Fie-mi îngăduit să o spun fără nici o ambiguitate: impunerea obligativității masteratului didactic pentru toate specializările universitare e expresia unei lupte de putere din cadrul universităților în care partea cea mai inertă, reacționară și nevalidată științific a mediului academic dobândește un acces preferențial și discreționar la resursele educației și se autoimpune ca ”regina” tuturor celorlalte discipline, care vor ajunge să depindă de ea. Atât și nimic mai mult. Masteratul didactic nu-i ajută cu nimic – dar absolut cu nimic – pe cei ce doresc să devină profesori. În schimb oferă locuri de muncă și extinde exponențial aria de activitate a unor funcționari care nu sunt în stare decât de niște ridicole teorii ale chibritului citite de pe power-point-uri, de așa manieră că – în câțiva ani – resturile învățământului se vor identifica cu această castă de impostori. Care, bineînțeles, le va impune tuturor profesorilor adaptarea periodică – și contra cost! – a ”cunoștințelor didactice și metodice”.
Trebuie să spunem clar niște lucruri: pedagogia și psihologia NU sunt științe. Sau, cel puțin, nu sunt în sensul în care e folosit îndeobște cuvântul știință (atunci când ne referim la fizică, chimie, biologie, geografie etc.). Munca unui profesor a fost determinată – timp de secole – ca o artă. Exact ca arta militară – care nici ea nu e o știință –, sau ca arta culinară. În cazul tuturor acestora din urmă, pe lângă elementele invariabile (care pot fi învățate) mai contează omul care le exercită, cei cărora le sunt adresate, contextul, momentul, inspirația și alte imponderabile ce nu pot fi fixate într-o schemă universală. Ceea ce e cu adevărat important într-o artă este atenția și exercițiul, timpul și dedicația, mereu în contact cu ”obiectul” activității. Grație acestora, se dezvoltă un fel de ”al șaselea simț”, care permite sesizarea – și chiar anticiparea, cu câteva secunde înainte – (a) stării celor cărora mă adresez, nuanțele care fac cu putință ca mesajul să rezoneze cât mai deplin în destinatar, încurajarea lui nu doar să primească ceea ce i se dă, ci să participe plenar la înțelegere. Lucrurile acestea nu se învață, așa cum se învață o teoremă matematică și – mai ales – nu se aplică așa cum se aplică teorema.
Cu toate acestea, pedagogia și derivatele ei (metodologiile și metodicile educaționale) exact asta ne propun: niște scheme făcute în birou, în general de persoane care predau în universități – nu copiilor din școli – și care sunt ținute a avea o valabilitate universală. Nimic nu e mai rizibil (și mai neserios) decât efortul constant al unor domenii aplicative – care nu sunt științe – de a se prezenta ca științe. Fizicienii nu au obsesia de-a dovedi că munca lor e științifică. În schimb pedagogii o au, și încă cu asupra de măsură. Ideea lor de bază ar fi aceea de-a produce un soi de ”tehnologie a creșterii copiilor”, exact așa cum avem tehnologia creșterii animalelor domestice. Adică o descriere a spațiului (precis măsurat) de care are nevoie un copil (și o clasă), a cantității de lumină, a căldurii, a ”furajelor” și ”concentratelor” ”pe cap de” persoană și a metabolismului prin care acestea se transformă, procentual, în atâta cantitate de cunoaștere (exact ca cea de masă musculară sau grăsime la animale). Asta e ideea: pedagogia produce algoritmi preciși, ”managementul educațional” crează – pe baza acestora acestora – tehnologia de învățare și aceasta debitează absolvenți cu cunoștințe ”standardizate” în funcție de ”cerințele sociale” cărora li s-a subordonat pedagogia. Totul funcționând ca un lanț industrial.
Ei bine, faptul că lucrurile cele mai subtile ale omului – înțelegerea, conștientizarea, felul în care (re)simte, discernământul, prietenia, iubirea, participarea la viața civică – nu pot fi supuse industrializării nu-i descurajează deloc pe pedagogi și, mai nou, nici pe psihologi. Ideea e aceea de-a găsi doza necesară de presiune pentru ca ”reacția” să se producă și oamenii, mai exact copiii, să funcționeze uniform. O știm, presiunea pusă pe ei sunt examenele, cu corolarele lor: temele și meditațiile. Și, ca lucrurile să fie și mai eficiente, se pune presiune și pe profesori: metodici, metodologii, ”dosare”, acreditări, ”cursuri” și – mai ales – sisteme verticale de ”raportări”. Nimeni nu se-ntreabă ce-am obținut cu toate acestea? Ceva la fel de artificial ca industria și – la scară umană – total (insist pe asta: total) falsificat. ”Ceea ce se cere” e prezentat ”obiectiv”, cu ”cifre și statistici” (croite, toate, ”ca să fie bine”); dincolo de acestea sunt pasiunile vârstei la elevi, dorințele părinților și interesele profesorilor. În fapt, sistemul educațional românesc de la ora actuală a dobândit măiestria deplină în arta dedublării: pe de-o parte ”obiectivitatea raportărilor” (care ”trebuie” făcute, ca să vină salariul și ”indemnizațiile”), pe de alta ”nevoile subiective” ale fiecăruia (subsumate, totuși, câștigului fără nici o regulă), care sunt – de fapt – singurele care contează. Iar între unele și altele, școala se descompune din ce în ce mai accentuat.
Am mai spus-o și cu alte ocazii: marea problemă a școlii românești o reprezintă decuplarea – practic completă – dintre cultură și educație. Timp de secole, dacă nu de milenii, educația a însemnat transmitere: ceea ce mentalul comun a sedimentat ca fiind semnificativ era transmis de vârstnici tinerilor ca un set de repere menite a le orienta existența. Acestea sunt clasicele povești și marile epopei ale umanității (inclusiv Biblia). Personajele lor erau modele, situațiile pe care le traversau erau constante ale vieții, iar formularea tradiției devenea expresia clară ce numea (și aducea la lumină) secvențele cotidianului. Lucrurile acestea erau citite, recitate, recitite, meditate și interiorizate de așa manieră că, prin intermediul lor, astăzi definim culturi. De câteva decenii le-am abandonat pe toate și, în locul lor, am instituit – în bună logică structuralistă – un ”alfabet” de date ale prezentului și un set de relații care le leagă și le dau relevanță. Mai nou, am trecut la etapa următoare: nu mai învățăm ”conținuturi” (care – nu? – oricum se schimbă), ci metode (sau mai exact algoritmi) de producere a ceva. Pentru că – asta e marea idee a timpului nostru: metoda își produce singură obiectul, în mod analog felului în care tehnologia produce realitate. La vremea lui, cu 2500 de ani în urmă, Aristotel definea metoda ca fiind adecvarea cunoașterii la obiectul ei. Astăzi, metoda e algoritmul de producere a ceva: o serie de pași (de itemi), legați între ei, prin care se ajunge de la A la B. Pașii aceștia pot fi oricum (și se schimbă mereu); important e să poate fi transpuși într-o tehnologie al cărei randament să se supună ”criteriilor de eficiență” pe care le formulează momentul.
Lucrurile acestea chiar s-au realizat, dar – cu adâncă tristețe – nu de școală (ca dovadă a faptului că pedagogia e incapabilă să producă metodologii eficiente și, prin urmare, e o pseudoștiință), ci de tehnologiile informației. Monitorizarea atenției prin intermediul studierii privirii, a comportamentului (mai ales a celui adictiv) prin studiul descărcării a nu-știu-ce substanțe chimice în creier, etc.; lucruri cvasi-pavloviene, dar – ne place sau nu – eficiente. La ora actuală platformele online, cu algoritmii lor adaptabili, sunt mult mai eficiente în a-și transmite mesajul decât orice fel de școală. Avem de-a face o tokenizare a umanului care cuantifică precis ”informația” în funcție de fixarea și intensitatea privirii și, astfel, o selectează doar pe cea eficientă, adică (imediat) vandabilă sau aducătoare de bani din reclamă. Cum bine se știe, tehnica e neutră, nu e nici bună, nici rea; determinarea ei valorică ținând de moralitatea celui care-o utilizează. Ca atare toate lucrurile imorale și ilicite (lau la limita licitului) se supun acelorași ”criterii” tehnice și de piață ca cele morale și cele legale. Cu o mică nuanță: primele sunt mai tentante decât ultimele. Atunci când ne plângem de degringolada morală a tinerelor generații, ar fi bine să medităm și la faptul că educația lor derivă din metodologii care au ca model tehnologiile și partea ei etică se reduce la o colecție de ”trebuie să”-uri de un trist cenușiu.
Mai e ceva, metodologiile acestea, ținute ca universale, au ajuns un soi de ”pilot automat”, care ne dispensează de faptul de-a mai gândi asupra rosturilor cunoașterii și-a educației. Ceea ce ni se livrează în aceste scheme e mai important decât orice cunoaștere și, ca atare, e un adevăr nechestionabil. Nu e nici un secret: acest ”adevăr” se fabrică în universitățile americane. Noi îl preluăm din State, cu un ușor efect de ecou, datorat momentului în care se-ntorc acasă bursierii noștri de acolo. Și cum America e garantul universal al economiei, cunoașterii și apărării în zilele noastre, a pune în discuție o teorie la modă în America revine la fi obscurantist și retrograd. La-nceput le traduceam, acum le livrăm direct în engleză. Toate datele ”care se cer” la noi au o singură menire: să confirme – iarăși și iarăși – teoriile americane. Le confirmăm, tenace, chiar și după ce-au ieșit din uz în America. Sufletul nostru e în America, dar – dintr-o greșală a Demiurgului cel Rău – corpul nostru e în altă parte. Ca un corolar: toate problemele educației noastre sunt cele ale educației americane. Ceea ce ne pasionează pe noi e raportul dintre religie și știință și problemele diversității – teme prin excelență ale școlii (și societății) de peste Ocean. Dacă ne lovim de ceva pe care nu l-au studiat americanii, ne pare rău, dar n-avem metodologie – și, ca atare, problema nu există. Și, bineînțeles, nimeni nu se ocupă de probleme ce nu există.
În toate facultățile, în cei trei ani de studii se face ”cercetare”. Asta cu tineri care abia citesc și care scriu aproximativ. Dar ce contează toate acestea? Poți să cercetezi – adică să faci muncă independentă – și dacă nu ști nimic; că doar de-aia s-a inventat internetul și, mai nou, Inteligența Artificială. La examenele de titularizare, 75 – 80 % e pedagogie și metodică. Cunoașterea ca atare a unei / unor științe, a marilor ei teorii, a confruntărilor de idei din cadrul lor, capacitatea de-a prezenta clar aceste lucruri nu mai contează. Sau, mai exact, sunt ”presupuse”: vii deja cu ele în facultate, unde te abandonezi beatitudinii ”cercetării”. Și tot noi ne mirăm că avem geografi care cred că pământul e plat, biologi convinși că lumea nu-i mai veche de 6000 de ani, medici ce consideră că vaccinurile sunt arme de exterminare în masă, neurologi ce au găsit ”aria lui Dumnezeu” în creier, istorici adepți ai lui Antonescu și Ceaușescu etc. Toți, să ne înțelegem, ”cercetători de prestigiu” în domeniul lor, așa cum o atestă numeroasele lor diplome (de licență, de masterat, de doctorat, de grade, de DPPD) plus articolele ”indexate”. Teoria chibritului buchisită după schemele americane e exact opusul exersării discernământului.
Dacă avem o teorie – completă – a învățării, faptul de-a aprofunda un domeniu sau altul poate deveni o activitate privată. De ce să mai studiem matematica, chimia, literatura franceză sau istoria artei? Putem învăța ”metodica” și ”metodologia” studiului; modalitatea – verificată în America – prin care într-un număr finit de itemi (care pot fi concentrați și-n 30 de secunde) se poate învăța orice. Așa că putem desființa specializările universitare – sau, și mai bine, le putem reduce strict la niște ”departamente de cercetare” (cu 2 – 3 angajați) și putem preda doar ”metode și tehnici de învățare” eventual, hai să fim generoși, cu o ”didactică a disciplinei” pentru culoare. Iar absolventul dă concurs de angajare doar din pedagogie și, acolo unde ajunge, i se dă ”grila” cu materiile pe care urmează să le predea: matematică, biologie, religie, limba germană, cunoștințe civice și orice altceva. Dacă totul se învață la fel și se predă la fel, de ce nu poate un om să predea de toate? Spuneți-i asta domnului Bolojan și-i va tresări inima de bucurie. Fiecare Unitate Administrativ Teritorială rurală (după comasare) se va vedea dotată cu un profesor (care va cumula și activitatea de bibliotecar) ce va preda tot ceea ce Consiliul Local al comunei va considera ca fiind util din Curriculumul la dispoziția Comunității. Normarea, evident, va fi maximă, iar salariul minim. Și așa vom rezolva – măcar în parte – problema deficitelor financiare din educație.
Mă tem că acesta e idealul, înainte de marea trecere a școlii în online: elevii vor fi ”monitorizați” după privire, testările vor fi pe device-uri, totul fiind ”delocalizat” – adică de acasă. ”Profesorii”, evident, vor fi programe de Inteligență Artificială, cu ”interfețe prietenoase”. Iar neprezentarea la orele de pe ”platforme” va fi imputată părinților, care vor plăti amenzi. Școlile ”în format fizic” vor fi parțial subvenționate de stat (eventual prin granturi) și parțial (adică majoritar) de către părinți. Iar acolo, probabil se vor studia – de către viitorii miniștri – lucruri care acum se predau la Fundația Calea Victoriei sau la Casa Paleologu. Dar, evident, asta doar pentru cei – infim de puțini – pentru care viața nu va fi 10 ore de muncă / 7 zile + două săptămâni / an de concediu în Grecia sau Turcia. Restul, cei mulți, vor beneficia de disciplinare online și de calificare la locul de muncă. Până ce Elon Musk ne va trimite pe toți acasă, cu ”venitul minim universal” și, fericiți că putem face orice, nu vom mai face nimic. Dar, până atunci (și cine știe dacă paradisul nimicului cotidian ne va fi dat în această viață?) pedagogiile și metodicile vor domina viața celor ce se ocupă cu educația. Ele vor fi singurele ”criterii” de angajare și de promovare. Totul va depinde de ele. Și, inevitabil, de Masteratul Didactic și de cursurile – n-ar fi bine să fie anuale? – la DPPD.
Ca toate activitățile formale și lipsite de conținut, și acestea vor secreta o castă de funcționari (n-ar fi bine ca ei să conducă și universitățile și inspectoratele?) și un limbaj gongoric, care-l va depăși pe cel al comentariilor și al omagiilor din alte vremuri. Și, bine înțeles, toate acestea vor fi ”științifice”; la fel de științifice ca ”materialismul dialectic și istoric” (pe care unii pedagogi de școală nouă l-au predat – la fel de neutru – în școala veche). Iar activitatea funcționarilor, cum bine se știe, nu e să facă ceva, ci să-i verifice și să-i taxeze pe cei ce fac ceva. De aceea, probabil, norma ideală ar fi de trei metodiști, ”specialiști în metodologii didactice”, inspectori și ”personal de acreditare” la fiecare profesor care predă. Căci predatu-i floare la ureche (indiferent de școală și de materie), dar ”organizarea științifică a activităților de predare – învățare”, ”monitorizarea proceselor didactice”, ”redactarea metodologiilor de evaluare” și alte asemenea presupun un efort pe care țara e datoare să-l susțină. Aș îndrăzni să spun cu trei norme și cinci gradații de merit pe cap de ”specialist”.
Și, pentru că avem la dispoziție programa Masteratului Didactic, să vedem cu ce se vor ocupa cei ce-l vor urma. De pildă: ”Managementul învățării și al emoțiilor în școală”, unde se va studia, între altele: ”Aplicarea metodelor și tehnicilor învățării nonformale, care susțin dezvoltarea personală a elevilor/ grupurilor de elevi, presupun activități de reflecție și creează stare de bine la nivel individual și al comunității de elevi”. Sau, altă disciplină: ”Decizii educaționale bazate pe dovezi științifice”, unde avem, iarăși, între altele: ” Meta-cercetarea și sinteza dovezilor științifice Rolul meta-analizelor și revizuirilor sistematice în consolidarea dovezilor în educație Cum interpretăm efectele statistice în context educațional – conceptul de mărime a efectului Limite ale meta-analizei: bias de publicare, selecție de studii, variația metodologică”, ori ” Tendințe contemporane – cercetare participativă și dovezi co-construite Cadrul didactic universitar ca agent de cercetare și schimbare în instituția sa (teacherresearch nexus); Cercetarea reflexivă și autoreflecția ghidată de practică Colaborarea profesorilor cu cercetători, mediul academic și mediul social”. Curat știință! Te miri că strămoșii noștri au putut învăța ceva fără ”aportul noilor metodologii”! Sau poate că n-au învățat nimic. Căci școala ”adevărată” abia acum începe.
Fie-mi permit să repet ceea ce am mai spus și cu alte ocazii: dincolo de aceste lucruri triste și ridicole e ceva cu adevărat grav. Scopul acestor giumbușlucuri verbale e acela de-a devia atenția de la ceea ce se dorește: ca până în 2050 să rămânem cu cel mult o treime din personalul didactic actual. Asta dacă nu ne dă IA-ul afară pe toți.
Ceea ce fac acesti impostori, acesti asa zisi experti in pedagogie si psihologie, reprezinta o agresiune impotriva cunoasterii autentice, impotriva ideii de intelegere stiintifica a lumii in care traim. Ei sunt autorii morali ai regulilor birocratice ce sufoca invatamantul cu lucruri complet inutile si asta se petrece de multi ani, cu acordul altor impostori care populeaza institutia numita ministerul educatiei.
In conditiile in care in Romania ne confruntam cu un procent de peste 65% din populatie care pare a fi compusa din cretini nevindecabili, consecintele acestui „tip de educatie” pe care-l pregatesc acesti demagogi cu minte putina vor fi dramatice.
Categoria asta de „experti” in psiho-pedagogie e compusa din personaje care in calitate de elevi nu erau in stare sa priceapa nimic din ceea ce se cheama matematica, care in calitate de elevi nu erau nimic altceva decat niste papagali specializati in a reproduce ceeea ce auzeau sau citeau. Niste nulitati absolute, dar care au pretentia ca detin cheia succesului in ceea ce priveste educatia. Clica asta este partial vinovata de halul in care se afla invatamantul azi.
Nu se pot forma asa zisele competente daca ideea pe care o tot plimbi este ca incarcam elevii( studentii) cu ceea ce ei psiho-pedagogii considera „cunostinte inutile”, fara a fi in stare sa demonstreze de ce ar fi inutile cunostintele respective. Nu au niciun fel de apetente in a intelege ca formarea prin invatarea matematicii, de exemplu, formeaza stiluri de viata, formeaza caractere, in spiritul rigurozitatii, adevarului, gandirii logice si corecte, etc
Da, acesta e scopul (pe care toți îl cunosc): reducerile! Tăierile, ridicate la rang de soluție miraculoasă și, mai ales, fără alternativă. De universități, de școli, de programe de studii, de personal, de bugete etc.
În universitățile din Occident, mai ales cele tehnice, departamentele de pedagogie s-au desființat de mult timp. A pune accentul pe CUM, pe metodică, când nu prea ai CE și nici CU CE preda, este exact ca-n bancul cu restaurantul care servea orice, iar când a cerut un client sandwich cu ureche de elefant, n-au putut onora comanda din lipsă de … pâine.
O prostie uriașă, o reminiscență ruso-sovietoidă, o învârtire în jurul cozii cu instrumentul de tăiat rotit amenințător deasupra capului. Conduși de un băiat cu gândire mecanică, care crede că soluțiile problemelor sunt exclusiv procedurale și de natură administrativă. Altfel, nu ne vom putea încadra în previziunea de 11 milioane locuitori în 2100 (https://population.un.org/…), sau 6 milioane, în varianta pesimistă.
Ca de obicei, articol excelent, felicitări !
Cred ca aveți dreptate
Cei care vor sa îngroape învățământul românesc sunt tot aceia care vor sa îngroape și poporul roman
Dar în cazul de față ce e de făcut? Sa ajungem ca și în sănătate sa plătim salarii de 15000 de lei pe luna doar ca să nu plece profesorii din sistem? Cât mai duce tara aceste salarii?
Să fim (politicienii adică, expresia populară) cu scaun la cap. Altfel sigur că și medicii și profesorii umiliți [ca și magistrații până în 1995] vor considera c-ar merita pensii speciale- măcar s-acopere contribuția cvasi-inexsitentă la pensie potrivit acelei crunte perioade, de fapt, către așa ceva ne-ndreptăm cu actualul proiect, dar pentru mult-obosiții și solicitații psiho-pedagogi.
Învățământul românesc este deja „îngropat”, de stat dar și de cei din „sistem”. „Învățământul românesc produce tâmpiți” a declarat unul Băsescu -Petrov în aplauzele „intelectualilor lui Băsescu” pe care nu-i mai pomenesc aici că nu-mi mai apare postarea. Mai bine am conchide că în problema Educației NIMENI NU ȘTIE CE TREBUIE FĂCUT. Toți urlă că nu e bine, dar cum e bine nu spune nimeni. Iar eu, ca simplu cetățean, voi spune numai: de ce să mai plătim taxe dacă Învățământul românesc produce tâmpiți?
Perfect adevărat chiar cerând o tușă mai îngroșată în care învățământul ” a evoluat” în ultimile decenii sub imperiul unor dese schimbări de miniștri, a pătrunderii in Minister a tot mai multor neaveniți ” calificați” politic și validați de ” mărimile vremii democratice” , de inventarea unor formule de ” evoluție didactica” – gen perfecționări inutile și costisitoare in care sunt angrenați tot felul de ” inteligenți ai meseriei” care habar nu au de procesul efectiv de predare- învățare – evaluare dar care și- au rotunjit binișor veniturile pe seama propagandei demagogice de modernizare cu orice preț a învățământului cu misiunea mesianica a cadrului didactic de a scoate generații de absolvenți rupți de realitate de până atunci în oameni capabili să stăpânească toate forțele naturii dar rupți de viață , lipsiți de orizont și robotizați conform cerințelor vremii. Deși avem exemple luminoase in trecut culminând cu Spiru C. Haret , ” marele ministru” , fondator al învățământului modern românesc prin reformele sale asupra învățământul primar, gimnazial, secundar universitar și profesional , și care a promovat magistrat principiul ” legării scolii de viață” , de ridicare a culturii poporului, a satului românesc și a țăranului român , de pătrundere a vieții economice și financiare în lumea rurală ( care reprezenta la sfârșitul sec XIX și inceputul sec XX aproape 80% din populația și economia României) , niciun ” inteligent” de la Ministerul Învatamantului nu a vrut dau nu a știut să se aplece cu sârg asupra sensului reformelor haretiene , să le înțeleagă și să extragă din ele ideile valoroase pe care sa le adapteze și să le transforme într-o pârghie românească de promovare a unui ” drum național romanesc” in pregătirea noilor generații și nu sa copieze manuale, programe, instituții, modele , idei , bune teoretic, dar care nu se potrivesc specificului național din niciun punct de vedere – nici economic, nici teritorial , nici că act managerial și atât mai puțin cu tradiția , gândirea și felul de a fi a poporului român plămădit in veacuri de istorie și etnogeneză românească cultivată prin limbă , cultură , obiceiuri, religie și secole de lupta înverșunată de supraviețuire în aceste meleag de lume. Actul de învățământ este o vocație , o arta , o dăruire permanenta intr- o activitate de apostolat , de întrepătrundere organica cu mentalitatea tinerelor generații, cu sensul evoluției , cu dragostea și inteligența de a împleti eternul imuabil cu Noul grandios și cu misiunea nobila neimpusa de nimeni de a da un țel și un scop țării noastre în propășirea ei în concertul european și internațional prin actul de cultura , de cunoaștere și înțelegere patriotică a comandamentelor neamului românesc pentru viitorime și dainuire pe aceste pamanturi stramosesti
Mulțumim!
Foarte buna documentarea autorului si prezentarea punctelor sale de vedere. Prin urmare, totul este o solutie pt universitati sa faca norme si bani in plus cu aceste masterate didactice. Iar cresterea normei si a nr. de elevi la clasa este in fapt o scadere cu 1/5 a invatatorilor si profesorilor la nivel de tara. O mare bataie de joc fata de viitorul natiunii.
D-le Maci,
Problema nu este nici pe departe ca nu este profund adevarat ceea ce spuneti, toata lumea o stie, este de bun simt. Problema este in schimb ca atitudinea de lasitate profunda a universitarilor a promovat accederea unor idei timpe gen masterat didactic, de la creierile propunatorilor (Funeriu, Miclea, David, etc.), catre formula de articol de lege.
Este clar ca buna ziua ca aceasta aberatie denumita pompos ‘masterat didactic’ are drept crez si obiectiv generarea de norme pentru ore suplimentare pentru ‘oamenii de stiinta’ (as puna aici 1,000,000 de ghilimele pt. a suprinde ridicolul sintagmei) din pedagogii, psihologii, sociologii si tot felul de asemenea discipline mai mult sau mai putin inutile in ecosistemul univ. de cercetare avansata si educatie (adica a ~ 80 % din ce avem in RO). Caci doar pt. ei a fost creat masteratul didactic; nu pt. viitorii profesori, nu pentru imbunatatirea calitatii educatiei, nu pt. orice are de-a face cu ecosistemul preuniversitar. In ce ma priveste am avut efectiv norocul de a fi fost obligat sa parcurg doar modulul socio-pedagogic, si au fost cele mai pierdute (sic !) 2-3 luni din viata mea. Nu m-a ajutat cu absolut nimic, nu am ramas nimic util si transferabil studentilor in actul de predare, la < 2 h de la finalizarea sa, a fost doar timp pierdut pt. ca 3-4 inutili sa aiba norme in acel semestru.
Eu sper ca masa critica a ideilor de genul celor sustinute in articol sa se atinga ASAP si sa contribuie la iluminarea studentilor, care-si vor distruge cariera mergind pe acest drum (licenta + masterat didactic). In afara de un post in bataie de joc si la mina unor pitecantropi de tot felul de inspectori, metodisti, care mai de care mai toxici pentru profesia de 'profesor', platiti si in mai mare bataie de joc, respectivi nu vor mai putea evolula in nici un fel in cariera. Ioc masterat stiintific = ioc doctorat = <<<< sanse de evolutie in societatea viitoare (AI, stiinta, STEM, cunoastere stiintifica, transfer de cunostinte catre economie, etc.).
Părerea mea: este perfect adevărat ceea ce susțineți. Am 39 de ani la catedră și încă mai sper să întâlnesc colegi tineri și dedicați.
Corect!
Felicitări!
Dar să nu uităm că masteratul a apărut pentru că diploma universitara e accesibila tuturor analfabeților. Iar docentura, pentru că doctoratul e accesibil tuturor impostorilor.
Desigur, specializările se asigura doar privilegiaților, care își pot plăti examenele.
Pentru pedagogie, armata, MI toate gradele astea știintifice sunt ridicole.
Cred eu.
Gradele stiintifice ar trebui sa certifice un alt nivel de cunoastere, mai bun si complex. Dar in Ro nu este inca asa. Ar trebui fara grade stiintifice dar recunoasterea oficiala in fata unei unei comisii internationale/ nationale a gradului de expert.
Comentariul conține mai multe generalizări abuzive, afirmații nefondate și o atitudine disprețuitoare față de sistemul educațional și academic:
1. „Masteratul a apărut pentru că diploma universitară e accesibilă tuturor analfabeților.”
Fals.
Masteratul nu a apărut din cauza scăderii calității studiilor universitare, ci din nevoia de aprofundare profesională și de specializare. În cadrul Procesului Bologna, studiile superioare au fost împărțite în cicluri: licență, masterat, doctorat. Această structurare are rolul de a oferi o tranziție logică între niveluri de competență, nu de a „repara” pretinse lacune ale licenței.
Mai mult, afirmația că „diploma universitară e accesibilă tuturor analfabeților” este o insultă gratuită. Admiterea la facultate presupune trecerea unui bacalaureat național, iar finalizarea licenței presupune promovarea unor examene și proiecte. Dacă există carențe de calitate în unele instituții, ele nu justifică anularea meritelor generale ale învățământului superior.
–
2. „Docentura, pentru că doctoratul e accesibil tuturor impostorilor.”
Inexact și cinic.
Doctoratul nu este „accesibil tuturor impostorilor”, ci presupune: minimum 3 ani de cercetare, publicarea unor articole științifice în reviste de specialitate, redactarea unei teze academice supuse unei susțineri publice.
Da, pot exista cazuri izolate de impostură, dar acestea sunt excepții, nu reguli. Ele trebuie tratate punctual, prin evaluare și sancțiune academică, nu prin discreditarea întregii comunități științifice. Iar „docența” – unde mai există – este o recunoaștere a unui nivel superior de excelență profesională, nu o reacție la o pretinsă impostură generalizată.
3. „Specializările se asigură doar privilegiaților, care își pot plăti examenele.”
Neadevărat.
În România și în multe alte țări europene, învățământul superior este public și subvenționat de stat, cel puțin parțial. Accesul la specializări se face, în general, prin concurs (examen scris, dosar, medie etc.). Dacă există taxe, ele nu sunt plăți pentru notă sau diplomă, ci pentru acoperirea costurilor administrative în cazul locurilor cu finanțare privată.
Această afirmație confundă corupția (care, dacă există, trebuie dovedită și sancționată) cu sistemul educațional în sine. Nu e corect să generalizezi de la abuzuri punctuale la întregul mecanism al accesului la educație.
4. „Pentru pedagogie, armată, MI toate gradele astea științifice sunt ridicole.”
Reducționist și ignorant.
Pedagogia este o știință a educației, iar dezvoltarea sa necesită cercetare. Armata și Ministerul de Interne lucrează cu noțiuni de strategie, securitate, management, psihologie operațională – toate domenii unde cercetarea științifică este absolut necesară.
Dacă am renunța la aceste grade „ridicole”, am rămâne cu un sistem de formare dogmatic, rigid, în care nu se mai inovează nimic. Iar în materie de securitate și educație, tocmai absența gândirii științifice duce la stagnare și eșec.
5. „Cred eu.”
Este, desigur, dreptul oricui să creadă ceva. Însă, în spațiul public și în orice discuție serioasă, opiniile nu sunt toate egale: o opinie trebuie să fie susținută prin fapte, logică, și argumente clare. Altfel, e doar un resentiment formulat în cuvinte mari, dar fără fundament.
Comentariul pare mai degrabă un manifest al frustrării personale decât o analiză critică validă. Folosește apeluri la dispreț, generalizări abuzive și neîncredere sistematică pentru a delegitima un întreg domeniu profesional și academic. O astfel de poziție, chiar dacă poate părea „revoltată” sau „curajoasă”, nu aduce nicio soluție, ci doar întărește cinismul și ignoranța.
Dacă există probleme în sistem – și da, există – acestea trebuie discutate cu onestitate intelectuală, nu cu sarcasm. Altfel, rămânem doar în zona de glume amare pe internet.
Singura solutie pragmatica, accesibila mai ales universitarilor de calitate, care au invatat putin mai multa matematica, fizica si in general stiinte acordate la contemporan prin comparatie cu nulitatile psiho-pedagoage (sic): demontati agresiv bazele acestui masterat educational, discutati cu studentii, lamuriti-i ca-si pun nicolava la picioare intrind in viata cu o asemenea prostie de program de studiu care le inchide mai toate optiunile reale de dezvoltare individuala in stiintele care merita si care implicit se cer si se vor cere din ce in ce mai mult (inginerie, STEM, etc.).
Explicati studentilor ca optiunea lor pentru o cariera in preuniversitar va ramine in continuare viabila si fara acest masterat educational de 3 parale, educindu-se cu adevarat in programul de studii ales la licenta (mate, chimie, biologie, etc.). Asta e singura cale pt. a deveni un profesor bun: sa stapinesti in primul rind partea stiintifica a disciplinei de care apartii, nu aberatii si prosteli psiho-pedagogice. Altminteri, studentii saracii nu vor face altceva decit sa alimenteze orele suplimentare pentri inutilii sus-mentionati din universitar, in detrimentul personal (nu cultura stiintifica, nu performanta didactica si stiintifica, nu cunostinte stiintifice veritabile..doar bla-bla-bla-uri psihologice si pedagogice).
Doar asa se pot salva generatiile viitoare de profesori din preuniv. de spalarea pe creier si cvasi-imbecilizarea cu acte in regula, oferite de parcurgerea acestui ‘masterat’ educational.
Nu trebuie acceptat așa ceva sub nicio formă! Universitățile lui David nu mai au studenți plătitori…Aici este problema! Singura problema! Nu ne face mai deștepți un masterat inutil…Este vorba doar despre bani, pentru că oamenii au realizat că prin studii nu realizezi absolut nimic in tara asta de hoți inculți și refuza sa mai urmeze facultatea! Daca ai carte, n ai parte! Singura lor speranța este in profesori care trebuie sa plătească pentru a urma aceste masterate inutile! Cu ce mă ajută pe mine un masterat după 32 de ani la catedra? Cu absolut nimic! Suntem doar o fabrică de bani pentru ei, cu diplome inutile! Atâta tot!
Ca sa fii învățător/ profesor/ educator îți trebuie HAR. Era și o poezie, parcă de Goga: „Învățător tu ai nume ce L-a avut Mântuitorul./ În urma Lui pășește astăzi să luminezi întreg poporul.”
Azi „învățătorii ” au devenit doar niște salariați cârcotași….
Sincere felicitări! Păcat insa că vorbiți cu surzii! Marii cercetători din CNACTDU nu vă înțeleg, nu vă apreciază!
Continuați să scrieți, Continuați să acționați. Nu va fi in zadar!
În sfârșit cineva care o spune direct….Excelent!
Așa era cât pe ce sa fie măturată de niște doamne luminate facultățile de Pedagogie muzicală. Cu un sistem coerent și aplicat care a dat zeci de generații de profesori de MUZICĂ au rupt educația muzicală prin obligativitatea Masterului Pedagogic.
Noroc ca niște minți luminate au salvat facultățile de Pedagogie muzicală în facultăți de Educație Muzicală. Aceeași Marie cu altă pălărie. Ca sa facă loc inteligențelor pedagogice, dar rupte total de arta muzicală
Ministerul educației are nevoie de un ministru care a funcționat că profesor în învățământul preuniversitar, nicidecum de un universitar. Problemele dificile, diverse, sunt la nivelul preuniversitar ului, nu in universitar unde exista autonomie. Și da, masterul didactic nu își are rostul. Facultățile de 4 ani, ar fi suficiente ( inclus aici și masterul). Domnul ministru sporește numărul de norme in universitar, iar în preuniversitar, unde e temelia educației, îl micșorează. Și încurajează prostia cu 7-8 manuale alternative la o disciplină. Oare 3 nu erau suficiente? Un copil de clasa a 6 a a primit la sfârșitul anului școlar 32 de manuale( unele editate chiar anul trecut), iar acum au fost lansate alte manuale.
Acest ministru nu prea știe cum funcționează învățământul preuniversitar și o cam da in bara.
Dacă domnul Maci a ajuns să spună toate acestea printr-un punct atât, atât de apăsat pe „i”, situația e extrem de urât mirositoare și pesemne insuportabilă. Dacă nici oamenii de la firul ierbii nu știu în ce hal le ajung studenții în amfiteatre, cine altcineva? Sper că mulți și relevanți specialiști practicieni vor escalada problema până pe 15 august, legat de dezbaterea aceea la mec.
Odinioară îmi spunea o profesoară univ. de psihologie cu care am colaborat câteva zile în ce hal sunt studenții săi. Femeia spunea cu ochii cat cepele că sunt îngrozitori, fără bun simț, nu știu ce e acela efort. Dacă zic „odinioară „, doar socotiți câți ani sunt de atunci și câți au ieșit de pe băncile universității sub ochii lor. Nu cred că doamna are un rol în vreun master didactic, nu știu….dar dacă ați analiza măcar rețelele de conexiuni între personalul din universități vi se va părea chiar și o facultate de psihologie, de la care poate te-ai aștepta la umanismul maxim, tot o oglindă a sistemului, nu face excepție deloc. Cum e posibil ca cei mai buni din an, aleșii (si câștigătorii de concursuri-bidon) să fie exact (dar exact!) fii sau fiicele, soții, soțiile unora din acea universitate sau te miri cărui primar comunistoid, în timp ce adevărații valoroși să fie nevoiți să emigreze pentru a-și găsi locul sau să și-l găsească numai după studii în plus în Australia, doar pentru a-și face valoarea vizibilă, confirmată?!
Nu, niciodată forma nu va umple un fond!
Fratele meu Laurențiu, care a lucrat în Suedia ca profesor de matematica, mi-a spus ca învățatul s-a degradat și acolo din cauza birocrației. Eu văd aceeași mână criminală din timpul comuniștilor . Nu s-au întors, sunt aceiași.
Articolul e cam pesimist. Nu va gândiți la familiile pedagogilor universitari care beneficiază de vânzările de cărți pedagogice de teoria chibritului la mii de profesori aspiranți care participă la aceste mastere, module pedagogice și alte mistere. Unii le vând direct de pe catedra facultății de psihologie. Profit maxim netaxat de la profesori care ajung in școli în care directorul le cere note maxime, sa ia cat mai mulți elevi bursă, sa fie părinții mulțumiți, să voteze cu cine trebuie și le da burse , mese calde de la cantina prietenilor de la Buzău , și cazare după prânz la programul Scoală după școală care dublează salariul unor tute cu liceul pedagogic ajunse bone de lux la stat cu salarii de manageri la privat.
Va salut. Nu am înțeles totuși dacă,, stabilimentele” gen Casa Paleologu sînt de bine sau de rău. În chestie cred că atîtea vreme cît se supun legilor și reglementarilor statului în care funcționează și, mai mult, nu sînt subvenționate de stat totul e mai mult decît ok. Mai adaug ca nu sînt prezente în scoli. În comparație cu, cultele religioase care nu știu ce să mai inventeze ca să fenteze legile și reglementarile (cu trimitere expresă la cultul ortodox) mai sînt subvenționate si de stat adică noi toți. În plus și asta e foarte rău umbla razna prin scoli tot pe banii noștri.
Am două nelămuriri legate de acest articol: 1. de ce faceți din când în când trimiteri la psihologie, dacă tema articolului este ” Masteratul didactic”?
2. considerați din start că orice bun matematician, bun fizician poate transmite cu succes „știința” pe care o deține elevilor dintr-o clasă de elevi?
Sunt total de acord cu opinia ca masterul didactic, asa cum este el conceput acum, este in buna masura tributar unor interese “lucrative” si serveste insuficient scopurilor pentru care a fost creat. Daca asta este realittea, si chiar este, atunci solutia logica ar fi corectarea situatiei.
Constat insa ca, atit articolul, cit si reactiile la acesta, merg intr-o directie fundamental gresita, sustinuta, pe de o parte, de o atitudine resentimentara, iar pe de alta parte, de o intelegere insuficienta a problemei.
Daca comentariile de pina acum ar fi reprezentative pentru conceptia cadrelor didactice din Romania, atunci ar trebui sa ne ingrozim. Am fi pierduti fara nici o speranta de recuperare.
Sa ma explic:
1. Ceea ce este acum masterul didactic a aparut din necesitatea reala ca persoanele care ajung in fata elevilor sa fie pregatiti pentru a sustine o activitate didactica eficienta, bazata pe principii si metode pedagogice validate stiintific. Ideea ca pentru a fi profesor este suficient sa ai “har”, este categoric gresita. Nu ca harul nu ar fi necesar. Atita doar ca el este, prin natura lui, rar, iar profesorii de care avem nevoie sunt mult mai multi decit oamenii cu har didactic care ar dori sa mearga la catedra. Ca urmare, o forma institutionala de pregatire este obligatorie. Daca masterul nu functioneaza, trebuie sa il reforman, nu sa il eliminam. Iar reformarea ar putea fi si transformarea in altceva decit o structura masterala, daca asta nu serveste scopului final.
2. Am fost consternat ca nu am vazut in comentarii nici o tresarire in raport cu declararea pedagogiei ca pseudostiinta! Sa intelegem ca aceasta este in aceeasi linie cu astrologie si numerologia, de exemplu? Nici nu ma mai mir ca pe un astfel de fond de intelegere sunt acceptate in scoli initiative derizorii, profund nestiintifice. Imi vine in minte aici “contractul” încheiat de un inspectorat scolar cu o firma care se oferea sa faca elevilor consiliere vocationala cu ajutorul unui dispozitiv de scanat miinile. Si nu e singurul caz de acest gen. La asta duce popularea scolilor si institutiilor de conducere cu persoane rupte de intelegerea elementara a principiilor si metodelor stiintei.
3. Articolul promoveaza o viziune deschis antistiintifica si prin ridiculizarea antrenarii studentilor in proiecte de cercetare. Evident acest lucru trebuie sa aiba loc numai sub coordonarea profesorilor. Rostul cercetarii studentesti este mai profund decit pare la prima vedere. Desigur, putini vor ajunge sa fie cercetatori, dar absolut toti ar trebui sa fie capabili, odata ajunsi in profesie, sa citeasca si sa inteleaga literatura stiintifica din specialitatea lor. Numai asa avem garantia mentinerii unui grad ridicat si actualizat de competenta, pe parcursul carierei. Altfel vom avea absolventi care cred ca pamintul este plat, ca medicamentele nu vindeca nimic, ca vaccinurile nu sunt utile s.a.m.d.
Pe scurt, elanul demolator nu serveste decit atenuarii frustrarilor personale, dar nu ajuta la constructia unui mediu educational eficient.
Eu as sustine o etapa de formare preliminara accederii la catedra care sa cuprind trei module: unul axat pe specialitate, altul axat pe motodologie didactica, si unul dedicat metodologiei cercetarii in educatie. Toate insa judicios concepute si sustinute de cadre didactice competente. Ca vor functiona toate la un loc, sau separat si succesiv, sub responsabilitatea unor institutii diferite, asta conteaza mai putin. Nu conteaza nici daca se vor numi master sau nu.
Stimate Domnule Popa,
vă mulțumesc pentru observații. Parțial sunt și eu de acord cu dumneavoastră: da, trebuie să existe o anumită rigoare, deopotrivă în pregătirea profesorilor și în felul în care ei își transmit cunoștințele generațiilor tinere. Însă – eu unul – nu aș asimila această rigoare științei și, mai ales, în nici un fel pedagogiilor și metodologiilor didactice ce se predau acum în facultățile din România. Vă rog să mă credeți: sunt un admirator al pedagogiei clasice (cea care merge de la Platon la Dewey) deoarece văd în ea nu atât o propunere de practică a învățării – care, aproape întotdeauna, e marcată de utopie -, ci mai curând, o tentativă antropologică de înțelegere a devenirii umane și a rostului cunoașterii și a învățării în această devenire. Dacă ar fi după mine aș propune un curs de meditație asupra marilor ei texte (cele mai multe traduse în românește, pe vremuri, în colecția ”Biblioteca de pedagogie” de la Editura Didactică și Pedagogică). Așa cum spunea un filosof despre marii gânditori: adevărata lor măsură e eșecul lor, care nu are de-a face cu nu-știu-ce disfuncționalități, ci vizează anvergura și profunzimea înțelegerii pe care ei au încercat-o. Fiecare din acești maeștri-gânditori s-au oprit la o limită a înțelegerii care, pentru noi, poate fi prilej de meditație și de judecată. Însă – sper că veți fi de acord – lucrurile acestea nu au nimic în comun cu ”design-ul curricular” și ”planificarea lecțiilor” ce se predau la ”modulele pedagogice” și cu atât mai puțin cu vorbele goale din care am citat câteva la finele textului de mai sus. Pot accepta că astfel de șabloane de gândire ”se implementează” din nevoia ”standardizării” învățământului în România, dar mă îndoiesc că ele îi ajută efectiv pe cei care se află în contact direct cu elevii. Cred, mai curând, că lectura și verificarea în concret a unor autori contemporani care se apleacă asupra modului de-a gândi al tinerelor generații le-ar fi de folos. (Aveți aici – https://hotnews.ro/copiii-nostri-cine-sunt-ei-257129 – tentativa mea de a citi un asemenea text.)
În fine, aș apăra încă odată cuvântul ”artă”, care mi se pare că numește mai bine decât orice activitatea profesorului la clasă: stilistica nuanței, refuzul șablonului și al paușalului, atenția și deschiderea, uneori pierderea tactică pentru câștigul strategic. Îngăduiți-mi să observ un lucru: succesul ”psihologiilor motivaționale / pozitive / de dezvoltare (și cum se mai numesc)” vine tocmai din faptul că ele se propun ca arte, flexibile, adaptabile, ”customizabile”, bazate pe exemplu, asociere, povestioare exemplare, jocuri de rol, meditații etc. acolo unde școala se debitează în scheme, puncte și subpuncte, definiții (ce nu respectă criteriile logice), învățat pe de rost și alte asemenea. ”Psihologiile” pomenite au succes nu pentru că înseamnă ceva (”nucleul lor tare” e un set de platitudini generoase și – ca atare – inaplicabile), ci pentru că au reușit să exproprieze parte – bună – din metodologia unei școli eficiente. În vreme ce școala – ca de atâtea ori în istoria ei – a rămas cu constrângerea regulamentelor și a procedurilor. Dar mi se pare prea mult să le livrăm pe acestea ca știință.
O observație și despre psihologie: atât cât înțeleg eu, aceasta se compune din trei blocuri disciplinare – neurologie (care e o știință tare), statistică (o știință formală) și încă ceva, care tocmai acela trece ca psihologie (și care, oricum l-am numi – psihologie cognitivă, psihanaliză, cum doriți – nu e tocmai știință) – între care nu există legături tari. Neurologia ca atare, cu prelungirea ei psihiatrică (până la un punct) se poate constitui ca o știință propriu-zisă. Statistica aplicată psihologiei e ceea ce eu am numit ”o metodă care-și creează obiectul”. Iar despre restul nu îndrăznesc să mă pronunț. Am o vagă simpatie pentru psihanaliză, care mi se pare a fi ultima tentativă de înțelegere a omului în ansamblul său. Psihologiile cognitive mi se par un soi de proceduri de service pentru repararea și ”reinserarea în producție” a oamenilor care au anumite probleme. Și mi se pare că singura lor componentă ”științifică” e faptul că se judecă după feedback, adică după rata de reușită (cu privire la care nu-mi aparține mie să mă pronunț).
Vă rog luați în considerare faptul că nu sunt ”specialist” nici în psihologie, nici în pedagogie, ci doar un om interesat de felul în care tradiția culturală căreia-i aparținem încearcă să înțeleagă umanul. Și – ca atare – notițele mele de mai sus – nu sunt nimic altceva decât părerile unui om obișnuit.
Cu toată considerația,
Mihai Maci
Cu tot respectul, se vede ca nu sunteti specialist. Ce imi e greu sa inteleg este cum va lasa cugetul sa exprimati judecati de valoare si sentinte atit de categorice, desi va declarati necompetent in materie. Ma sperie gindul ca transmiteti astfel de convingeri implacabile unor studenti care nu au inca sistemul imunitar intelectual consolidat.
Elocinta dvs este cuceritoare. Pe alocuri, v-am citit cu o placere aproape perversa. Ce bine le-o zice – mi-am spus! Sunt unii care chiar merita sa fie pusi la zid. Ce ne facem insa cu cei care nu merita? Pentru ca, desi nu o recunoasteti, sunt si dintre acestia. Destui.
Est modus in rebus. – chiar si in critica. Daca vrem sa stirpim tintarii dintr-o casa cu aruncatorul de flacari, este foarte probabil sa raminem fara casa, daca nu cumva sa ardem si noi odata cu ea.
Ca unul care am ani multi de predare a statisticii, la toate ciclurile de invatamint psihologic, iar la scoala doctorala, chiar si la pedagogie, tin sa precizez ca statistica NU este un “bloc disciplinar” psihologic. Este o simpla disciplina de suport, instrument al metodologiei cercetarii. Se utilizeaza in toate ramurile psihologiei si in stiintele educatiei, deopotriva. Mai putin in domeniul psihanalizei, care nu ofera suport empiric pentru teoriile ei. Am putea spune ca este singurul domeniu cu adevarat artistic al psihologiei. Statistica ne invata, mai presus de toate, sa gestionam incertitudinile cunoasterii, sa identificam limitele datelor empirice, sa evitam concluziile categorice si sa avem incredere in ele doar daca avem dovezi empirice credibile.
Sunt multe afirmatii in articolul dvs care ar fi avut nevoie de suport empiric, de date care sa le sustina. Ideile bazate pe impresii sau observatii personale pot fi valoroase, dar pentru a se transforma in convingeri trebuie sustinute de dovezi empirice analizate sistematic. Am sa dau doar un singur exemplu: afirmatia ca formarea pedagogica (recte masterul didactic) nu aduce “absolut nici un beneficiu” viitorilor profesori. Va asigur ca exista studii pe scara mare, la nivel mondial, care arata beneficiile indubitabile ale formarii pedagogice asupra calitatii invatamintului. Va las placerea de a le gasi, pentru ca sunt la indemina oricui stie sa utilizeze instrumente de cautare. Iar daca o sa spuneti ca formarea pedagogica “o fi buna la ei, dar la noi nu”, atunci aceasta afirmatie trebuie si ea probata cu metode stiintifice, nu cu impresii subiective. Apropo, stie cineva macar un singur studiu stiintific al eficientei masterului didactic in Romania? Abundenta criticilor poate sa aiba o cauza reala, dar care sunt cu adevarat problemele acestuia nu poate rezulta decit dintr-o analiza sistematica, multidimensionala, obiectiva. Altfel ne putem trezi ca il vom reforma si va avea alte pacate decit cele pe care le-am eliminat. Asa merg lucrurile in termeni stiintifici. Psihologia si pedagogia au un caracter stiintific pentru ca isi supun teoriile unui proces de confirmare specific metodei stiintifice. Iar faptul ca concluziile lor nu au caracter de certitudine, nu face aceste domenii mai putin stiintifice. Exista imprecizie si incertitudine in toate stiintele, si nimeni nu cere abandonarea lor si inlocuirea cu idei speculative si abordari “artistice”.
De fapt gresesc, exista, mai ales in ultimii ani, destui care neaga aproape tot ce poarta eticheta “stiintific”, propunind in schimb tot felul de explicatii fantasmagorice, in care cred cu maxima convingere si le difuzeaza cu elocinta. Din acest punct de vedere, psihologia si pedagogia au, pe lista anatemei, parteneri cu care se poate mindri.
Am scris acest comentariu (scuze, poate prea lung) cu respect fata de dvs. si din respect pentru toti cei care se straduiesc, cu toate puterile lor, sa faca educatia un loc mai bun si pentru ei insisi, dar si pentru elevii lor.
M. Popa
Errata: “…psihologia si pedagogia au, pe lista anatemei, parteneri cu care se POT mindri.” – riscurile editarilor multiple, scapate de sub control
Stimate Domnule Popa,
vă mulțumesc încă odată pentru observații. Vă asigur că, în ceea ce mă privește, nu neg în nici o formă utilitatea raționalizării vieții sociale și a perspectivei științifice asupra schimbării ei. Dar – o spun cu toată onestitatea – nici nu o absolutizez. Altfel spus, nu cred că putem face, în sfera vieții umane, analize ”bazate pe evidențe științifice” din care să deducem ”metodologii” clare care să ne ducă – în câțiva pași obligatorii – la progrese indiscutabile. Și, ca să zic așa, nu cred acest lucru din rațiuni statistice: experiența – chiar dacă nu o pot expune în termeni cuantificați – ne arată că, în general, asemenea speranțe generoase au eșuat pe parcurs și au fost înlocuite de altele, nu mai puțin generoase. Nucleul textului meu e o idee simplă: nu avem și nu putem avea o ”tehnologie” universală a omului și a învățării care să ducă, cu necesitate, la ”realizările” pe care le cerem educației moderne. Faptul că pedagogia pretinde că poate așa ceva (formalizându-se și anexându-și discipline științifice sau formale) nu face nimic altceva decât să actualizeze – încă odată – vocația utopică pe care o are de la începuturile sale. Iar construcțiile utopice, sper că sunteți de acord cu asta, sunt orice, numai ”știință” nu.
Despre statistică: nu sunt un cunoscător al ei. Am citit și eu câte ceva despre regulile ei interne (fără a pretinde că pot urmări partea ei tare – matematica), dar n-am fost în situația de-a o aplica (dincolo de situații banale, bazate pe regula de trei simplă). Am numit-o ”știință / disciplină formală” dat fiind că logica ei internă e indiferentă obiectului căruia i se aplică. Și, cred eu, când vorbim de educația românească, asta e marea ei problemă. Statistica îți dă rezultate în de datele pe care le introduci în ”programul” ei. Și dacă datele astea sunt trucate? Sigur, nu e problema statisticii. Rușii au lucrat, timp de decenii, la planificarea lor cu matematicieni de geniu, dar asta nu înseamnă că statistica lor (impecabilă științific) a produs ceva valid. Mie unuia, asta mi se pare a fi marea problemă a statisticii, la fel ca altor științe (mai mult sau mai puțin formale), mai ales aplicate umanului, pe care le solicităm ”să livreze” ”rezultate” pe măsura cadenței cu care vin ”raportările” peste noi.
Acum, în ceea ce privește conținuturile: mi-aș fi dorit ca, în 2010 (sau în 2025), Ministerul Educației (sau Institutul de Științe a Educației, sau psiho-pedagogii și statisticienii educației) să ne spună care e gradul de cunoaștere al absolvenților de liceu (defalcat, pe domenii – știință, literatură, arte; pe aptitudini – memorare, imaginație, capacitate de conectare a cunoștințelor etc.) și ce pot ei să facă într-o direcție sau alta. Totul, cu statistici clare la-ndemână. Mi-aș fi dorit asta, pentru că, la trei luni după ce termină liceul, eu am de-a face cu ei și – cum bine spuneți – e improbabil să-mi fac treaba eficient dacă nu știu cu cine am de-a face. Tot ce-am știut eu era că avem 90 % promovați la Bacalaureat și nu-știu-câte sute de 10 pe fiecare județ. În anul următor, d-l Funeriu a introdus camerele de luat vederi și ne-am trezit cu jumătate (exact jumătate, dacă-mi amintesc bine) de promovați. De la un an la altul! Nu credeți că așa ceva desfide orice reguli ale statisticii pedagogice?! Sigur statistica e o disciplină formală… Numai că eu nu (numai de) numărare am nevoie, ci și de conținuturi. Și pe acestea de unde le iau? D-voastră înșivă spuneți mai sus : ”stie cineva macar un singur studiu stiintific al eficientei masterului didactic in Romania?” Eu unul nu știu. Și nu știu nici măcar unul referitor la eficiența a ceea ce predau eu.
În ce mă privește: am acces doar la datele publice – și publicate cu vizibilitate mare (căci nu umblu prin cotloanele ”raportărilor”) – privind educația. Sunt un amărât de lector la o universitate de provincie, fără ”masterate psiho-pedagogice” și de nu-știu-ce specialități (pe vremea mea – eu am făcut filosofie 5 ani – psihologia și pedagogia erau integrate în programa obligatorie), așa că nu sunt ”abilitat” să fac eu teste nicăieri și să le ”prelucrez” statistic (iar despre ”colaborarea în cadrul universității” cred că știți și d-voastră tot atât cât știu și eu). Ocazional, pentru pura mea edificare, pun întrebări sau le dau teme de reflecție studenților cu care lucrez ca să-mi fac o idee despre cum gândesc ei, ca să-mi pot adapta modul în care le predau. Nu cunosc pe cineva din domeniul psiho-pedagogic de la noi care să fi meditat și să fi scris asupra problemelor de care mă lovesc – la modul concret – eu. Cred că însuși faptul că textele unui diletant ca mine sunt citite e o dovadă a carenței ”informației științifice” în domeniu.
În fine: în ultimii 20 de ani nu am avut nici o întâlnire decenală cu studenții care au absolvit facultatea pentru a-mi face o idee despre ce le-a folosit și ce nu din ce-au învățat în universitate. Există o asociație de alumni, la care sunt abonate câteva personalități și care apare la câte un eveniment. Așa că sunt în situația de a-i sonda eu pe unul sau altul din foștii studenți și de-a judeca, încercând să reduc subiectivitatea (lor și a mea), cam ce-a rămas din ceea ce oamenii uită după ce termină anii de studiu. În general, sunt câțiva care lucrează ”în domeniu”, la multe generații. Potrivit ”standardelor ARACIS” ar trebui să fie 50 % din fiecare an. Noi stăm bine – așa că potrivit acelorași standarde – trebuie că sunt către 70 %! Numai că nimeni nu-i (mai) știe. Statistica, bat-o vina!
Pe scurt: da, sunt convins că statistica – ca disciplină formală – e cât se poate de științifică. Nu, nu cred (eu unul deloc) că ”aplicarea” ei la educație (în mod cert în România) duce la date credibile. Evaluându-mi (statistic!) propria experiență, cred că formularele, tabelele și testările noastre sunt pline de ”ce vrea șefu” și ”să fie bine pentru toți”. Și nu cred că, procesând matematic (potrivit unor ”metodologii riguroase”) asemenea rumeguș putem umple țara de păduri falnice.
Asta e experiența mea, D-le Popa. Nu e ”științifică”, dar e a mea.
Cu toată considerația,
Mihai Maci
„Suntem cu toții ignoranți, dar nu pe aceleași teme.“ Mark Twain
Un domeniu e „stiinta” in masura in care contine matematica si/sau o organizare clara plus observatii in natura! Matematica, Fizica, informatica, chimia, biologia, genetica, geografia, etc. sunt stiinte adevarate. Psihologia, sociologia, „stiintele comunicarii”, „stiinte politice”, administratie, filozofie, etc. NU sunt stiinte. E mult prea mult arbitrariu in ele, prea putine metode obiective si constante.
De obicei cele din urma sunt mult mai usoare si pline de bla-bla-uri sforaitoare, dar foarte putine informatii concrete. Din pacate sunt foarte vocali si pacalesc mii de studenti sa le urmeze, ca apoi sa scoata someri cu diplome sau politruci angajati sa plimbe hartii. Sociologia, pshihologia, etc nu formeaza gandirea, ci din contra, te invata sa gandesti in niste sabloane inguste care se vor schimba peste cativa ani.
A baga mastere pur didactice e o pierdere de vreme inutila; pt profesorii de liceu e suficient masterul in specialitatea lor.
Cind acceptati fizica printre stiinte, includeti si fizica cuantica? Cum stiti, spre deosebire de cea newtoniana, aceasta se refera la lumea subatomica. Dupa 100 de ani de cercetare si mai multe premii Nobel, nu exista o teorie unificatoare coerenta care sa explice comportamentul particulelor elementare. Culmea, pozitia si viteza acestora nu pot fi masurate in acelasi timp. Mai grav, procesul masurarii afecteaza rezultatul masurarii. In ciuda formulelor complexe, fenomenul fizic din spatele lor ramine un mister. Fizicienii isi disputa diverse teorii, dar nimeni nu reuseste sa convinga pe toata lumea. Daca vi se pare ca seamana cu problemelor (non)stiintelor umane, nu va inselati deloc. Nici nu e de mirare ca fizica cuantica se bucura de o vehementa popularitate negativa in rindul multor clerici, ca o creatie a diavolului insusi.
Dar meteorologia si climatologia sunt ele stiinte? Incertitudinea afirmatiilor lor este proverbiala!
Ideea e urmatoarea: termenul de stiinta nu se refera nici la un anumit “domeniu” si nici la “corpul de cunostinte” asociat acestuia, ci la metodele utilizate pentru a le obtine.
Faptul ca unele domenii sunt mai complexe, cu interactiuni numeroase care genereaza incertitudine si concluzii probabiliste, nu le face inapte pentru a fi supuse cercetarii de tip stiintific. Cu ce raminem daca scoatem metoda stiintifica din cunoasterea psihicului uman, al invatatarii si educatiei, al fenomenelor sociale? Raspunsul este simplu: cu explicatii arbitrare fara nici un fundament, ca zodiacele, numerologia, grupa sanguina, ideologii mistice s.a.m.d.
A, era sa uit, mai raminem cu influencerii atoatestiutori, gata sa gaseasca explicatii si solutii pentru orice, pe care le impun prin carisma personala. Si cu inca ceva: casta propagatorilor de stiri false.
Evident fizica cuantica e o parte a fizicii. Fizica cuantica predata in facultati e bine inteleasa si observata experimental. Fizicienii accepta fizica cuantica azi, nu e voodoo. Ca unele lucruri de cercetare avansata nu sunt inca perfect intelese, e cu totul altceva, si e normal in orice stiinta.
Dar nu exista legatura intre fizica cuantica, si psihologie, sociologie, etc.
Nu contest ca si psihologia/pedagogia folosesc unele metode stiintifice pt studierea psihicului, dar un masterat pur didactic in care sa se predea doar generalitati psiho-pedagogice ar face mai mult rau. Mult mai importanta e pregatirea la master in specialitate, mai ales ca facultatea s-a redus la
3 ani. Masteratul ar trebui sa fie in primul rand stiintific, iar pt viitorii profesori din preuniv sa includa si un modul de psiho-pedagogie.
Zodiacul, numerologia si misticismele, se combat cu stiinta hard cunoscuta cat mai bine de cat mai multi, nu doar de cativa. Teoria Pamantului plat, zodiacele, anti-vaxerii, numerologia sau superstitiile, se combat cu fizica, medicina, chimie, matematica, biologie, astronomie, geografie.
Este foarte foarte trist să vezi pe cineva care a scris cărţi despre educaţie să fie într-o atât de profundă eroare. Dreptate mare are comentariul lui M. Popa – autorul chiar are o inexplicabilă atitudine resentimentară. Devine aproape necuviincios să desconsideri într-atât psihologia educaţiei fiind un om care, chipurile, a propus, în cărţile dumnealui, soluţii. Se vede din cosmos că autorul şi majoritatea comentatorilor nu au lucrat în învăţământul preuniversitar.
Poate că atitudinea vitriolantă a autorului vine din posibilitatea ca acest masterat didactic să scadă numărul de masteranzi la facultatea dumnealui, cu alte cuvinte apare o teamă absurdă că va rămâne cu un seminar în minus.
Dacă minţile luminate care sunt sfătuitori sau decidenţi într-ale învăţământului preuniversitar din România ar gândi precum domnul Maci, atunci chiar că s-ar alege praful şi pulberea şi lucrurile ar merge spre rău în progresie geometrică.
Este de noaptea minţii să desconsideraţi în asemenea hal partea psihopedagogică din structura unui profesor de preuniversitar.
Situaţia dezastruoasă de astăzi este legată de faptul că, în fibra profesorului, a scăzut drastic aplecarea sufletească spre elev, empatia, înţelegerea psihologică profundă a (pre)adolescentului, cu alte cuvinte s-a deteriorat „jumătatea” didactică/psiho-pedagogică/psihologică, cum vreţi să-i spuneţi. Cealaltă „jumătate” fiind competenţa de specialitate.
Fără o aplecare autentică asupra psihologiei vârstei adolescentului veţi fi un profesor de liceu mediocru spre slab. Fără o cunoaştere temeinică a dezvoltării psihice a şcolarului mic veţi fi un învăţător modest spre dăunător.
Nu este necesar ca un profesor de gimnaziu sau liceu să fie cel mai bun specialist din facultatea/specialitatea lui. Dacă este, atunci se va duce în universitar, într-un institut de cercetare sau într-o multinaţională. Drumul spre meseria de profesor în preuniversitar ştiu că se ia cu inima, simţi că-ţi place să lucrezi cu adolescenţii, cu alte cuvinte în fibra ta este deja altoită inteligenţă intra şi inter-personală.
Pentru a fi un profesor de preuniversitar excelent nu este necesar să fi fost şeful de promoţie la facultate, dar este musai să ai în bagajul tău, la cotele cele mai înalte, didactica specialităţii şi, mai ales, înţelegerea profundă a elevului-adolescent. Poate că există profesori universitari buni fără să aibă o latură psihopedagogică extrem de dezvoltată, dar în preuniversitar este de neconceput aşa ceva.
Există profesori la gimnaziu şi liceu, iluştrii specialişti în disciplina lor îngustă, dar care nu ştiu să-i facă pe elevi să priceapă conţinuturile din programă, nu ştiu nicicum să desfacă teoria seacă şi s-o facă gustoasă pentru elev. Ce folos trage elevul de aici? Pe de altă parte se ştie din practică, din istorie, poate chiar din literatură, că cei mai buni profesori din preuniversitar, şi maeştri în general, sunt cei care au latura psihopedagogică foarte pregnantă.
Este de neconceput cum domnul Maci, profesor universitar cu pretenţii că ştie câte ceva despre educaţie, poate să desconsidere în aşa manieră partea psihopedagogică dintr-un profesor din preuniversitar.
Dacă masteratul didactic are discipline neconforme cu realitatea noastră, atunci trebuie găsită cea mai potrivită grilă de materii. Dar locurile cele mai potrivite pentru el sunt facultăţile de psihologie şi ştiinţe ale educaţiei, pentru că acolo există oamenii din universitar cei mai calificaţi în „jumătatea” aceea cu pondere mai grea din structura unui profesor.
Eu văd totuşi altă problemă, indiferent unde fac cursurile cei care vor să devină profesori în preuniversitar, la facultăţile lor sau la cea de ştiinţele educaţiei.
Aceştia sunt învăţaţi cum să predea unor elevi-adolescenţi de către oameni care nu au lucrat nici ei înşişi într-o şcoală sau liceu.
Cum ar putea să te înveţe cineva să fii profesor de liceu când nici el însuşi nu a fost, nu este şi nu şi-ar dori în ruptul capului să devină profesor de liceu?
Totuşi, ca să devină profesor de liceu, l-aş da pe absolventul de matematică mai degrabă pe mâna unui profesor de psihologie şi ştiinţele educaţiei, decât pe mâna unui profesor universitar de la facultatea de matematică, doar dacă nu s-ar numi Dan Barbilian.
Stimate Domnule Profesor,
vă mulțumesc pentru observații. La o parte din ele am răspuns, mai sus, la întâmpinările domnului Popa.
Nu spun nu: cunoașterea celor cărora ne adresăm e decisivă în orice act de educare. Dar vi se pare că această cunoaștere ne e oferită de noile ”psihologii educaționale”? Vă mărturisesc că, uitându-mă pe ele (cum bine spuneți ar fi deplasat să critic lucruri pe care nu le cunosc), mie mi se pare că nu. Căci copilul și adolescentul nu sunt pure date biologice, imuabile și, ca atare, descriptibile în invariante ”științifice”, ci realități istorice, care fluctuează în timp. A-l înțelege pe tânărul de azi înseamnă a-l vedea printr-un ”nod disciplinar” ce adună psihologia, sociologia, antropologia, istoria, filosofia, pedagogia, biologia vârstelor, neurologia, sexologia, teoriile comunicării și – mai nou – cele ale inteligenței artificiale etc. Fiecare ne poate lumina un aspect a ceea e copilul / adolescentul / tânărul de azi, dar nici una nu ni-l va descrie în întregul lui. Ocazional (nu pentru că sunt eu foarte aplicat, ci pentru că fiica mea studiază psihologia), mă uit peste informația în domeniu. Astfel, ”(the) Handbook of Adolescent Psychology” editată – în 2009, în două volume – de Richard M. Lerner și Laurence Steinberg are cam 1600 de pagini și (mai ales în al doilea volum) e plină de teme care, în urmă cu două decenii (pe vremea când eu eram adolescent) erau de neconceput. Probabil o ediție apdatată ar fi, astăzi, dublă. Ceea ce vrea să spună că mai curând atenția față de cei din fața profesorului – care sunt mereu alții – e măsura calității predării lui (adică a felului în care-și poate trece cunoștințele elevilor). Sigur că atenția aceasta se exersează, dar, îngăduiți-mi s-o cred, nu atât în masterate psihopedagogice. Părerea mea – dar, vă rog, luați asta ca pe-o părere – e că cel mai bun exercițiu al atenției e dialogul tânărului ce vrea să devină profesor cu marile texte ale tradiției (inclusiv ale celei pedagogice). În acest dialog el învață să asculte, să facă al său mesajul maeștrilor, să întrebe, să răspundă (asociind răspunsul cu răspunderea) și să facă un pas mai departe. Personal nu cred că lucrurile acestea pot fi formalizate și reduse la scheme și power-point-uri pe care să le poată învăța (pe de rost) oricine.
Și aș mai adăuga un lucru: chiar dacă nu are metodologie, un om bine pregătit îi poate învăța pe elevi ceea ce nu îi (și le) poate oferi nici o ”disciplină psiho-pedagogică”: pasiunea cunoașterii. Căci ce câștigă un om ce știe toate metodologiile și procedurile dacă pierde acea lumină din privire și acel tremur din voce, ce le spune elevilor că merită să trăiești pentru a cunoaște și descoperi mai mult din lucrurile despre care vorbește el?
Cu toată considerația,
Mihai Maci
Super. Perfect de acord cu ce atzi scris voi. Am 144 studentzi masteranzi, post universitari. Multzi dintre ei au devenit dezinteresatzi sa mai invetze. De ce? Posibil birocratzia la nivelul universitatzii sau a inspectoratelor shcolare
@ un profesor, M. Popa, Paun Cristina: Imi pare rau, dar trebuie sa va spun ca nu priviti problema in profunzime.
Actuala legislatie prevede ca un absolvent de studii universitare de licenta nu se poate inscrie decat la un singur program de master subventionat ( fara taxa ). Daca doreste sa parcurga alte programe de master, atunci trebuie sa plateasca, sa le parcurga in regim „cu taxa”. Aceste prevederi dateaza de mult timp, au fost stabilite inca de la momentul trecerii la programul Bologna in inv romanesc.( De subliniat ca exista universitati cu finantare de stat in tari UE( Polonia, Franta) care nu aplica( in sensul ca au refuzat sa aplice din motive de degradare a eficientei studiilor) programul Bologna. Diriguitorii invatamantului de acolo le-au respectat dorinta in cel mai pur stil de aplicare a ceea ce se numeste autonomie universitara.)
Legea Campeanu-Deca-Johannis prevede ca nu poti urma cariera didactica( nu numai in inv preuniversitar, ci si in cel universitar) decat daca parcurgi ceea ce numim masteratul didactic. Se pare ca ministrul David sustine asta si e complet de acord cu ce prevede legea amintita, care, intre noi fie vorba, nu ataca absolut niciuna dintre problemele grave cu care se confrunta astazi invatamantul romanesc, principala boala fiind inadecvarea la realitate. Astfel, cum marea majoritate a licentiatilor in matematica, fizica, chimie, biologie, geografie, istorie, filozofie, etc vor( sau situatia-i obliga) sa urmeze cariere in invatamant, acestia vor fi obligati sa urmeze masteratul didactic. Pentru a parcurge oricare alt program de master vor trebui sa plateasca( din salariul de debutant in invatamant, care e substantial, nu-i asa?)
Fac o paranteza pentru a va aminti ca mari matematicieni romani din perioada interbelica si-au inceput cariera profesorala in licee. De asemenea, precizez ca in exemplele pe care le voi aborda ma voi referi la matematica.
1. Sa presupunem ca licentiatul in matematica X este o valoare din punct de vedere matematic, dar resursele financiare de care dispune pentru studii ulterioare sunt inexistente sau minimale. Obligatoriu va face master didactic fara taxa, apoi va merge in invatamant, iar salariul nu-i va fi suficient niciodata pentru a accesa alte studii de master si, in consecinta, drumul catre doctorat este inchis pentru el( masterul in specialitate este obligatoriu pentru a te putea inscrie la un doctorat stiintific). In felul acesta statul pierde un viitor specialist valoros….dar nu e o problema….statul cu metehne comuniste e la randul sau specialist in a-si alunga oamenii de valoare din tara si a promova impostori….o face cu sarg de 35 de ani…..si asta nu deranjeaza se pare pe nimeni….votul majoritatii o dovedeste din plin!
2. Domnul „un profesor” reitereaza ideea ca exista „ilustri specialisti profesori de liceu”, care nu sunt in stare sa-i faca pe elevi sa inteleaga continuturile programei. Domnule „un profesor”, va garantez ca nu percepeti corect situatia. Respectivii au lacune grave in cunoasterea disciplinei pe care o predau si acesta este motivul pentru care elevii nu inteleg mai nimic. Respectivii nu pot preda bine ceva ce nici ei nu inteleg perfect.
De fapt acesta este primul criteriu in a fi un bun profesor. Sa intelegi perfect notiunile pe care programele te obliga sa le parcurgi. Daca nu le intelegi, locul tau nu e in invatamant….poti distruge generatii intregi. Problema este cine-i depisteaza pe cei ce nu satisfac acest criteriu si cum se poate realiza eliminarea lor din sistem! Asta chiar e o problema de maxima importanta pentru invatamantul romanesc.
3. Sunt suficienti oare 3 ani de studiu in matematica pentru a fi un bun profesor de liceu sau chiar de gimnaziu? Ei bine, aici ar trebui sa se dea un raspuns de catre un psihopedagog care stie matematica la nivel avansat, pentru ca in caz contra pur si simplu nu intelege despre ce e vorba! Avem asa ceva? Nu ! In general absolventii de psihologie si pedagogie provin din randurile elevilor de liceu pentru care matematica a fost nu un prieten, ci un inamic.
Intrand in amanunte, una este sa privesti matematica de gimnaziu si liceu avand pregatire matematica doar putin peste nivelul liceului si alta este sa privesti acea parte de matematica avand o privire mult mai ampla asupra matematicii. Intelegi lucrurile altfel, iti dai seama ce generalizari extraordinare permit notiunile elementare studiate in gimnaziu si liceu, iti educi mintea si comportamentul intr-un sens superior, realizezi care este sensul si rolul matematicii in dezvoltarea societatii umane de-a lungul timpurilor. Si asta te face un si mai bun viitor profesor de matematica de gimnaziu sau liceu.
Deci raspunsul este „Nu, nu sunt suficienti 3 ani de studiu al matematicilor pentru a fi un bun profesor de matematica de gimnaziu sau liceu” !
4. Sa revenim la masterul didactic pe parcursul caruia stimatii psihopedagogi vor initia viitorii profesori in arta predarii, in arta de a induce invatare, etc Ei vor invata pe profesorii de matematica sa predea matematica, pe cei de fizica sa predea fizica, pe cei de chimie sa predea chimie, pe cei de filozofie sa predea filozofie, etc Fara ca „stimatii” sa aiba habar de matematica, fizica, chimie, filozofie, etc In mintea lor indiferent ce predai lucrurile sunt la fel ! Oare chiar asa sa fie? Oare nu cumva toata aceasta poveste va conduce la haos total in mintea tinerilor absolventi a 3 ani de studii de licenta?
5. Matematica e o chestie de antrenament, ca si fotbalul. Cu cat te antrenezi mai mult, cu atat esti mai bun, iar daca o perioada mai lunga nu te antrenezi, exista riscul sa pierzi o parte din ceea ce stiai. Deci un an de masterat didactic fara matematica va face din absolventul de licenta in matematica un absolvent mai slab la matematica, pentru ca timp de un an va trebui sa invete bla-bla-urile complet nevalidate din punct de vedere stiintific al unora care „se pricep” la toate in ceea ce priveste invatamantul.
6. Spuneam la punctul 2 care este primul criteriu pe care trebuie sa-l indeplinesti pentru a fi un bun profesor. Al doilea criteriu, care poate fi la fel de bine la fel de prim ca si primul, este sa ai o minte limpede, deschisa si riguroasa, sa fii un om de caracter si nu in ultimul rand sa fii o persoana care sa stie sa comunice si sa se exprime la superlativ. E suficient. Si e de spus ca nici 100 de ani de masterat didactic nu te pot dresa in a satisface acest criteriu mentionat in acest paragraf. Multe conteaza in a fi o persoana care sa satisfaca conditiile expuse, iar masteratul didactic nu face parte dintre acestea.
Mie chiar mi se pare ca ideea asta cu masteratul didactic e menita sa umple invatamantul cu nulitati …..parca nu erau deja destui!
Aviz impostorilor: Nu intrati in invatamant! Daca sunteti deja acolo, plecati !!
Ca sa fii profesor cu adevarat in preuniversitar trebuie sa ai har si dorinta de apostolat. Exista niste date naturale in a fi profesor. Rabdare, calm, empatie, spirit de gluma, gandire critica obiectiva, etc. Foarte putini le au si au devenit profesori de mare valoare. Din pacate, sunt tot mai putini. Ar trebui ca cei ce vor sa fie profesori sa dea un test psiho pedagogic pt a vedea clar cat har detin pt aceasta meserie.
Stiam sigur ca de la ideea de “har didactic” se va ajunge implacabil la ideea de “testare psihologica”.
De ce nu e recomandabila?
1. “Harul” nu este o realitate binara, de tip “este/nu este”, ci un continua, care poate lua valori discrete, de la “putin” la “mult”. Cit de mic poate fi nivelul harului pentru a sustine decizia de respins? Pentru asta ar trebui efectuate studii întinse pe durata multor ani.
2. Putem fi aproape siguri ca “harul” nu e unidemensional, o trasatura unica, ci multidimensional, compus din mai multe dimensiuni care coexista ( citez: rabdare, calm, empatie, spirit de gluma, gandire critica obiectiva etc.) Nu putem avea nici o garantie ca, daca masuram mai multe trasaturi simultan, ele vor avea niveluri similare. Ca urmare, decizia de admis/respins va trebui sa faca un compromis intre dimensiuni. Strategia asta duce, cel mai adesea, la decizii favorabile celor cu un “har mediu”.
3. “Harul” fiind declarat o trasatura “nativa” (idee discutabila), este relativ putin frecvent in populatie, cu atit mai rar, cu cit are un nivel mai ridicat. Este foarte probabil ca numarul necesar de profesori sa fie mult mai mare decit numarul candidatilor care au un nivel de “har” considerat acceptabil (de maxim nici nu poate fi vorba). Ca urmare, pragul deciziei de respins va trebui coborit, pentru a asigura profesorii necesari.
4. Ideea de a selecta profesorii prin masurarea unei “caracteristici individuale native” complexe, cu toate complicatiile metodologice care decurg de aici (validarea de criteriu este doar una dintre ele) se va confrunta in mod sigur cu o puternica opozitie sociala, devenind nesustenabila.
5. Nu vreau sa descurajez pe nimeni, dar harul pedagogic, oricit ar fi de important, nu garanteaza singur eficienta pedagogica. Harul nu suplineste in nici un caz competența, inclusiv cea pedagogica. Chiar si profesorii cu har au nevoie de formare pedagogica, altfel ar insemna ca fiecare va “reinventa” procesul de invatare dupa propriile porniri si intuitii. Sau, cel mai probabil, dupa modelul celor care i-au fost profesori.
6. Nu exista neaparat un har unic, identic la toti profesorii performanti. Exista insa diferite aspecte, sau combinatii ale acestora, care conduc la performanta. Altfel, toti profesorii performanti ar fi identici, ceea ce este clar ca nu este cazul.
7. De multe ori, performanta didactica nu decurge doar din caracteristicile profesorului, ci din interacțiunea specifica cu elevul. Cu alte cuvinte, este posibil ca un profesor sa fie plin de har in relatia cu un elev, si cu mai putin har cu alt elev. Sigur, ne putem gindi ca profesorii cu har au un impact pozitiv asupra tuturor elevilor, chiar daca in doze diferite, in functie de caracteristicile acestora din urma.
8. Singura definitie sigura a profesorului cu har este “profesorul pe care elevii il considera ca atare”. Iar singura solutie practica este sa recunoastem, sa apreciem si sa incurajam profesorii cu har, dar sa ne asiguram ca procesul de invatamint se desfasoara in conformitate cu metode si principii validate stiintific. Altfel umblam dupa himere, oricit de seducatoare ar fi ele.
(Toate afirmatiile de mai sus susceptibile la discutii critice)
Domnule M. Popa, cu tot respectul va atentionez ca utilizati termeni pretiosi pe care nu cred ca-i intelegeti. Inainte de a va exprima utilizand astfel de termeni ar trebui sa explicati sensul acestor termeni in acceptiunea dumneavoastra. Sa trecem la exemple:
– „realitate binara” – O relatie binara pe o multime nevida M este o submultime a produsului cartezian MxM care, in fapt, descrie o asociere intre elemente ale lui M, o asociere care poate fi de tip functie, de tip relatie de ordine, de tip relatie de echivalenta, etc. Un sistem numeric binar este un sistem de reprezentare a numerelor utilizand doar doua simboluri, si anume 0 si 1. Notiunea „realitate binara” reprezinta o exprimare fara sens. Ar avea sens doar daca ati defini ce intelegeti prin asta.
– exprimarea „un continua, care poate lua valori discrete” este o exprimare fara sens, goala de continut. Un „continuum”, ca exprimare derivata din conceptul matematic de CONTINUUM ar reprezenta in limbajul curent o multime de stari, sa zicem, care are proprietatea ca in acea multime de stari nu se poate trece de la o stare la alta, decat trecandu-se prin toate starile intermediare. Continuum-ul nu e o functie, deci nu „poate lua valori” . In legatura cu termenul „discret” , o submultime a unui spatiu topologic se numeste discreta daca toate punctele sale sunt puncte izolate, in sensul ca orice punct din multime admite o vecinatate care nu are alte puncte comune cu multimea respectiva in afara punctului considerat.
– utilizati notiunile de „unidimensional”, „multidimensional” intr-un context care releva ca habar nu aveti ce inseamna dimensiunea unui spatiu din punct de vedere matematic riguros. In limbajul curent, fara a defini notiunile inainte de a le utiliza, acestea nu inseamna nimic. Spuneti „compus din mai multe dimensiuni care coexista” – alta exprimare fara sens! Nimic nu poate fi „compus din dimensiuni”…..”rabdarea” ( si celelalte enumerate ) nu pot fi categorisite ca fiind „dimensiuni”.
Nu are sens sa insist in continuare pe problematica terminologiei comentariului dumneavoastra, este clar ca incercati sa imbracati intr-un limbaj pretios, o argumentare pe care nu sunteti in stare sa o sustineti intr-un limbaj clar si riguros. Este exact ceea ce fac „specialistii” in pedagogie si psihologie, care sunt convinsi si doresc sa ne convinga si pe noi toti ca ei detin cheia succesului in ceea ce priveste cariera didactica. In fapt, toti sunt niste impostori si au dovedit asta cu varf si indesat in cei peste 20 de ani de cand „dirijeaza” invatamantul in Romania.
In general, in afara unor convingeri proprii pe care le considerati adevaruri absolute, nevalidate insa prin nimic( le mai si denumiti pompos „metode stiintifice”), debitati banalitati.
In interactiunea dintre profesor si discipol, ca fenomen ce caracterizeaza invtamantul de orice tip, nu trebuie sa existe metode si tipare, care nu ar face decat sa rigidizeze relatia, sa o construiasca ca fiind o relatie artificiala, lipsita de naturalete. Nicio teorie pedagogica sau psihologica nu poate fi numita ca fiind stiintifica, validata din punct de vedere stiintific. Ca sa fie asa ar trebui demonstrat ca are valoare de adevar 1, ceea ce nu e adevarat. Aceste teorii sunt doar pareri constatate pe cazuri particulare sau doar idei ale unor ganditori, nu neaparat impostori sau dezaxati. Acestea pot fi benefice in anume sitautii, dar si extrem de daunatoare in altele.
De aceea profesorul trebuie sa fie un personaj cu minte deschisa, limpede, riguroasa astfel incat sa renunte rapid daca alege o cale nepotrivita in relatia cu discipolul si sa aleaga rapid o alta cale, care sa fie cea potrivita. Ori asta nu tine prea mult de cunostintele sale de natura pedagogica, ci de inteligenta si alte caracteristici dintre care o parte sunt native, altele dobandite prin educatia primita in familie, altele dobandite prin educatia primita in scoala…si mai sunt si altele!
Este evident ca avem formatii cu totul diferite. Argumentația dvs o dovedeste pe deplin. Va asigur ca stiu ce spun si ca am utilizat in mod absolut adecvat cuvintele respective. In spatele acelei analize se află, nu doar multi ani de studiu, ci si o practica in domeniul evaluarii psihologice de peste 30 de ani. Ca sa nu ma acuzati ca am fost rupt de lumea invatamintului, adaug ca am fost si profesor in invatamintul gimnazial, post-liceal si universitar.
Imi reprosati ca fac afirmatii categorice, desi m-am referit in repetate rinduri la caracterul probabilistic al sustinerilor psihologiei si pedagogiei. In schimb, dvs afirmati cu convingere ca “Nicio teorie pedagogica sau psihologica nu poate fi numita ca fiind stiintifica, validata din punct de vedere stiintific”. Pentru ca nu am credibilitate in ochii dvs., va sugerez sa intrebati orice aplicatie AI cit de adevarata este afirmatia dvs. Si puneti-o cu ghilimele, ca sa o trateze ca atare, in integralitatea ei. Iar daca tot sunteti acolo, intrebati AI si ce este un construct psihologic uni- si multi-dimensional (desi textul meu era explicit in acest sens).
In ce masura are sens o discutie despre “ stiinta pedagogica” cind subiectul de baza este masterul didactic? Reprosul obsesiv care se face aici este ca masterul didactic este, in mare masura, o colectie de afirmatii șablonarde. Am sa va surprind, si eu cred la fel. Nu am fost implicat in vreun master de acest fel (in altele, da) dar am avut ocazia sa citesc texte din universul lui. Asa cum se prezinta acum, masterul didactic pare a fi, din pacate, mai mult o forma de pregatire ideologica. Sunt si abateri de la aceasta eticheta, dar probabil nu multe si nu foarte mari. Daca situatia se prezinta asa, este si pentru ca caracterul stiintific al pedagogiei pare a fi contestat in chiar procesul de formare a pedagogilor. Iar acest lucru nu poate sa nu aiba urmari. Daca ceea ce numim “șabloane” ar fi predate argumentat, daca s-ar intelege substratul lor psihologic, daca ar fi mai putin sententioase, rigide si formale, toata lumea ar avea de cistigat. Din pacate “stiinta” nu este un cuvint foarte agreat in lumea pedagogiei. Am vazut asta si in articol si in (unele) comentarii. Dar am vazut-o si in lumea profesorilor de la (unele) facultați de pedagogie. Am cunoscut un profesor, conducator de doctorat, care nega deschis utilitatea metodelor cantitative in stiinta pedagogica (bănuiesc ca ar lua multe voturi aici). Metoda calitativa, bazata pe analize personale si intuitii, i se parea singura abordare potrivita. Asa se ajunge la “ideologii” si la carti de autor care il exprima doar pe autorul insusi, fara dovezi empirice, culese cu o metodologie adecvata (care este mult mai sofisticata decit va puteti imagina inainte de a o studia). Am sa va surprind din nou: am avut eu insumi prelegeri de metodologie calitativa, in cuprinsul cursului de metodologie cantitativa, pentru a ma asigura ca este inteleasa si aplicata cu rigoare.
Diferenta dintre nivelul stiintific al abordarii pedagogiei la noi, comparativ cu alte țări, cu precadere cele cu invatamint dezvoltat, este nu mare, ci șocanta. Si stiu ce spun. Dar am fost impresionat si de avansul cercetarii pedagogice din țări africane, care au inteles miza uriasa a educatiei pentru soarta tarilor lor.
Subiectul discutiei aici este (nomina odiosa) “masterul didactic”, dar miza adevarata este “formarea profesorilor”, indiferent cum se numeste ea si ce structura organizatorica are.
Sunt constient ca abordarea mea nu este deloc potrivita cu contextul articolului si cu pasiunile generate de acesta.
Este un risc pe care mi l-am asumat. Dar numai pina in acest punct.
PS. Va rog sa observati ca se poate raspunde polemic si fara etichetari sau afirmatii denigratoare.
Foarte bun articolul, spune adevarul pe care unii se fac ca nu-l vad. Fiecare specialitate are profilul sau, iar profesorii din preuniv care predau acea disciplina trebuie in primul rand sa stie materia din specialitatea lor; se pot face pe langa asta si unele cursuri de psiho-pedagogie, dar in principal masteratul (necesar predarii la licee), trebuie sa cuprinda specialitatea profesorului. Nu generalitati vagi si bla-bla-uri de psiho-pedagogie.
Autorul are o expresie haioasa „giumbuslucuri verbale”; intr-adevar un masterat pur didactic ar fi o insiruire de vorbe pompoase, fara vreo aplicabilitate concreta la clasa.
Analfabetismul functional, numerologia, zodiacele, misticismul si alte superstitii se combat cu stiinta hard, fizica, chimie, biologie, etc.
Perfect de acord.
Un masterat pur didactic, plin de formulari vagi si bla-bla-uri psiho-pedagogice ar distruge si ce a mai ramas
din invatamantul si cercetarea romanesti. Educatia e un domeniu de importanta nationala. Niste viitori profesori pregatiti doar cu abureli psiho-pedagogice ar accentua analfabetismul functional din tara.
Foarte multi cred azi in paranormal, misticisme religioase, sferturi de adevar, fake news, astrologie, etc, iar acestea se combat cu stiinta, adica fizica, chimie, matematica, geografie, istorie, biologie. In acelasi timp a crescut numarul psihologilor, sociologilor, dar a scazut numarul celor care urmeaza o cariera stiintifica.
Am facut facultatea acum 30 de ani, dar inca atunci aveam profesori de metodica si pedagogie care nu predasera nici macar o zi la preuniversitar! Cum poti invata zeci sau sute de studenti in fiecare an, cand tu nu ai o experienta consistenta in lucrul cu elevii de gimnaziu sau de liceu?
Dar aceasta e o problema generala a invatamantului romanesc: incepand din anii ’90 am inceput sa avem preparatori si asistenti universitari recrutati direct din randurile absolventilor, fara nicio experienta practica in domeniul despre care predau. Asa se face ca azi avem conferentiari si profesori universitari care predau doar din carti. Cat de eficient, cat de ancorat in realitate e ceea ce predau acesti profesori? Si cat de pregatiti sunt absolventii lor?