Dați-mi voie să încep cu două imagini care ar trebui să ne neliniștească. La Aarhus, în Gellerupparken–Toveshøj, s-a ajuns ca blocurile de locuințe sociale să fie demolate și familiile relocate în numele „integrării prin dispersie”. Din 2018 încoace, Danemarca a etichetat zone cu proporții mari de rezidenți „non-occidentali” drept „societăți paralele” (fostul termen oficial: „ghetouri”), justificând intervenții dure – de la vânzarea fondului locativ public până la reconversii forțate. Controversele juridice și civice nu lipsesc: oficiali ai CJUE au apreciat recent că așa-numita „lege a ghetourilor” constituie o discriminare directă pe criterii de origine etnică, iar autoritățile sunt chemate să răspundă în instanțe europene pentru acest model de „integrare” prin demolare. Dincolo de litigiile aflate pe rol, bilanțul social rămâne amar: stigmat, neîncredere instituțională, rezultate școlare slabe și tensiuni cu poliția, inclusiv în rândul tinerilor născuți în Danemarca, mulți din familii turce stabilite în oraș de decenii.
La Molenbeek, la câteva stații de metrou de Grand-Place, după 2015 cartierul a fost redus în discursul public la o etichetă: „focar”. Datele și investigațiile serioase ne arată însă o combinație toxică, veche, între sărăcie urbană, șomaj persistent, trasee educaționale de avarie și economii informale – un cocktail care se transmite generațional, în pofida eforturilor comunitare de reparație simbolică și civică. Adevărata temă aici nu este „cultura” în abstract, ci cumulul de dezavantaje structurale care împinge tineri magrebieni născuți în Belgia spre periferia orașului și a instituțiilor.
Cazuri similare se pot vedea în Germania – de la Duisburg-Marxloh, unde precaritatea locuirii, munca instabilă și competiția între valuri de migrație produc o „precarizare multiplă”, până la Berlin-Neukölln, un reper urban în care vulnerabilitățile structurale ale infrastructurii sociale tensionează orice proiect de „integrare”. Nu discutăm excepții exotice, ci simptome ale acelorași politici fragmentate, adesea punitive, care confundă urbanismul cu ordinea publică și „asimilarea” cu evacuarea.
Iar, dacă ridicăm privirea spre nordul Parisului, în Seine-Saint-Denis, întâlnim exact paradoxul european: investiții masive și o demografie tânără, dar și sărăcie concentrată, abandon școlar ridicat și „prăpastii reci” între instituții și cartiere. Periodic, tensiunile izbucnesc în scandaluri de stradă, însă, structural, ele rămân.
România: imigrație reală, includere vagă
România a devenit importator net de forță de muncă. Oficial, Guvernul a stabilit pentru 2024 și 2025 contingente anuale de 100.000 de lucrători nou-admși din state terțe – o decizie care reflectă penuria cronică din construcții, HoReCa, curierat, îngrijire. În același timp, statistica demografică arată limpede: la 1 ianuarie 2024, populația rezidentă a crescut cu 9.900 de persoane față de anul precedent, iar explicația principală este soldul pozitiv al migrației internaționale. Cu alte cuvinte, intrările au depășit ieșirile. Nu e o revoluție, e o schimbare de regim demografic.
Pe stradă, îi întâlnim pe cei veniți legal din Nepal, Sri Lanka, Bangladesh, India sau Vietnam în joburi pe care românii nu le mai vor ori unde migrația externă a golit rezervoarele locale: livratori, îngrijitori, muncitori în depozite, personal în restaurante, lucrători în construcții. Avem o Strategie națională privind imigrația (2021–2024), actualizată prin acte subsecvente și însoțită de programe pentru acomodare culturală și cursuri de limba română. Dar aproape nimeni dintre cei intervievați în proiecte aplicate nu știe cum se accesează efectiv aceste instrumente, iar angajatorii – mai ales intermediarii – nu sunt stimulați (sau obligați) să co-finanțeze integrarea. Strategia stă cuminte pe site; orașul real se descurcă „cum dă Domnul”.
Între timp, spațiul public începe să furnizeze exact tipul de semnale de alarmă pe care le-am văzut în alte metropole. Luna trecută, un tânăr a lovit în plină stradă, în București, un livrator asiatic, numindu-l „invadator”. Cazul a stârnit reacții instituționale și politice, dar mesajul e clar: atunci când statul abandonează integrarea la nivel de manual, golul se umple cu panică morală, conspirații și violențe simbolice (și nu numai).
De ce eșuăm? O lectură comparativă
Europa a testat, pe rând, trei reflexe: asistențialism fără punți (lasă serviciile să „absorbe”), punitivism urbanistic („integrarea” prin demolare și relocalizare) și outsourcing către piața muncii („se rezolvă pe șantier/în bucătărie/pe bicicletă”). Toate trei ignoră acel miez greu: capitalul de încredere. La Aarhus, demolarea nu a produs legături sociale; la Molenbeek, stigmatizarea mediatică nu a creat oportunități; la Marxloh, mobilitatea ascendentă a primei generații turce a lăsat în urmă un cartier cu precarități cronice, în care nou-veniții est-europeni se luptă cu locuințe mizere și muncă informală; în Seine-Saint-Denis, investițiile fără punți instituționale au perpetuat o „prăpastie civică” între periferie și centru. Puse împreună, aceste lecții ne arată că ghetoizarea nu este o proprietate „culturală”, ci efectul acumulat al decuplării dintre politici, instituții și viața de zi cu zi.
Ce e de făcut? (O soluție în cinci mișcări, spusă pe românește)
Mai întâi, să admitem că importăm oameni, nu doar brațe de muncă. Asta înseamnă ca fiecare contingent anual să vină la pachet cu un „contract social al integrării”: statul pune cadrul și standardele minime (cursuri de română orientate pe meserii, mediere culturală, orientare profesională), iar angajatorul co-finanțează și livrează – la propriu – timp plătit pentru învățare, acces la tutorat la locul de muncii și locuire decentă în rețele mixte, nu în „dormitoare” la margine de oraș. Nu e o favoare; e costul real al forței de muncă aduse din afară.
În al doilea rând, școala trebuie să iasă din logica „vom vedea”: clase-punte cu profesori-mediatori, evaluare inițială a competențelor (nu doar a limbii), trasee de calificare micro-certificabile, interoperabile cu Cadrul Național al Calificărilor. Aici, România are deja reglementări pentru cursuri de inițiere în limba română; problema e implementarea – dacă nu ajung la publicul-țintă, ele rămân literă moartă. Inspecțiile și finanțarea trebuie să urmeze elevul și tânărul migrant, nu să se piardă în birocrație.
A treia mișcare vizează cartierul: nu penalizăm locul, ci sprijinim oamenii. Lecția daneză e clară – demolarea produce evacuare, nu integrare. Reabilitarea trebuie să meargă cu oamenii și pentru oameni: locuire mixtă, transport public care leagă periferia de joburile reale, poliție de proximitate credibilă, centre comunitare care fac punți între „vechi” și „noi” – sport, ucenicii, cluburi pe competențe. Medierea interculturală nu e „moft de ONG”, e infrastructură critică de prevenție a conflictelor.
A patra mișcare privește munca: piețele duale, dominate de agenți și subcontractare, sunt incubatoare de abuz. Avem nevoie de linii de raportare multilingve, inspecții țintite pe lanțuri de subcontractare, sancțiuni reale pentru chirii abuzive și rețineri ilegale de documente. Câtă vreme tolerăm zona gri, vom avea și zone gri în mentalul colectiv – acolo unde „invadatorul” devine o fantasmă convenabilă. (Vă amintiți episodul din București? Nu vine din senin.)
În fine, a cincea măsură: datele. Trebuie să legăm statisticile INS (demografie, sold migratoriu) de datele IGI (permise) și ITM (inspecții), într-un tablou minim, public, cu indicatori de rezultat: câți dintre noii veniți ajung în cursuri, câți certifică, câți trec în joburi mai bine plătite, câți tineri rămân în școală. Fără aceste repere, vom continua să „simțim” problema, nu să o guvernăm.
Concluzie
Dacă nu vrem mici Molenbeek-uri, Gellerup-uri sau Marxloh-uri în jurul marilor noastre orașe, trebuie să abandonăm „integrarea pe hârtie” și să investim, lucid, în încredere: încrederea dintre instituții și oameni, dintre „vechi” și „noi”, dintre muncă și locuire, dintre școală și piața reală a competențelor. România are deja semnele unei țări de imigrație. Cât de repede ne obișnuim cu ideea că includerea nu e filantropie, ci politică publică esențială va decide dacă următorul titlu va vorbi despre „invadatori” sau despre vecini.
Din ecuația dvs lipsește o mărime: voința integratului. Oare nu ar trebui să ne întrebăm dacă ei vor să fie integrați? De aceea se grupează, că vor? În mintea noastră importăm oameni și îi integrăm pe birourile noastre, în laptopul de lângă filtru de cafea. O voință de putere plină intenții bune, sigur că da. Ei nu au venit la noi să îi integrăm noi, ei au venit pentru că doresc un lucru simplu de la noi: bani. Noi facem planuri cu ei, dar s-ar putea ca planurile noastre să nu coincidă cu ale lor. Când te-ai născut și ai crescut într-o cultură nu o poți schimba cu alta cum ai schimba un avion cu altul la o escală. Or, dacă aceste culturi sunt fundamental diferite va exista o ciocnire a unora de zidul altora.
Adevărat ,procentul celor care vor să se integreze este foarte mic.
Nu aș alătura „cei veniți legal din Nepal, Sri Lanka…” și „livratori”… se pare că firmele de livrări și „ride sharing” sunt campioane la evaziune fiscală, iar livratorii lor nu fac vreun bine României, d.p.d.v. fiscal…
Și, înainte de orice soluție în „n” mișcări, autoritățile ar trebui să se asigure că au o situație clară, la zi și actualizabilă în timp real, cu lucrătorii străini din România. Iar o asemenea situație presupune digitalizare și baze de date corelate, iar acesta este un capitol la care suntem muuult sub genunchiul broaștei…
Așa că mă văd nevoit să citez spusele unui ex-președinte al României: „Pas cu pas”.
Să nu punem carul înaintea boilor…
Spinoasă problemă, cu implicații morale. Da, lucrătorii „oaspeți” sunt oameni nu automate pentru muncă. Deci, ei trebuie tratați ca OAMENI, cu drepturile și libertățile majorității. E greu, dar totul trebuie să se încadreze într-o anumită morală socială. Mai ales în cazul României unde acești lucrători AU FOST CHEMAȚI. Ca părere, în acest sens trebuie schimbată legislația.
Să facem deosebirea între migranții ilegali și migranții CHEMAȚI, tipul de legislație trebuie să fie diferit.
@Lucifer _ „Să facem deosebirea între migranții ilegali și migranții CHEMAȚI…”
Bineînțeles că lucrătorii străini care au contracte de muncă pe perioadă determinată NU sunt imigranți în România. Ei părăsesc România la finalul perioadei pentru care au fost angajați dacă nu li prelungesc contractele, iar numărul lor este bine evidențiat. Cazurile în care vreunul dintre aceștia cere drept de rezidență permanentă în România sunt rarisime.
…Iar confuzia pe care autorul textului o transmite cititorilor nu poate fi „o scăpare”.
”statul pune cadrul și standardele minime (cursuri de română orientate pe meserii, mediere culturală, orientare profesională), iar angajatorul co-finanțează și livrează – la propriu – timp plătit pentru învățare, acces la tutorat la locul de muncii și locuire decentă în rețele mixte, nu în „dormitoare” la margine de oraș.”
N-ar fi mai eficient să faceți asta pentru tinerii din Huși sau din Dorohoi? Credeți că ei n-ar fi dispuși să se mute la București și să livreze pizza, dacă ar primi tot ce propuneți dvs să primească imigranții? Sau trebuie implementate niște politici de la Bruxelles?
”Dacă nu vrem mici Molenbeek-uri, Gellerup-uri sau Marxloh-uri în jurul marilor noastre orașe, trebuie să abandonăm „integrarea pe hârtie” și să investim, lucid, în încredere: încrederea dintre instituții și oameni, dintre „vechi” și „noi”, dintre muncă și locuire, dintre școală și piața reală a competențelor.”
Absolut. România fiind perla Europei, e clar că funcționarul public corupt de pe Dâmbovița va reuși acolo unde au eșuat francezii, danezii și nemții.
daca calculam costul muncii pentru acesti muncitori + costul integrarii, s-ar putea sa constatam ca sunt de fapt mai scumpi
poate ar trebui sa dea faliment din HORECA, ca avem deja prea mult HORECA, lipsesc alte sectoare din economie
Asa e de importanta aceasta livrare de burgheri acasa?
Cum i-a integrat Dacii pe Romani, sau invers, cum i-a integrat Romanii pe Daci?
Romanii se integreaza cel mai usor prin occident, deja de la a doua generatie sunt practic suta la suta integrati.
Probabil joaca un rol si religia si poate si ceva mai putin pozitiv. In occident romanii nu au incredere in romani, se cam feresc unii de altii. In gasca noastra romaneasca se primesc f greu „membrii” noi. Exista multe suspiciuni.
Deci ramin sa se apropie de bastinasi, sau de alte grupuri
Tema articolului este interesantă și probabil va deveni cândva de actualitate în România.
Pe de altă parte, nu am nicio îndoială că un Conf. Dr. de la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala din Universitatea Bucuresti face diferența între imigranți (cum sunt cei din Belgia, ori Franța, la care se referă textul) și lucrători străini cu contracte de muncă pe perioadă determinată (cum sunt cei din România, despre care se scrie în articol). Este improbabil, ca să nu spun imposibil, să fie o confuzie întâplătoare.
În prezent, România, statul membru UE cu cei mai săraci cetățeni, NU este atractiv pentru imigrație. România este doar țară de tranzit și nici măcar nu se află pe o rută principală de migrație către Occident.
…Ba, unii migranți au început să plângă când au aflat că au ajuns în România din greșeală și au cerut să fie returnați în Serbia.
https://www.opiniatimisoarei.ro/primii-refugiati-au-navalit-in-romania-prin-timis-unde-au-fost-prinsi-si-ce-le-au-cerut-politistilor-de-frontiera/15/09/2015
P.S. Tânărul care a lovit un lucrător străin aflat cu contract de muncă pe perioadă determinată în România (caz singular, dar inexplicabil de mult mediatizat, în București) are probleme psihice, iar atunci când a fost imobilizat de poliție o striga pe maică-sa care, desigur, nu era prin preajmă.
Accentele acestea nejustificat de apăsate asupra unor astfel de evenimente – care nu sunt acte reale de xenofobie – fac rău tocmai celor care doresc reducerea xenofobiei…Pentru că există xenofobie în România, dar nu felul celei prezentate în articol. Xenofobie de acest fel este la AUR (a se vedea D Tănasă), „puișorul” PSD, si la câțiva susținători ai acestora.
Poate ar trebui sa profităm de războiul din Ucraina și să aducem oameni calificați, civilizați, creștini și ortodocși pe deasupra, cu care sa acoperim lipsa forței de muncă de la noi.
Avem posibilitatea da aducem cadre medicale cu înaltă pregătire, muncitori calificați, tehnicieni, ingineri, nu numai livratori și zilieri în construcții.
Ucrainieni, ruși, bieloruși și moldoveni, eu asta aș aduce cu prioritate în România.
Hai sa mai aducem și blonzi harnici și pricepuți, nu numai bruneți subdezvoltați.
Poate sună puțin rasist dar trebuie sa ne gândim și la viitorul acestei țări, la generațiile care vor veni după noi, nu doar la o rezolvare rapidă și superficială a problemelor actuale, care pe viitor pot avea un impact imprevizibil asupra societății noastre.
O selecție riguroasă a migrației ne poate scuti de multe probleme in viitor..
Nu ești rasist deloc,ești rezonabil.Europa occidental are la dispoziție forță de muncă suficientă în Belarus, Ucraina, Rusia, etc.
Nimeni nu amintește că inmigranții în România sunt toți bărbați, cu toate dezechilibrele care vin de aici.
Zilele trecute vorbeam cu un suedez, care îmi spunea, sufocat de indignare, că guvernul său are in plan aducerea a 200 000 de afgani,sirieni și africani ,în Suedia anul viitor.
„Adevărata temă aici nu este „cultura” în abstract, ci cumulul de dezavantaje structurale…”
+
„…simptome ale acelorași politici fragmentate, adesea punitive, care confundă urbanismul cu ordinea publică și „asimilarea” cu evacuarea.”
+
„La Aarhus, demolarea nu a produs legături sociale; la Molenbeek, stigmatizarea mediatică nu a creat oportunități; la Marxloh, mobilitatea ascendentă a primei generații turce a lăsat în urmă un cartier cu precarități cronice…”
+
„Medierea interculturală nu e „moft de ONG”, e infrastructură critică de prevenție a conflictelor.”
Cultura, „neabstracta” si foarte relevanta subiectului articolului, o gasiti definita metaforic si vizual-verbal anglofon introducand sintagma „cultural iceberg” intrun motor decent tehnic de cautare in internet.
(a) Priviti la/cititi ce e sub linia de plutire si lamuriti-va DE CE, in cea mai mare parte, „asimilarea” este minima/problematica.
(b) Dezavantajele structurale tin si de faptul ca localnicii care ar trebui sa inlesneasca asimilarea, de fapt fug de ea pentru ca (a).
Altfel spus, ASIMETRIE CULTURALA PROFUNDA, adica diferentele de esenta/importante sunt mai pregnante decat similaritatile dintre asimilatori si asimilati.
Aburelile SUPERFICIALE propagate deliberat cu girul (supra)statului si legate de ce e DEASUPRA liniei de plutire mentionata mai sus, anume si spre exemplu, accesul asimilatorilor la bucataria x, y, z din diverse colturi de lume, NU pot/vor compensa niciodata asimetria culturala profunda.
=====
„…despre „invadatori” sau despre vecini.”
In Ro, mai curand despre „temporar prezenti” FARA reintregire familiala si FARA cetatenie Ro/Schengen/UE. Ceea ce NU inseamna ca acesti/e CHEMATI/E(diferiti/e de cei intrati/e ilegal) NU trebuie tratati conform comportamentului lor si legilor Ro(ameliorabile in ce priveste fluxul si refluxul de „temporar prezenti”).
@asimetrie culturala _ „Medierea interculturală nu e „moft de ONG”, e infrastructură critică de prevenție a conflictelor.”
Singurul conflict xenofob de felul celor discutate în text, pe teritoriul României, a avut loc între etnici maghiari și lucrători străini care aveau contracte de muncă pe perioadă determinată. Atenție, NU imigranți.
La Ditrău, comunitatea locală (peste 98% maghiari), în frunte cu preotul, au amenințat – și chiar au purces la înfăptuire – cu incendierea unor muncitori srilankezi. Acestora le-au fost salvate viețile cu greu prin efortul autorităților și al angajatorului.
Aud la comentatori de voință – voința de a se integra în Romania. Numai dacă ați ști cum trăiesc acești oameni v-ați da seama că trebuie să fii supraom să mai ai și voință să înveți româna și să te integrezi printre xenofobi (ca cei cărora le plac blonzii in populație, sau doar ortodocșii). De ce să le ceară lor cineva așa ceva, ce, noi, restul, suntem supraoameni?
Una la mână: acești oameni din zona Nepal, India vorbesc măcar engleza, deci probabil România e tot o țară de tranzit pentru ei, către o țară mai vestică decât noi, unde cu En livrezi bine-merci mâncare și colete iar integrarea se face mai pe bune, chiar și pentru familiile și copiii lor viitori, ceea ce visează orice om într-o precaritate notabilă. Vorbesc ca trăitor ani lungi în vest, ce a avut din aceste țări livratori de colete, portar de bloc, chelneri și vânzători de nimicuri. Apoi, i-am mai văzut în piețe de Anul Nou când se dă cu petarde: sunt mult mai reținuți, civilizați și mai in limitele legii decât localnicii, oriunde ar trăi, după cum le inspiră acea societate; vreau să zic că ei nu forțează infracțiunile dincolo de ce localnicii fac. Așadar când te uiți spre ei, privește întâi spre societatea ta și fii sigur că prima lor tendință este precauția, pentru că sunt tineri, vor și ei să le fie bine, să nu fie penalizați, imaginează un viitor pentru ei și toate astea sunt semne de sănătate psihică, de tărie, care (apropo) la ai noștri tineri relaxați nu știu dacă…
E absolut rezonabil ca noi, ca români, să fim interesați a avea tineri ce pot, nu doar că vor să rămână în Ro, să fie foarte vizibil că politicile de in-migration îi ajută să rămână. Ei vor plăti pensiile viitoare,vedeți piramida populației…. vă amăgiți că puteți trăi doar din ce assets acumulați cât munciți, deoarece viața bună atrage nevoi noi, costisitoare.
Chinezii, in schimb, cei trăitori în vest fentează
cel puțin fiscul cu lejeritate, nu îți dau mereu bon când plătești, se fac că plouă sau că nu au înțeles ce vrei, că despre obligații nu știu toți. Copiii lor nu încalcă reguli de școală în mod flagrant însă nici nu sunt exmatriculați dacă nu au predat ecranul la intrare pt 6 ore. Sunt doar observații din teren, întinse pe ani. Și în privința lor ne uităm tot la societatea în care ei îndrăznesc să fenteze – e aceea care are bune, convenabile relații comerciale cu Xi, ca tot săracul să își permită un produs mai ieftin decât piața, să stea liniștit în viața lui și să nu deranjeze cu proteste, greve.
@Mb _ „E absolut rezonabil ca noi, ca români, să fim interesați a avea tineri ce pot, nu doar că vor să rămână în Ro, să fie foarte vizibil că politicile de in-migration îi ajută să rămână.”
România nu este atractivă nici pentru proprii cetățeni, care pleacă să muncească și să trăiască spre Vest. Aproximativ un sfert din cetățenii români se află „la muncă” în afara frontierelor României.
Cei la care se referă articolul NU sunt imigranți în România și nici dornici să se stabilească aici, ci sunt lucrători străini care au contracte de muncă pe perioadă determinată, temporar. Autorul induce cititorului, foarte probabil intenționat, confuzia că ar fi vorba despre rezidenți permanenți.
Este adevărat că, la terminarea duratei contractelor, unii dintre muncitorii străini nu mai doresc să se întoarcă în țările de origine, dar NU vor nici să rămână în România. După ce agonisesc o sumă de bani, spre sfârșitul contractelor, dispar, luând ilegal calea Vestului, unde fac aceeași muncă precum în România, dar pe salarii duble.
Din nou aceasi poveste: noi suntem de vina, din rasista Romanie pana in (mai nou!) rasista Danemarca. Nici o mentiune asupra faptului ca Danemarca a incercat acum 10 ani „strategia Aarhus” de integrare, prin care dadeau bani, locuri de munca, consilieri personali imigrantilor islamici. Strategia a esuat lamentabil, tinerii aia ieseau din tara ca sa se inscrie in ISIS si sa aduca terorismul islamic acasa. De aia le darama azi blocurile, nu pentru ca au danezii o problema de „prejudecata”. Genul asta de pozitii, articole, care regurgiteaza din nou propaganda stangista ca noi suntem de vine intotdeauna si ei nu vor aduce acelasi rezultat ca in trecut: non integrare urmata de backlash de dreapta, care vor vota autoritarieni sa le rezolve problema cu imigratia. Este uimitor ca mai exista oameni ca Dvs, de parca suntem in 2014 si ne uitam prima data la problemele astea.
„Dacă nu vrem mici Molenbeek-uri, Gellerup-uri sau Marxloh-uri” poate ar trebui sa avem mai putina emigratie. Si in loc sa dam vina pe tarile occidentale sa vedem de ce au plecat emigrantii din tarile lor. Nu aici e problema, ce naiba? Problema este ca Romania, Turcia, si alte tari nu au grija de cetatenii lor, dar cerem tarilor europene sa aiba. Un emigrant italian in Anglia sau Elvetia de ce nu are probleme de integrare? Nimeni nu se intreaba?
Florin,
Eu personal cunosc cazuri de români, foști colegi de facultate, șantier, serviciu stabiliți în afara României care au ajuns de la milionar in $ la pensionar social, fiecare după cum l-a dus capul. Unii traiesc în Danemarca, Germania, Franța și n-au muncit profitând de legi și mulțumiți cu standarde reduse de trai. Alții muncesc sau au muncit din greu, poate și-au riscat din agoniseli și-au ajuns sus în SUA, Israel, Canada dar au rămas ”outlanderi” chiar cu cetățenii in regulă. Fiecare este un caz în parte și nu pot să- i compar cu ce se întâmplă acum in toată Europa.
Problema este complexă. O societate deschisă, se confruntă cu astfel de probleme. Rolul autorităților publice locale este esențial în acest context. Din păcate nu cunosc fenomenul, nu se implică! Ați văzut în vreun program electoral abordarea acestui subiect? Eu nu am văzut în ultimele două cicluri electorale nici o astfel de inițiativă!