sâmbătă, aprilie 13, 2024

Institutul Cultural Român. Patru puncte esențiale pentru reconstrucția lui la Guvern

A. De ce revenirea ICR la Președinție nu e, juridic vorbind, posibilă

Am fost și eu siderat, ca absolut toată lumea, de inițiativa trecerii Institutului Cultural Român în subordinea Guvernului. Am scris și pe Contributors despre asta, atunci când am aflat. De fapt, termenul exact nu e siderat – ci perplexat. Am resimțit un amestec de uluire și de furie când am citit despre existența respectivului proiect de OUG. Nu înțelegeam ce se întâmplase: din 2016 încoace se discutase exclusiv despre revenirea ICR sub autoritatea președinției, tocmai fiindcă e instituția cea mai neutră politic (măcar sub raport teoretic) din arhitectura instituțională a statului. Petiția pornită de Mircea Cărtărescu și de mine în iarna lui 2015, semnată de vreo 4.000 de artiști, intelectuali și consumatori de cultură și transmisă către Administrația Prezidențială în primăvara lui 2016, exact asta solicita ca prim pas axiomatic pentru reconstruirea ICR: revenirea lui Președinție. Nu mă îndoiam că așa se va proceda. Și iată, apărută din neant, o inițiativă de ordonanță de urgență care urmărește să ducă ICR nu înspre președinția neutră politic (măcar teoretic, cum spuneam), ci înspre guvern – care e, în aceeași arhitectură a statului, cea mai explicit politică dintre instituții. Am avut, la fel ca toată lumea, senzația că președinția a abandonat proiectul de reconstrucție a ICR – care e pe cale să fie capturat definitiv de cine știe ce grupuri obscure și cumetrii, care redactau înspre folosul propriu acest proiect de OUG.

Abia zilele trecute am înțeles ce s-a întâmplat, ce e cu toată schimbarea asta, în urma răspunsului la petiție primit de la Administrația Prezidențială prin bunăvoința consilierului pe cultură al lui Klaus Iohannis, domnul Sergiu Nistor. Rezum mai jos liniile de discuție.

1. Decizia de mutare a ICR la Guvern, de neînțeles până acum pentru mine (ca pentru toată lumea), vine dintr-un detaliu juridic complet ignorat până recent. În 3 octombrie 2012, la câteva luni după demiterea lui Horia-Roman Patapievici și numirea lui Andrei Marga ca președinte al ICR, Curtea Constituțională a dat o decizie care constata că nu există prevăzută, în legea de funcționare a Administrației Prezidențiale, posibilitatea unui institut cultural național care să funcționeze sub Președinție. Mai precis, în formularea CCR, legea „nu conține vreo dispoziție potrivit căreia în subordinea Președintelui României se pot organiza instituții publice de interes național având natura juridică a unor autorități publice autonome”. Prin urmare, „modul de reglementare a cadrului juridic de funcționare al Institutului Cultural Român conținea un viciu de neconstituționalitate”.

Redau mai jos, e de fapt mult mai lămuritor astfel, pasajul respectiv din Decizia nr. 737/2012 a CCR:

„Curtea reține că scopul urmărit prin adoptarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2012 este justificat prin dispozițiile art. 116 din Constituția României, care vizează structura administrației publice centrale, respectiv ministerele, organizate în subordinea Guvernului, și alte organe de specialitate. Potrivit textului constituțional invocat, ultimele se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorități administrative autonome.

Examinând acest motiv invocat de Guvern, Curtea constată pe de o parte că dispozițiile constituționale ale art. 116 prevăd că organele de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ca autorități administrative autonome, iar potrivit art. 102 alin. (1) coroborat cu art. 111 Guvernul exercită conducerea generală a administrației publice, cu excepția autorităților autonome aflate sub control parlamentar. Ca o consecință a acestor prevederi constituționale, Legea nr. 47/1994 privind serviciile din subordinea Președintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 25 aprilie 2001, cu modificările și completările ulterioare, nu conține vreo dispoziție potrivit căreia în subordinea Președintelui României se pot organiza instituții publice de interes național având natura juridică a unor autorități publice autonome. Având în vedere cele de mai sus, rezultă că modul de reglementare a cadrului juridic de funcționare al Institutului Cultural Român conținea un viciu de neconstituționalitate”.

Rezultatul acestei decizii e exact acesta: „ca o consecință a [unor] prevederi constituționale”, ICR nu mai poate fi preluat la Administrația Prezidențială. Nu contează că el a funcționat acolo excelent, chiar și cu acest viciu de neconstituționalitate, din 2005 până în 2012: decizia CCR nr. 737/2012 a statuat că ICR a fost așezat eronat în arhitectura instituțională – și că singurul loc în care poate funcționa o astfel de „instituție publică de interes național având natura juridică a unei autorități publice autonome” este fie sub Parlament, fie sub Guvern.


2. Prin urmare, asta e situația din teren: reactivarea Institutului Cultural Român trebuie să se producă fie la Parlament, fie la Guvern. Tertium non datur.

La Parlament, cum e acum, evident nu funcționează. Explicația Administrației Prezidențiale pentru această ineficiență e că, deși e mai democratic sub raport formal (fiindcă include reprezentanți de la toate partidele parlamentare), Consiliul de conducere al ICR din Parlament face, prin eterogenitatea lui politică, mult mai complicat de construit o strategie coerentă. Pe lângă asta, prezența președintelui (garantul simbolic al acestei independențe strategice a ICR de factorul politic, așa cum se spunea în petiție) în Consiliul de conducere al ICR este foarte redusă, de fapt minimală: dintre cele 20 de persoane din Consiliu, una singură reprezintă Administrația Prezidențială (în prezenta formulă, este vorba despre Mihaela Miroiu). PSD, de pildă, are doi reprezentanți. Viitorul Consiliu va trebui să cuprindă și membri de la AUR. E complicat spre imposibil de construit o strategie culturală coerentă într-un consiliu de conducere în care partidele pro-europene coexistă cu unele (implicit sau explicit) anti-europene. În actuala formulă, Consiliul ICR preia tensiunile poltice din Parlament și le amplifică, precum într-o cameră de rezonanță.

De unde și ineficiența lui evidentă.


3. Unica soluție întrevăzută de Administrația Prezidențială, faute de mieux, pare a fi preluarea la Guvern. Care ar avea avantajul că ar simplifica și eficientiza construcția strategiei. Ar fi vorba, din câte înțeleg că speră Administrația Prezidențială, de un Consiliu de conducere în a cărui formulă și guvernul, și președintele ar urma să fie implicați cu ponderi augmentate – și, în cele din urmă, cu eficiență sporită.

Empiric vorbind, faptul că în Parlament au reacționat împotriva preluării ICR de către Guvern doar PSD (prin vocea domnului Vasile Dâncu) și AUR (prin vocea domnului Claudiu Târziu) pare a da dreptate Administrației Prezidențiale: sunt împotriva noii formule a ICR exclusiv partidele care în istoria recentă au avut gesticulații implicit sau explicit anti-europene.

În opinia Administrației Prezidențale, coaliția de guvernare, explicit pro-europeană, împreună cu președintele Iohannis (cu o pondere de reprezentare mai mare) ar putea asigura ICR regăsirea eficienței dinainte de 2012, din mandatul Patapievici.

Reiau, în rezumat, cumulul de factori care a condus la acest proiect de transfer al ICR la Guvern:

1) Decizia CCR din octombrie 2012, care nu permite funcționarea ICR sub Administrația Prezidențială;

2) Ineficiența ICR sub Senat din ultimul deceniu, decursă din eterogenitatea lui politică;

3) Posibilitatea reconstrucției ICR cu o agendă integral și explicit pro-europeană într-o formulă așezată instituțional la Guvern, dar beneficiind și de colaborarea Președinției.

B. Patru puncte esențiale pentru reconstrucția ICR la Guvern

Aș fi preferat, cum am scris de atâtea ori, un ICR revenit la Președinție. Însă, după decizia CCR din octombrie 2012, asta nu mai e posibil. Pot admite, până la urmă, că argumentele Administrației Prezidențiale pentru un ICR reconstruit la Guvern pot fi viabile.

Însă, în opinia mea, pentru ca noul ICR de la Guvern să fie la fel de eficient ca vechiul ICR de la Președinție e nevoie ca, în acest proces de reconstrucție, să se respecte patru puncte esențiale.

I. E esențial ca noua lege de funcționare a ICR să fie în discuție publică, să o vadă sute și mii de ochi ale intelectualilor și artiștilor, nu să fie redactată într-un birou, sub supravegherea a doi sau patru sau opt ochi, indiferent cât de bine pregătiți sau intenționați. De la procedurile de numire a conducerii (de ce să nu rămână audierile publice, în fond? cred că ar fi preferabile numirilor directe) până la detaliile concrete de funcționare, cred că e esențial ca noul ICR să aibă o lege de funcționare cât mai bună – la care nu se poate ajunge decât prin dezbatere publică.

II. E esențial ca strategia noului ICR să nu fie în nici un caz aceea enunțată de domnul Viorel Badea, președintele Comisiei de cultură din Senat, a unui institut cultural pentru uzul diasporei române. Departe de mine gândul de a mă raporta peiorativ la diaspora. Dimpotrivă, respect diaspora, am scris deseori că (în opinia mea) o parte esențială din europenizarea recentă a României i se datorează. Însă există alte organisme guvernamentale care îi sunt dedicate, chiar și ICR are un departament pentru românii din străinătate, ar fi și inutil, și contraproductiv un nou ICR care să-și asume această misiune. Ca și în mandatul Patapievici, ICR trebuie să aibă drept scop conectarea pieței artistice românești la cele occidentale: dincolo de detaliile strategice, asta e logica lui fundamentală de funcționare. Și numai așa poate să-și exercite misiunea esențială – de construire, prin intermediul culturii, a unei Românii europene.

III. E esențial ca noul ICR să lase integral aplicarea strategiei în seama corpului de experți – pe care să-l protejeze de presiuni politice. Astfel încât noul ICR de sub Guvern să genereze, pe cât posibil, aceleași efecte pe care le-a avut acel ICR sub Președinție. Și pe care le-au făcut posibile oamenii foarte bine pregătiți angajați acolo prin concursuri serioase, trimiși la stagii de pregătire în străinătate, poligloți și branșați în mod real la culturile occidentale.

Fără ei, ICR-Patapievici ar fi fost imposibil. Fără ei, orice ICR eficient ar fi imposibil. Chiar și după deceniul de distrugere din 2012 încoace, există încă în ICR destui oameni rămași să salveze ce se mai putea salva din vechiul ICR, există încă oaze de profesionalism care mai țin active câteva proiecte serioase. Lor trebuie să li se adauge alți oameni angajați exclusiv pe criterii de competență – care să fie lăsați, cum spuneam, să construiască din abstracțiunile strategiei ICR-ul concret pe care ni-l dorim.

IV. E esențial, în fine, ca noul ICR să găsească soluții de numire a unei conduceri meritocratice, care să nu continue în nici un caz strategia de pilăraie și cumetrizare a ICR din ultimul deceniu. Pentru ca ICR să redevină funcțional, el nu poate continua degringolada din epocile Marga, Zamfiroiu, Boroianu, Țuroiu, Taloș. Întregul top management din aceste perioade de îngrozitoare amintire este complet compromis; a vedea pe oricine din vechile echipe la conducerea noului ICR ar fi semnalul că, de fapt, reconstrucția lui a eșuat.

Există destui oameni care, din poziții de conducere, să poată reconstrui ICR la standardele dintre 2005 și 2012. De la Corina Șuteu la Vlad Alexandrescu, de la Ada Solomon la Ciprian Mihali, de la Mihaela Miroiu la Robert Adam, oricare dintre aceste personalități (și mai pot enumera destui alții cu aceleași competențe superlative) poate reconstrui exact acel Institut Cultural Român pe care îl știm cu toții posibil – fiindcă l-am văzut pus în practică de Horia-Roman Patapievici între 2005 și 2012. Acel ICR respectat inter pares de mari institute sau rețele culturale (de la Goethe Institut la British Council, de la Institutul Cervantes la EUNIC), cu evenimente pe care intelectualii occidentali și publicul cultural occidental le considerau un must, cu programe eficiente de branșare a culturii române vii la cultura occidentală vie.

Pe scurt, acel ICR admirabil pe care România îl merită – și pe care trebuie să fie lăsată, în sfârșit, după aproape un deceniu de la distrugerea lui, să-l reconstruiască.


Distribuie acest articol

12 COMENTARII

  1. Cind fu Tica – nu fu TACHE….. si uite asa se paseaza ICR de colo- colo- mai ceva ca nemuritoarele pase fotbalistice ale lui Dobrin .Ba ca -i la parlament ba ca-i la guvern – ca de !? La presedintie nu se poate .Si cum tot – ne furam de unii singuri caciula de atita amarde vreme -tot asa nici ICR nu pare a avea vreo sansa de reusita . O masca va plinge -alta masca va ride , dar cum -brinza e pe bani – nici fonduri nu vor exista curind .Sa ne inarmam cu rabdare si tabacioc , poate cine stie celebrul – Sfintu Asteapta – sa ne contrazica intelegerea .Au revoir- mon cher -si rugaciunile sa va arate calea .

    • Am crezut o clipa ca intentionezi sa ne privezi de-acum inainte de pelteaua cleioasa pe care o intinzi mata p-aci zilnic si tocmai ma pregateam sa zic “good riddance!”

    • Da, aproape ca ajungi sa regreti postacii vigurosi pesedisti. Astia de la PNL sunt intr-adevar taaaare clisosi.

      Legat de subiect, e intristator sa observam ca avem si noi un fel de „memorie institutionala”. Din nefericire, ea pare sa se manifeste doar in cele rele. In cele bune, se face tabula rasa la fiecare schimbare de guvern.

  2. La cum merg treburile în România, noul ICR are mari șanse să se transforme într-un TVR în care vor încăpea tot felul de ratați și neica-nimeni cu pile la partid. Paznic al criptei probabil că va fi vreun zombie moldovean extras de prin codrii Sucevei și adus la București, cum este actualul ministru al culturii. De la postul de ministru al culturii încredințat unor personalități de calibrul lui Pleșu și Marin Sorescu am ajuns la managerul postului Radio Gold Rădăuți, așa că oricînd putem vedea iar o Liliana Țuroiu la ICR dînd cu cultura-n populație.

    • Ati uitat OTV-ul in CV-ul actualului ministru al Culturii.
      Problema nu este ca este moldovean, ci ca este un mediocru sprijinit de un mafiot local, mare grangur in PNL.

  3. Poate n-ar fi rau ca ICR sa fie desfiintat, iar atributiile sa fie partajate intre MAE si MC care sa gestioneze fonduri pentru predarea si promovarea limbii romane si civilizatiei in afara granitelor, diplomatie culturala, finantare pentru traduceri din limba romana, participari la evenimente culturale internationale, programe culturale de export. Icereurile din strainatate, care consuma resurse fara activitate sustinuta, pot fi preluate de un atasat cultural al ambasadelor Romaniei, Asta ar fi o reforma/restructurare de care limitat-culturalul nostru premier tot vorbeste in olteneasca lui.

    • Tocmai interesul in organigrama ar fi de apreciat. Dacă am crezut vreodată, cu siguranța am încetat să cred in altruism, idealism, în voluntariate și în muncă patriotică. Nu e nicio greșeală să susțină cineva un proiect în care crede și din care poate câștiga. Dimpotrivă, motivația e cu atât mai puternică și perfect legitimă.

      Și dacă tot suntem la capitolul “încă ceva” mie mi-e neclară decizia Ccr privind funcționarea unei astfel de instituții pe lângă președinție. Dacă ceva nu este explicit permis, dar nici interzis, de ce se prezumă doar prima variantă? Funcțiile de reprezentare sunt, până la urmă, cam toate la președinție, iar ICR chiar misia asta are: să reprezinte.

  4. „Dacă ceva nu este explicit permis, dar nici interzis, de ce se prezumă doar prima variantă?”
    Pai se poate!? Aveti dubii cu privire la abordarea asta tipic ioropeana?

  5. Intelectualul ( intellectuel ) e o aparitie ´recenta´, abia de pe la a doua jum. a sec. al 19-lea, in plin avant revolutionar ( si reactionar ). Ideologiile se schimba, dar aceasta ideologie de baza, elementara, ce se ignora, ramane, o revolutie ( si reactiune ) de zi cu zi , permanenta . Tradus simplu, intelectualul vrea sa schimbe lumea, sa o salveze, de orice si de ea insasi . Ca ex., poetul-profet modernist tintea nu mai putin decat transfigurarea estetica a lumii, revolutia prin arta, izbavirea si regenerarea lumii, un om nou si o lume noua, inclusiv prin esteticizarea politicii. Politica existentialista, a autoafirmarii si ´autenticitatii´ , pt. care valorile, idealurile, ´cauzele´ , servesc de materie si mijloace. Nu numai schmittian, ci si arendtian, primatul vietii active ( activiste, mai degraba), publice, a ´sferei politicului´, ce ajunge sa inghita totul, in primul rand ´cultura´, devenita functie a politicului, botezat mai soft si inofensiv, ´civic´. Intelectualul e intr-o permanenta extazie sau ´intensificare´ politica, uitare si topire de sine, agonistica, in agora sau arena ( citeste mlastina ) vietii publice, fara astampar, concerte, saloane, cafenele, televiziuni, conferinte, intalniri, despartiri , manifestatii, inauguratii, organizatii, mereu pe drum, in miscare, mereu in exterior, in ´universal´, intelectualul nu poate fi decat public si ´media´, pe scena ( Istoriei !) si sub luminile rampei. Intelectualul neo-reactionar, sincronizat la moda hexagonala, dandy boem, estet moralist, ´existentialist´ extrovertit si profet declinist, literat, eseist, stilist si manierist, ubermens cultural, anti-intelectualist predicand o narcoreligie virila a disperarii, a saltului in gol … Altminteri oameni bine instalati si adaptati ambiental, sfetnici si duhovnici ai natiei, desi in duh haladuiesc aiurea, din Americi in Japonii, inteligente siderale ce privesc cu mila si scarba la plebea inculta. Opera de arta, isi slefuieste talantul zornaitor. Se conjuga cu ´Institut´, Cultura romana pt. un Institut, regal, prezidential, ministerial …

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Profesor dr. habil. la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Fost președinte al PEN România (2019-2023). Redactor al revistei „Poesis internațional”. Membru al Grupului pentru Dialog Social. A publicat peste 20 de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). A editat, singur sau în colaborare cu Mircea Ivănescu, Marius Chivu și Claudiu Komartin, antologii literare pe diverse teme. A îngrijit ediții din opera lui Alexandru Macedonski, Emil Brumaru și Alexandru Mușina. Ultima carte publicată este "Kaddish" (Casa de editură Max Blecher, 2023).

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro