Institutul Cultural Român şi revoluţia tehnico-ştiinţifică

Site-ul ICR este, din momentul în care echipa  preşedintelui Andrei  Marga a preluat conducerea, un spaţiu virtual extrem de instructiv. El devine laboratorul în care se alcătuieşte şi se rafinează viziunea despre cultură şi naţiune a guvernării actuale. Nimic nu poate fi mai dramatic decât acest contrast dintre intervenţiile echipei actuale a ICR şi ceea ce rămâne din vechea imagine grafică şi intelectuală a instituţiei lichidate  prin intermediul ordonanţei de urgenţă. Trecerea de la interfaţa prietenoasă la inflexibilitatea de limbaj de lemn a gazetei de perete s-a realizat, aproape instantaneu. Poarta de comunicare a ICR a fost redusă la poziţia de canal colector în care se adună, cu meticulozitate, comunicatele  acestui ICR schimbat la faţă, regândit spre a gestiona provocările “ societăţii cunoaşterii”.

Apogeul acestei strategii  de eliminare programatică a oricărei linii de continuitate cu echipa anterioară şi cu trecutul demonizat de propagandă pro-prezidenţială, ( spre a relua sintagmele  dominante în mediile culturale şi politice ce au salutat şi legitimat decapitarea ICR) este apariţia unui lung manifest, cu titlul “ Măsuri pentru consolidarea cunoaşterii şi prestigiului culturii  române întreprinse de ICR de la 1 octombrie 2012”.  În cele 33 de puncte pe care le enumeră, planul de măsuri  este un manifest  în care se poate întrevedea autentica miză legată de adoptarea  Ordonanţei de urgenţă- codificarea misiunii ICR de oficină de propagandă a regimului actual.

Recursul la frazeologia specifică ultimelor săptămâni, ( de la obsesia relativă la societatea cunoaşterii până la elogiul ştiinţelor tari ) maschează inabil ţinta esenţială asumată de acest program ideologic –  concentrarea exclusivă pe eforturile de promovare/ cosmetizare a imaginii României în lume. Identitatea naţională va fi gestionată, centralizat, de către  noua instituţie. “ În fiecare Institut Cultural Român amplasat în alte țări se asigură: a) dezbateri tematice cu participarea intelectualilor din ţară; b) prezentarea preocupărilor creative, a experimentelor culturale ale noilor generaţii; c) etalarea operelor autohtone validate în pictură, sculptură, urbanism, arhitectură, muzică, literatură, știinţe, filosofie, teologie și în alte domenii; f) prezentarea adecvată a oportunităţilor de turism cultural pe care le oferă România. Fiecare institut trebuie să-și organizeze Biblioteca Culturii Române și să o pună la dispoziția celor interesați” (6).

Metamorfoza ICR nu ar fi fost completă fără înscrierea  în misiunea sa oficială a sarcinii de  alcătuire a portofoliului de documentare privind imaginea României. ICR-ul de astăzi  poate fi apropiat de strămoşiii săi instituţionali patronaţi de regimurile autoritare, de la monarhia carlistă la autarhia ceauşistă.  Păşunismul retoric traduce regresul către abordarea dominată de pitorescul etnografic. Epoca traducerilor din autorii experimentali şi  “ cosmopoliţi” a trecut. Este clipa ca autenticele valori, validate  secular, să fie codificate vizual, sub semnul  tradiţiei şi al patriotismului. “ Institutul Cultural Român, în cooperare cu uniunile de creaţie și instituţiile respective, realizează și distribuie seria de filme documentare de istorie, geografie și civilizaţie intitulată Comori ale Carpaţilor”. ( 12).

Ţară a comorilor din Carpaţi, dar şi societate a cunoaşterii, România la care visează  Institutul Cultural Român în octombrie 2012 este o naţiune ce -şi exportă, cu mândrie, propriul model democratic. În pofida criticilor duşmănoase, în pofida tentativelor de amestec în  treburile interne, România a pus la punct o viziune proprie asupra pluralismului, de unde şi obligaţia ICR de a gândi o serie de manifestări ce au ca obiect popularizarea acestor inovaţii autohtone. Rezultatele anticipate nu pot fi decât unele  generatoare de optimism. “ Se organizează seria de conferințe „Democrația ca formă de viață. Abordări românești“ în diferite institute culturale din rețeaua Institutului Cultural Român” (21)

Institutul Cultural Român este, în acord cu această lectură  a viitorului, principala entitate ce administrează exportul versiunii politice  girate de actuala majoritate.  Scrierea istoriei contemporane nu mai poate fi  lăsată la îndemâna energiei inviduale. Se impune un efort de echipă, coordonat şi controlat de stat, astfel încât imaginea anilor de post-comunism să fie una în deplin acord cu canonul ideologic  elaborat de România oficială. “Împreună cu Academia Română și instituţiile de istorie contemporană, Institutul Cultural Român publică seria de scrieri România de azi, care prezintă, la nivelul istoriografiei actuale, evoluţiile din România de după 1989” (13).

Mutilarea  ICR  în lunile din urmă nu a fost decât prologul pentru o nouă construcţie instituţională. Edificiul care se ridică, sub ochii oricărui observator lucid şi interesat,  îşi are, o dată cu acest program- manifest, conturul trasat.  Înlăturarea vestigiilor  anilor din urmă este realizată.  Opera de propagandă naţională şi patriotică poate, în fine, să înceapă cu adevărat.