1.Intelectualii români în primii ani după Revoluție
Parcurgând volumul Interviuri la Radio Europa Liberă semnat de Crisula Ștefănescu (Editura AIUS, Craiova, 2023) mi-au revenit în minte câteva teme pe care deja le-am abordat în repetate rânduri. Ele sunt amintite, de altfel, în Cuvântul înainte de însăși autoarea cărții. Le reamintesc și eu în cele ce urmează.
Mai întâi, cât de puține lucruri știm despre Institutul de Cercetare al Europei Libere ale cărui lucrări redactate și publicate periodic în limba engleză au fost utile nu doar celor de la Broadcasting, ci și altora, ele fiind distribuite în mediile diplomatice și jurnalistice occidentale interesate de România, Nu că despre compartimentul de emisiuni am ști ori, și mai grav, ne-am mai aminti astăzi chiar foarte multe. Pe urmă, ce s-a întâmplat în interiorul Departamentului Românesc al postului după decembrie 1989. Care i-au fost condiționările în situația în care se vorbea din ce în ce mai mult despre restructurarea, relocarea sau chiar sistarea completă a emisiunilor nu doar pentru România, ci spre întregul spațiu ex-sovietic. Cum s-a petrecut despărțirea de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca și la ce soluții a fost nevoit să recurgă directorul de atunci al Departamentului Românesc, Nicolae Stroescu Stânișoară. Ce s-a întâmplat cu arhiva în timpul și după mutarea postului la Praga.
Mai clar. Crisula Ștefănescu a lucrat câțiva ani buni în mai sus-menționatul Institut de Cercetare. După ce în aprilie 1992, managementul american a decis închiderea Biroului de la Paris, despărțirea de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca și, implicit, dispariția a două importante programe ce făceau parte din însăși definiția postului, din marca lui de înregistrare (Teze și antiteze la Paris și Povestea vorbei), Nicolae Stroescu i-a propus să realizeze o emisiune săptămânală ce avea să poarte titlul Controverse- Confluențe Est Vest. O consistentă parte a acestei noi emisiuni era rezervată interviurilor cu importante personalități din țară. Interviuri realizate fie în studiourile de la München, fie la București. Au fost solicitațe să colaboreze și nume de primă mărime ale exilului românesc care, vreme de 45 de ani, fuseseră sever cenzurate de regimul comunist. Din nefericire, în iureșul mutării de la München la Praga, mutare consumată în prima parte a anului 1995, o parte din aceste interviuri (și nu numai ele) pare-se că s-au pierdut. E drept, ceva mai încolo, câte ceva din înregistrările socotite pierdute au fost regăsite în Arhiva Hoover. Altele au fost salvate de redactori.
Textele reunite între copertele volumului Interviuri la Radio Europa Liberă fac parte din această a doua categorie. Salvarea lor se datorează exclusiv Crisulei Ștefănescu. O anumită parte a fost publicată în periodicele din țară. Cu excepția transcrierilor unor discuții succesive cu romancierul Augustin Buzura (e vorba despre o suită de convorbiri care au fost, la vremea lor, confidențiale), interviurile au fost făcute după 1989. Marea lor majoritate a trecut integral pe unde scurte în cadrul programului Controverse- Confluențe Est-Vest, altele în alte emisiuni ale postului (Tinerama sau Actualitatea românească).
Cu excepția notelor luate în cursul discuțiilor din iarna anului 1988 cu Augustin Buzura, discuții în cursul cărora ne reîntâlnim cu România apocaliptică de dinainte de Revoluție, cu frica, frigul, lipsurile, cu omniprezența Securității, cu cenzura, curajul ori lașitățile intelectualilor, și cu excepția interviului cu Harald Siegmund care a făcut parte dintre scriitorii germani din România arestați în 1959, toți ceilalți intervievați – Corneliu Coposu, Ana Blandiana, Marcel Chirnoagă, Ileana și Romulus Vulpescu, Dan Hăulică, Silviu Purcărete, Elena Siupur, Mircea Horia Simionescu și Alexandru Ciorănescu au fost provocați să se refere cu deosebire la România post-decembristă. Avem astfel șansa de a ne întoarce în primii ani de după 1989 când marile probleme erau traumele acumulate în cei 45 de ani de comunism și posibilitatea depășirii lor, cât de europeană sau nu mai este România, cum se poate realiza reconectarea la Europa, cum s-ar putea pune în practică recuperarea, care e rolul intelectualilor, care e dimensiune crizei morale și care ar putea fi posibilele antidoturi. Revine obsesiv și pe bună dreptate întrebarea dacă trebuie oare intelectualii să se angajeze politic. Ce înseamnă să faci politică, cum nu trebuie uitate ororile trecutului, care ar fi opțiunile de strategie ale celor ce nu acceptă democratizarea limitată dorită de regimul lui Ion Iliescu.
Iată. Corneliu Coposu invocă și argumentează complexul relei credințe și tot Seniorul subliniază faptul, cum nu se poate mai actual și azi, că omul politic e obligat să pună interesele generale mai presus de ale sale. Vorbind despre specificul artei sale, Marcel Chirnoagă se definește drept un realist fantastic, diferit de suprarealism. Ana Blandiana își explică atitudinea civic-militantă. Am citit cu încântare interviul cu Mircea Horia Simionescu, am remarcat felul în care înțelegea el implicarea în spațiul public. Scriitorul insistă asupra situației specifice a României, sensibil alta decât aceea a altor țări integrate cu de-a sila în Blocul ex-sovietic. Taciturnul Silviu Purcărete atrage justificat atenția asupra formalismului ce a caracterizat multe dintre așa-zisele operațiuni culturale de după Revoluție. Profesorul Alexandru Ciorănescu descrie cu ochi critic cum a regăsit România post-comunistă și lămurește cum s-a ajuns la scandalul din jurul lui Vintilă Horia și așa-zisei retrageri a premiului Goncourt.
Firește, recitite astăzi, interviurile de acum aproape 30 de ani ale Crisulei Ștefănescu au în primul rând o valoare documentară. Funcționează ca un remember. Dar parcă ele ne atrag deopotrivă atenția și asupra faptului, subliniat inteligent de autoare, că în pofida realității că azi totul se schimbă dramatic parcă nici acum nu știm prea bine spre ce ne îndreptăm.
Crisula Ștefănescu- INTERVIURI LA RADIO EUROPA LIBERĂ; Editura Aius, Craiova, 2023
2.Utilitatea recidivelor
În urmă cu aproximativ trei ani, am avut bucuria de a comenta câteva volume purtând semnătura lui Cristian Pătrășconiu.
Absolvent al Secției de Filosofie de la Universitatea de Vest din Timișoara, o bună bucată de vreme editorialist politic la importante cotidiane bucureștene, colaborator frecvent al prestigioasei reviste 22, redactor la România literară. Cărțile din anul 2020 adunau pe baza unui criteriu strict tematic interviuri luate în timp de jurnalist. Prilejuite fie de împlinirea centenarului Unirii de la 1 Decembrie 1918 ( a fost atunci o inițiativă în acest sens a României literare, din păcate una dintre puținele și coerentă, și excelent finalizată), fie de subiecte culturale (De Taină), fie de împlinirea a 30 de ani de la Revoluția din Decembrie, fie de un anume curent de opinie, întrucâtva prezent încă de atunci și în societatea românească în conformitate cu care poate că nu ar fi rău să i se mai dea comunismului o șansă. Cartea intitulată Comunismul de apoi se situa în bună măsură în descendența volumului O idee care ne sucește mințile (apărută cu câțiva ani în urmă la editura bucureșteană Humanitas), ce aduna eseuri scrise de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu. Anticipa idei pe care le-am găsit pe larg explicate fie în monumentala Istorie mondială a comunismului, fie în Negaționismul de stânga. Ambele titluri aparținându-i lui Thierry Wolton. Istoric și jurnalist ce polemiza cu susținătorii opiniei în conformitate cu care comunismul a fost o ideea bună aplicată prost, când, în realitate, lucrurile stăteau, după părerea lui Wolton, complet invers. Comunismul a fost o idee proastă, aplicată bine. Atât de bine încât a dus jumătate din Europa ca și țări din Asia, Africa sau America Latină în colaps. Și social, și economic, și politic. Mai rău. În primul rând uman.
După trei ani de tăcere, o tăcere totuși relativă fiindcă semnătura lui Cristian Pătrășconiu a apărut frecevent și în 22, și în România literară, intervievatorul revine în calitate de autor de cărți. Două la număr. Cea de care am ales să mă ocup astăzi se cheamă Masa plăcerii. Volumul apărut în 2023 tot la Editura Universității de Vest din Timișoara pare a fi deschizătorul unei serii care dorește să antologheze interviuri cu mari oameni de condei ale căror cărți au apărut și în România. Se situează în siajul volumului De Taină. Și așa cum am subliniat cu ocazia recenzării volumelor anterioare ale lui Cristian Pătrășconiu mi se pare demn de laudă faptul că și Masa plăcerii apare la o editură universitară. Dialogurile lui Cristian Pătrășconiu cu literați de mare notorietate (Catherine Cusset, Ludmila Ulițkaia, António Lobo Antuneș), cu istorici care s-au însoțit cu literatura (Simon Sebag Montefiore), cu promotori ai prozei scurte (Etgar Keret) cu autori ale căror romane au fost dublate de eseuri (Simon Sebag Montefiore), cu jurnaliști de mare anvergură preocupați de marea temă a singurățății, boală a secolului, principala generatoare de depresii (Johann Hari) mi se par a fi adevărate modele ale genului.
Nu, Cristian Pătrășconiu nu este un simplu întrebător de profesie. Fie și unul corect, conștiincios care acasă și-a făcut foarte bine temele. Adică a citit tot ceea ce se putea citi despre interlocutor ori i-a parcurs cu creionul în mână cărțile. Așa că notează întrebările și apoi le pune. Fericit că și-a făcut astfel datoria. Pătrășconiu nu este un funcționar al interviului.
Firește, întrebările esențiale vizează rostul și modalitatea scrisului. Reprezintă acesta o necesitate? E scrisul prilej de spaimă sau de vindecare? Cum trece scriitorul peste criza de inspirație? Cum se luptă cu primejdia ne-scrisului? Numai că intervievatorul nostru nu se arată un obsedat al punctajelor. Nu pune întrebarea doar spre a fi pusă, nu transcrie pe nemestecate răspunsuri. Le ascultă cu luare aminte (arta interviului este bazată în bună măsură pe știința de a-ți asculta interlocutorul), solicită foarte adesea completări și lămuriri suplimentare. Vrea să afle cum locuiește, de pildă, António Lobo Antunes într-o carte, cum privește Ludmila Ulițkaia succesul, cu atât mai mult cu cât acesta a venit la maturitate, a fost maturitatea un avantaj sau dimpotrivă, succesul a adus cu sine și privilegii, care e legătura dintre literatură, istorie și politică, de ce revine Simon Sebag Montefiore la specificitățile sociale și politice ale Rusiei, de ce se întoarce periodic la Stalin, cum se însoțesc plăcerea și truda în arta scrisului și a rescrisului. Ce se află în spatele feminismului despre care vorbește Pascal Bruckner. Presimțirea unei mode?
Interviurile lui Cristian Pătrășconiu sunt dialoguri adevărate. Și el, și intervievatul se așază pasionant la masa plăcerii, însă gazetarul grijă să rezerve un tacâm simbolic și cititorului.
Cristian Pătrășconiu- MASA PLĂCERII; Editura Universității de Vest din Timișoara, Timișoara, 2023
„Comunismul a fost o idee proastă, aplicată bine.” Depinde pe cine intrebati. Unii vor spune invers: „comunismul a fost o idee excelenta, dar aplicata gresit”. Apoi ne vor oferi exemple de „comunism bun”, de socialism aplicat „stiintific” (respectand ideile marxiste de „manual”) prin foste state precum Ex-Jugoslavia, China sau unele state scandinave. Veti fi surprins sa aflati cat de mult fascineaza comunismul astazi si cati si-ar dori „sa-i mai dea o sansa”. Este de-a dreptul terifiant, mai ales cand astfel de opinii provin din randul unor functionari din institutii europene sau chiar tineri occidentali care nu au trait nici macar o ora in comunism. Nu este de mirare ca astazi ideile stangiste se propaga cu viteza pretutindeni in spatiul occidental. Multumim inca o data pentru pastrarea vie in memoria noastra a celor care au luptat cu adevarat impotriva comunismului! Ar trebui ca zilnic, pe toate canalele de comunicare, sa le fie reamintite romanilor actiunile si curajul acestor oameni de cultura si jurnalisti care s-au sacrificat in teribila lupta cu regimul totalitar. Pericolul nu a trecut si oricand se poate reintoarce un astfel de regim!