Uneori, la cursul meu de imagologie de la Universitate, le spun masteranzilor următoarea poveste adevărată. În 1928, pictorul suprarealist René Magritte a pictat o pipă şi a notat dedesubt, cu scris de copil, următorul text: „Ceci n’est pas une pipe“ („Aceasta nu este o pipă“). Toată lumea a crezut că este un discurs absurd, perfect suprarealist. De fapt, era un discurs perfect realist. Pipa pictată hiperrealist de belgianul Magritte nu era o pipă propriu-zisă, ci o imagine a ei. Ea nu putea fi nici ţinută în mână, nici umplută cu tutun, nici aprinsă şi nici nu se putea fuma cu ea. Absurd ar fi fost, dimpotrivă, dacă pictorul ar fi scris sub reprezentarea pipei textul: „Aceasta este o pipă“. De fapt, Magritte a mizat inteligent pe modul nostru absurd de a lua imaginea unei realităţi drept realitatea însăşi. Pictura nu are propriu-zis nimic suprarealist în ea, dar provoacă în noi un mecanism suprarealist de percepere a picturii. Nu întâmplător, Magritte şi-a intitulat tabloul La trahison des images (Trădarea imaginilor).
În ultimii ani a fost creat în spaţiul socio-cultural românesc un grup ţintă de intelectuali (Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi Horia Patapievici), care sunt maculaţi în mod constant. Asistăm pasivi la un abject linşaj prin mass-media şi Internet. Cei care practică acest linşaj agresiv nu amintesc nimic de importantele lor realizări instituţionale (Colegiul Noua Europă, Editura Humanitas, Institutul Cultural Român şi multe altele), nu le mai citesc cărţile şi nu-i mai ascultă pe cei demonizaţi. Eventual, scot din context câteva frânturi de fraze şi le citează ritual. S-a mizat pe intimidarea lor, pe dezgustul lor de a mai ieşi în spaţiul public, pe reducerea lor la tăcere. Şi, într-o oarecare măsură, s-a reuşit.
La adresa lor sunt proferate cele mai sinistre minciuni (împănate, evident, cu sferturi de adevăr), insulte şi calomnii. Cu cât mai groteşti, cu atât mai gustate de un anumit public. (Un universitar român din SUA scria deunăzi că aplecarea lui Andrei Pleşu către credinţa creştin ortodoxă ar fi creat în România un curent „ortodoxist“ care a făcut posibilă crima de la mânăstirea Tanacu. De curând, la Timişoara, Horia Patapievici a fost huiduit de câţiva cetăţeni, alde Lorin Fortuna & Co., care l-au acuzat că l-ar fi denigrat pe Eminescu într-un text în care, de fapt, îl omagiase ş.a.m.d.) La un proces similar de discreditare au fost supuse în anii ’90 Ana Blandiana şi Doina Cornea. Reacţia a fost, atunci ca şi acum, tăcerea.
Realitatea nu mai contează. Ea a fost sufocată – ca de o lespede de mormânt – de imaginea ei prefabricată. Portretul mistificat al cărturarului a fost receptat ca fiind cărturarul însuşi. Mulţi oameni, chiar de bună-credinţă, au terminat prin a cădea în capcana acestui mecanism absurd de percepere. Iar noi privim indiferenţi spectacolul mizer al unui mental colectiv infestat de clişee, toxine şi ură. Privim neputincioşi simptomele unei maladii a spiritului care se instaurează în corpul nostru social, fără ca vreun sistem imunitar să mai opereze. René Magritte ştia ce ştia. E greu să te lupţi cu imaginea. Ea este adesea mai puternică decât realitatea.
De fapt, însăşi reducerea intelectualităţii române la (doar) cei trei cărturari este o formă de reducţionism facil. Este o probă de schematizare perfidă. Dacă îţi propui să compromiţi o breaslă întreagă, îţi alegeţi câţiva reprezentanţi şi pui tunurile pe ei. Un grup de trei este ideal. Nu mai mulţi, căci altfel ecuaţia se complică şi rişti să-i pierzi pe oamenii mai simpli. Inoculezi în imaginarul colectiv ideea că acest grup este organizat pe baza unor raţiuni impure şi a unor scopuri imorale. Altfel spus, nu e un „grup“, ci o „grupare“. Am spus-o şi cu alt prilej, cei trei intelectuali români nu mai sunt receptaţi firesc, ca oameni concreţi, de bună-credinţă, ca indivizi liberi într-o societate liberă, ci ca o „tripletă“ abstractă, cu o agendă ascunsă. Propaganda maoistă i-ar numi „banda celor trei“. Propaganda nazistă i-ar considera participanţi la „conspiraţia iudeo-masonică“. Securitatea comunistă i-ar prezenta ca fiind racolaţi de o „agentură“. Ş.a.m.d.
Detractorii lor (dar chiar şi unii admiratori) au ajuns să-i perceapă în termeni cazoni: „în grup de trei“. Dacă se pronunţă numele lui Pleşu, trebuie să te aştepţi să urmeze Liiceanu şi apoi Patapievici. Mereu trei şi mereu în această ordine. Gustave Flaubert, bătându-şi joc de conservele mentale şi verbale, în Dicţionarul de idei primite de-a gata, îl definea astfel pe Diderot: „Este întotdeauna urmat de d’Alembert“. Nimic altceva despre marele Diderot. Cu alte cuvinte, nu trebuie să-i citeşti opera scriitorului Diderot, nici nu trebuie să ştii cine a fost, atâta timp cât, atunci când te referi la el, îl numeşti imediat şi pe d’Alembert.
Dar, între timp, ce facem noi, ceilalţi intelectuali?! Tăcem! Dacă nu e o tăcere aprobatoare, este măcar una indiferentă. Tăcem mulţumiţi că nu noi suntem plasaţi în ochiul ciclonului, că nu noi suntem cei diabolizaţi, că nu noi suntem trataţi drept ţapi ispăşitori, fiind învinovăţiţi pentru mai toate relele societăţii româneşti. Mâine vor fi alţii în situaţia lor şi vor fi indignaţi că nimeni nu le ia apărarea.
Este firesc să fim sau să nu fim de acord cu unul sau cu altul dintre cei trei colegi, să le împărtăşim sau nu convingerile politice, doctrinare sau civice şi, astfel, să-i simpatizăm sau nu. Dar putem măcar să-i sprijinim moral când sunt nedreptăţiţi. Putem să le dăm un semn de solidaritate umană, dacă nu de breaslă. Una dintre marile valori câştigate în decembrie 1989 a fost pluralismul opiniilor, după o jumătate de veac de singurătate şi de monopol al gândirii. Sper că n-am aruncat la gunoi un principiu de bază al societăţii deschise: „Nu sunt de acord cu opiniile tale, dar lupt pentru dreptul tău de a ţi le exprima“.
Articol preluat din Revista 22
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Corect, trebuie sa luptati, sa nu taceti. Nu aveti o datorie numai fata de dvs. insiva, nici numai fata de niste colegi aflati in „ochiul ciclonului”, nici fata de Adevar.
Aveti o datorie, cred eu, si fata de cei multi. Daca voi nu ne luminati, atunci cine? Filmele americane si OTV-ul? Poate nu va meritam dar ginditi-va asa: sintem noi, sinteti voi si sint fiarele; iar noi sintem la mijloc. Daca voi nu ne aparati (da, uneori chiar si fata de noi insine, fiindca e mult mai usor sa fii fiara decit om), ne vor minca astia cu fulgi cu tot. Si va fi din ce in ce mai greu sa mai apara un Plesu, un Liiceanu, un Patapievici.
Domnule Oişteanu,
Ţine de fiecare dintre noi să apărăm aceste adevăruri pe care le susţineţi, care trebuie reamintite în mod sistematic, cu claritate şi calm. Apreciez profund intervenţia dumneavoastră, nicio astfel de intervenţie nu este inutilă.
Nu mai putem lăsa răul să ne spurce valorile, împroşcatul cu noroi a devenit atât de grav încât se activează instinctele cele mai primare de auto-apărare a spaţiului nostru comun.
„Pentru ca raul sa triumfe, este suficient ca cei buni sa nu faca nimic.” – Edmund Burke
Domnilor, va spun eu ce sa faceti: nu va mai lamentati pe toate canalele ca sunteti oprimati si demonstrati prin realizarile voastre ca sunteti vrednici de respect. Acum nu mai e Romania din anii 90 si internetul va ofera posibilitati nelimitate de a va exprima opiniile si nimeni nu va poate inchide gura. Sincer , atitudinea asta de autoflagelare a devenit prea comuna in randul tututor paturilor din Romania si e sport national sa dai vina pe cei din jurul tau pentru tot ce e rau in tara. De vaietat suntem buni, e clar, dar de pus umarul la schimbarea lucrurilor nimeni nu se baga. Acelasi lucru si in situatia spagii catre doctori, deciziilor incorecte ale judecatorilor, privatizarilor dubioase sau la tocarea banilor publici aiurea de catre primarii.
Ai un deficit de atentie sau nu intelegi ce se da si ce se cere? Sau nu vrei?
Cred ca domnii Liiceanu, Plesu si Patapievici sunt niste „victime colaterale” ale luptei politice dintre cei aflati acum la putere in frunte cu mult-hulitul Basescu si „ceilalti”. „Ceilalti” insemnand toti cei care, intr-un fel sau altul, au avut de suferit de pe urma masurilor politico-economice luate de regimul Basescu.
Daca pe timpul lui Iliescu cei trei domni erau mai vocali si au luat atitudine impotriva „regimului Iliescu” ori de cate ori democratia era incalcata, de cand la putere se afla Basescu acesti domni au inchis ochii si chiar au aprobat magariile si abuzurile facute de acesta si de coalitia care guverneaza Romania. Oamenii simpli, printre care se numara si zeci de mii de profesori, asteptau ca macar unul dintre cei trei marcanti intelectuali sa-i spuna lui Basescu ca-si bate joc de oameni care nu au nici o vina ca guvernele numite de „presedintele-jucator” au fost incompetente si corupte.
In finalul acestei interventii, as vrea sa parafrazez din memorie indemnul facut cu doua veacuri in urma de catre intelectualul patriot Simion Barnutiu catre intelectualii romani ai vremii:
” (…) tineti aproape cu turma (adica poporul roman) ca sa nu (va) rataciti!”
Poate ca nu ar strica ca intelectualii romani de astazi sa fie mai sensibili la durerile poporului din care provin…
Problema mare e ca strigi si nu te mai aude nimeni. Sa nu uitam ca un procent ingrijorator din populatia Romaniei a imigrat, foarte multi dintre ei fiind destul de intelectuali pt a fi capabili sa asculte si sa inteleaga ce ar avea de spun elita intelectuala din tara. De multe ori stau si ma intreb daca nu asta s-a si vrut de fapt. Pe vremuri te trimitea direct in gulag. Astazi, traim vremuri moderne, e mai „curat” sa ii alungi.
Ca sa ii raspund lui Constantin, in lumea actuala eu ma consideram ratacit la mine in tara…nu e cazul prin alte parti.
Cei care practică acest linşaj agresiv nu amintesc nimic de importantele lor realizări instituţionale (…)
Dar de ce ar trebui amintite realizarile dumnealor? Nici despre Eminescu nu se spune, cand ii studiem opera, ca era putin antisemit. Nici despre Sadoveanu nu se spune ca a fost oportunist. Nici despre Balzac ca era hyperorgolios, iar George Sand era cam „usuratica”. Multe dintre marile personalitati cu care ne mandrim au cate un sertaras, de care ei insisi n-ar avea motive sa fie mandri. E drept insa ca n-am fi vorbit de sertarasul respectiv, daca nu ne-ar fi bucurat cu opera lor.
Acelasi lucru se intampla si in cazul personalitatilor amintite de dumneavoastra, domnule Profesor Oisteanu. Oportunismul lui Sadoveanu nu rapeste nimic din valoarea romanelor sale, dar nici opera sa nu-i scuza defectul respectiv. Cine-i critica pe o parte pentru a suprima realizarile lor dintr-un alt plan, e demn de dispret. Dar nici sa te prevalezi de aceste realizari institutionale n-ar fi drept, pentru a conferi infailibilitate declaratiilor lor in favoarea unui regim, suspicionat a fi mincinos si corupt.
Draga domnul Hantzy, chiar daca nu vrei sa discuti despre realizari, ci doar sa criticati ce e de critica, apoi sa ne apucam sa criticam.
Ati vazut vreodata cum arata o astfel de critica aplicate persoanelor de mai sus? Fraza pe care ati invocat-o arata corect despre ce e vorba: e linsaj, nu critica. Sunt manipulari absolut grosiere, sunt bucati de fraze scoase din context si rasucite la infinit, sunt minciuni absolut grotesti.
Ati vazut pe undeva vreo analiza cat de cat obiectiva a activitatii ICR? Spuneti-mi si mie unde ati vazut-o. Eu nu stiu decat de poneiul roz.
Ati vazut vrea analiza a activitatii de ministru a domnului Plesu, membru CNSAS sau consilier prezidential? Nu, eu doar stiu ca „butoiul Plesu a trait ca un nabab din bani publici, a pupat papucul lui Basescu si acum se da virgina”
Hai, mai concret, ca i-ati pus pe acesti oameni pe aceiasi treapta cu „colaborationistul” Sadoveanu. Ce le reprosati? Ca au (au avut, de fapt) optiuni politice? Totdeauna si le-au asumat si le-au argumentat cum au stiut mai bine. Public si civilizat. Nici asta nu au voie la 20 de ani dupa revolutie? E deja „tradare de neam si de tara” si colaborare cu puterea sovietica faptul ca l-au sprijinit public pe Basescu in anumite momente? Daca il sprijineau pe Geoana sau pe Crin Antonescu era cu totul altceva?
Mai concret, ce anume le reprosati, pana la urma? Ca au avut opinii si le-au exprimat in spatiul public? Ca au acceptat responsabilitati cand li s-a propus asta?
Oricum discutia e tardiva: toti oamenii de mai sus au fost redusi la tacere in spatiul public. Sunt ei niste oportunisti verosi, dar opinia publica onesta din tara asta i-a redus la tacere. Dreptatea a invins.
Revin:
Am vazut in final un singur repros mai concret, imi cer scuze ca nu l-am zarit de la inceput:
„pentru a conferi infailibilitate declaratiilor lor in favoarea unui regim, suspicionat a fi mincinos si corupt.”
Da, acum inteleg. Regimul era corpupt si mincinos si nu aveau voie sa il sprijine in niciun fel.
Pe acest principiu cred ca practic nici nu poti avea optiuni politice publice in Romania. Vi se pare ca regimul precedent era mai bun? Mai putin corupt, mai putin mincinos? Vi se pare ca regimul care o sa vina o sa fie cu mult diferit? „Intelectualii” vor avea voie sau nu sa intre in politica? Vor avea voie sa aiba optiuni de sustinere a vreunei puteri politice? Cum, niciodata? Sa stea in banca lor? Sa astepte un regim incoruptibil, demn de a fi sprijinit?
De fapt, am intrat in jocul dumneavoastra. Discutam de puterea actuala, care foarte probabil se va schimba cu o noua putere politica si tot asa.
Vi s-a bagat atat de tare in cap sintagma „regimul Basescu” incat nu mai reusiti sa scapati de ea. E lansata de PR-ul opozitiei actuale pentru a indica subliminal un regim cvasi-totalitar si vad ca a prins.
REGÍM, regimuri, s. n. 1. Sistem de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat; formă de guvernământ a unui stat.
Banuiesc ca „regimul” Basescu o sa fie schimbat prin revolutie si o sa trecem la monarhie dupa aia.
Draga domnule/doamna silicon-v,
as putea intr-un suveran dispret, exact ca seful ICR la Timisoara, sa-ti arunc”N-ai inteles nimic!” A cui ar fi insa vina? A dumitale sau a mea?
Eu nu am criticat pe nimeni, ci am facut doar o distinctie intre realizarile si optiunile unor personalitati. Daca nu ti-a placut exemplul Sadoveanu sa-l luam pe al „menestrelului curtii”, Adrian Paunescu. Multi spun ca a fost poet adevarat, altii ca a fost carpaci. Printre ultimii, cei mai vehementi contestatari ale volumelor sale, sunt cei care l-au criticat mai ales pentru optiunile sale politice. Avea si Paunescul dreptul ala la un crez valoric personal? Avea! Ca nu se potrivea cu al altora, era necesar sa-i fie contestate realizarile literare? Atatea cate or fi fost.
PS. eu am discutat un caz general, fara a pomeni niciun nume. Daca dumneata te-ai grabit sa identifici regimul ca fiind „Basescu” e, cred, problema dumitale.
„La un proces similar de discreditare au fost supuse în anii ’90 Ana Blandiana şi Doina Cornea.” – corectă observaţia. De remarcat ar fi fost din partea cui a pornit „procesul”? Şi atunci, ca şi azi, discreditarea intelectualilor s-a făcut prin gurile cozilor de topor socialiste, cu concursul mass-mediei aservite sau „aliniate”… Restauraţia comunistă bate la uşă. Iar beizadelele neo-stângiste îi vor deschide uşa cu drag şi voie bună…
Realitatea este ceva mai nuantata. Sa nu uitam evenimentul recent care a declansat dezbaterea.
http://www.realitatea.net/paleologu-am-auzit-frecvent-baga-mi-as-in-intelectuali_929046.html