovietică o va exporta, după 1945, în lagărul socialist. Decorul bulgakovian este unul populat de semnele eşecului istoric. Saltul către viitor al revoluţiei este anticamera unui viitor populat de rebuturi şi gesturi prometeice eşuate.
În “ Ouăle fatale”, Bulgakov propune nu doar o replică la distopiile wellsiene, ci şi o escatologie. Raza vie a lui Persikov, cea care poate da viaţă şi regenera, devine, în patria sovietică, o unealtă ce asistă progresul de neoprit. Preot al acestui cult, activistul Rokk orchestrează, prin accident, această explozie patologică. Simbolistica textului lui Bulgakov este “contra- revoluţionară”. Raza profesorului deşteaptă la viaţă, în colhozul-model, generaţii de monştri flămânzi, ce îşi terorizează creatorii. Stihiile sunt dezlănţuite, iar de sub coaja lumii noi ies la lumină temerile ancestrale. Uciderea lui Persikov de către mulţimea moscovită este ofranda tragică pe care intelectualul demiurg o aduce pe altarul propriului experiment. Oştirea de struţi şi de şerpi-gigant este oprită de gerul rus în faţa capitalei. Sfârşitul ( aparent ) liniştitor evocă neliniştea altei raze vii. De această dată, din cuptorul alchimic sovietic se ridică armate de mutanţi ce ameninţă umanitatea însăşi. Geneza stalinistă se află la orizontul textului.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Am recitit recent „Maestrul si Margareta” (editia completa, cea forfecata am citit-o de n-ori). Sint in curs de parcurgere a lui „Cevengur” !!!
Asadar si prin urmare… imi pare rau pentru Bulgakov si Platonov DAR DIN INFERNUL COMUNIST NU SE POATE EXTRAGE ARTA. Daca nu l-ai trait NU INTELEGI NIMIC. Nici macar romanii avizati nu pricep toate dedesubturile incifrate in „literatura disperarii” produse de rusi (ca la noi asa ceva nu exista nici pe departe). Cea mai fertila imaginatie nu poate depasi realitatea acelor vremi infernale.
Singura metoda cit de cit valabila este cea a lui Soljenitin & Varlam Shalamov – descrierea precisa si usor (foarte usor) literarturizata a CEEA CE A FOST. In artele plastice – Eufrosina Kersnovskaia si Nikolai Getman.
Restul e DESERTACIUNE.
Domnule Stanomir,
‘timpuri seduse de fanatism si demagogie’? Va cam jucati cu unele cuvinte. Asa sa fie acum? Ca in vremurile lui Azazel? Am citi Bulgakov, ii stiu opera, stiu si traseul dvs. intelectual. Consider ca sunteti un personaj valoros (v-am citi parte din carti), putin prea prolix pe alocuri, iar daca ar trebui sa faceti ceva onest si pretios ei bine asta ar fi sa va ocupati de treburile profesorale de la FSPUB (stiti si dvs. bine cat de mult le neglijati deseori). In rest numai de bine.
Nu am o explicatie pentru faptul ca din timpurile de angoasa s-au nascut capodoperele. Obsev numai ca o lume fara Dumnezeu este o lume diavoleasca, iar fara de intelectuali, una fara de capatai. Probabil ca daca din efigia comunismului ar fi facut parte si crucea si condeiul, alaturi de secera si ciocanul, raiul ar fi avut o sansa, asa insa bunele intentii nu au facut decat sa paveze drumul spre iad. Din toata povestea despre sovietism lipseste insa intriga alogena, care a impus ateismul, daramand bisericile, si a provocat eliticidul, schingiuind cultura. Comunismul, avand in frunte vitelul de aur, a fost eminamente anticrestin. Dintred toate religiile, crestinismul are cei mai multi mucenici, nici macar camerele de gazare nu au putut concura crimele statului ateist-comunist. Cu siguranta, noua clasa politica rusa, care a interconectat Rusia la democratie, este un dar de la Dumnezeu, in lupta impotriva demonilor.