vineri, noiembrie 26, 2021

Întoarcerea fiului rătăcitor și alegerile prezidențiale din Libia

Libia are puțin mai mult de o lună până la alegerile prezidențiale programate pentru data de 24 decembrie, rezultatul a mai bine de un an de negocieri coordonate de misiunea ONU în țara nord-africană. Cu toate că procesul a fost în cea mai mare parte lăudat de comunitatea internațională datorită rezultatelor bune pe care le-a avut, acum, cu o lună înainte de alegerile care au reprezentat unul dintre principalele obiective ale Forumului Libian pentru Dialog Politic, peisajul politic și candidații la funcția de președinte ne fac să fim mai reținuți și mai atenți atunci când discutăm despre perspectiva democratizării Libiei.

De la Primăvara Arabă la alegerile prezidențiale

Din 2011 până în prezent, Libia a trecut prin numeroase confruntări violente și războaie civile care au dus la fragmentarea țării și crearea de diviziuni în rândul populației. De la intervenția militară condusă de NATO în 2011 și care s-a încheiat cu răsturnarea de la putere a longevivului dictator Muammar Qadhafi, la războiul civil din 2014 pornit de la rezultatul unor alegeri contestate de partidele islamiste, și până la campania militară sângeroasă condusă de Khalifa Haftar și încheiată cu un eșec răsunător, Libia a cunoscut tot mai multă instabilitate, pierderi de vieți omenești și intervenții ale puterilor regionale și internaționale care au transformat lupta pentru putere într-un veritabil proxy-war și au adâncit și mai mult clivajele societale deja existente.

Armatele de mercenari detașate de Vladimir Putin, milițiile transferate de președintele turc Recep Tayyip Erdogan din Siria în Libia, dronele Emiratelor Arabe Unite, și sprijinul președintelui egiptean Abd al-Fattah al-Sisi continuă să genereze și să mențină un climat de instabilitate în țara nord-africană, fiecare susținând diversele părți implicate în conflict care consideră că le servesc cel mai bine interesele atât în Libia cât și în regiune. În acest context, Forumul Libian pentru Dialog Politic a venit ca o gură de aer, o speranță de care mulți (inclusiv subsemnatul) s-au agățat cu atât mai mult cu cât rundele de negocieri începeau să dea rezultate favorabile într-un timp relativ scurt sub leadership-ul abil al reprezentantului special al ONU în Libia, Stephanie Williams.

Unul dintre cele mai semnificative rezultate ale acestui forum a fost crearea cu succes a unui consiliu prezidențial, o instituție interimară menită să guverneze țara până la alegerile din decembrie. În fruntea consiliului a fost numit Mohammad Yunus al-Menfi, un diplomat de carieră, iar în funcția de prim-ministru Abd al-Hamid Mohammad Dbeibeh, cunoscut drept apropiat al regimului de la Ankara și cu numeroase afaceri dubioase în Turcia. Pe lângă cei doi, într-o încercare de creare a unui soi de reprezentare, consiliul cuprindea două funcții de adjuncți în care au fost numiți delegați din regiunea vestică și sudică a Libiei. Din nefericire, ceea ce negocierile nu au reușit să rezolve a fost chestiunea regiunilor centrale și estice controlate la acea vreme de milițiile conduse de Khalifa Haftar.

Fiul rătăcitor și fotoliul prezidențial

A conduce orice țară din lume nu este o chestiune ușoară. A conduce un stat destrămat, fragmentat, și care a devenit terenul de joacă a puterilor regionale și internaționale este extrem de dificil dacă nu chiar imposibil. Din păcate, niciunul dintre cei care și-au depus până la momentul de față candidatura nu au vreo urmă de trăsătură care să îi recomande drept lideri (democratici) ai Libiei. Toți se luptă pentru a câștiga puterea în stat și toți vor putere absolută din diverse motive precum gestionarea resurselor imense de petrol care vor reprezenta o sursă uriașă de îmbogățire pentru ei și familiile lor sau avansarea intereselor altor regimuri în Libia. Printre cei care și-au anunțat candidatura la fotoliul de președinte se numără Khalifa Haftar, comandantul așa-numitei Armate Naționale Libiene, warlord și cetățean american întors în Libia după căderea lui Qadhafi pentru a profita de pe urma instabilității create, și sprijinit de Emiratele Arabe Unite, Rusia, Egipt, și Franța, și Aquila Saleh, actualul președinte al Camerei Reprezentanților din parlamentul din Tobruk, considerat de unii aliat al lui Haftar. Însă dintre toți cei care aspiră la funcția de președinte, un nume iese în evidență: Saif al-Islam Qadhafi.

Fiul lui Muammar Qadhafi și-a făcut apariția în presa occidentală pentru prima dată în ultimii zece ani printr-un interviu acordat lui Robert Worth în New York Times anul acesta, interviu în care își exprima ambițiile politice și dădea de înțeles că va candida în viitoarele alegeri prezidențiale. Însoțit de un convoi de mașini cu arme automate montate pe ele, Saif a ajuns duminică în orașul Sabha unde și-a depus candidatura îmbrăcat, foarte interesant, în același timp de haine purtate de tatăl său în timpul celebrului discurs din 2011 în care, în fața protestelor din Benghazi, amenința că va ”purifica Libia centimetru cu centimetru, casă cu casă, stradă cu stradă, persoană cu persoană până când țara va fi curată de mizerie și impurități.”

La momentul de față, Saif al-Islam Qadhafi are o pătură semnificativă de suporteri în Libia, în special în rândul nostalgicilor după vremurile apuse, în rândul cărora, surprinzător sau nu, se numără foarte mulți tineri care au trăit și cunosc puține din perioada regimului lui Muammar. Însă în comunitățile afectate grav de violență și război civil, simpatia pentru autoritarianism și ”stabilitatea instabilă” caracteristică acestora se transmite uneori din generație în generație până când ajunge să fie îmbrățișată inclusiv de cei care nu au trăit sub dictatură. Sprijinul pentru numele ”Qadhafi” există și are potențialul de a-l propulsa pe Saif în funcția de președinte însă totul depinde de cât de abil este acesta în a juca popularitatea de care se bucură în rândul unor segmente din populația libiană.

Saif al-Islam a fost mereu un spirit liber al familiei Qadhafi, un artist part-time licențiat în inginerie. Acesta a fost probabil și motivul pentru care Muammar l-a ținut departe de orice fel de responsabilitate în sfera securității statului. În cea mai mare parte, Saif s-a ocupat de diverse chestiuni umanitare însă avea să intre în serioase conflicte cu fratele său mai mare, Mutassim, referitoare la schemele financiare pe care familia le desfășura. În contextul în care SUA și Marea Britanie decideau să normalizeze relațiile cu Libia la finalul anilor 1990 sub pretextul renunțării la activități teroriste, Muammar avea să promoveze imaginea lui Saif drept potenția succesor, nu din pură convingere că acesta ar face o treabă bună, ci pentru că din punctul său de vedere, în acel context de deschidere către Occident, viziunile lui Saif se potriveau cel mai bine sensibilităților vestice. Între timp, Qadhafi se ocupa de consolidarea controlului asupra sectorului de securitate, unde l-a numit pe Mutassim la conducerea unor noi batalioane create în rândul armatei. În final, Mutassim avea să fie trădat de șeful serviciului militar al armatei care i-a raportat lui Muammar că fiul său plănuiește o lovitură de stat, iar în 2001 a părăsit Libia pentru Egipt.

În lipsa lui Mutassim și din dorința de a reintegra în cele din urmă Libia în comunitatea internațională, Qadhafi decide să extindă activitatea fundațiilor deținute de Saif și să lanseze, prin intermediul acestora, o serie de proiecte de reformare a Libiei cu o puternică componentă economică în valoare de zeci de miliarde de dolari executate în mare parte de China și Turcia. Ceea ce avea să îl facă și mai cunoscut pe Saif a venit în 2004 când prizonieri politici din infama închisoare Abu Salim, acuzați de legături cu Frăția Musulmană, au anunțat că intră în greva foamei. Pentru a evidenția și mai mult dorința și deschiderea spre reforme, Muammar își deleagă fiul să înceapă discuții cu lideri ai Frăției Musulmane exilați în Marea Britanie și Elveția, iar ca urmare câțiva prizonieri au fost eliberați, eveniment ce a ținut prima pagină a presei.

De-a lungul timpului, odată cu frustrarea populației cu privire la modul în care țara este condusă și guvernată s-a adâncit și rivalitatea dintre Saif și Mutassim care reprezentau două poziții ideologice total diferite, lucru ce a produs o dilemă cu care regimul trebuia să se confrunte. Pe de-o parte, Mutassim, acum întors din exil, se opunea complet oricăror reforme și emana o viziune autoritară dură și închisă. Pe de altă parte, Saif era avocatul constituției, democrației, și alternării la putere, idei pe care Muammar le digera din ce în ce mai greu, lucru devenit evident când acesta a decis naționalizarea postului de televiziune prin satelit deținut de Saif.

Un vorbitor excelent de limbă engleză și cu un doctorat (disputat, ce-i drept) la London School of Economics, Saif a captat atenția mass-mediei occidentale. Poate că în cancelariile vestice, liderii sperau să prindă ziua în care Saif preia frâiele puterii de la tatăl său, însă în Tripoli, și, în realitate, acesta nu a fost niciodată desemnat oficial drept succesor și nici nu a fost autorizat să acționeze în vreo capacitate oficială. Mai pe scurt, a fost doar folosit de Muammar Qadhafi pentru a-i servi interesele de promovare a Libiei drept o țară prietenă cu Occidentul și deschisă reformelor democratice. Între timp, însă, Saif a început să cocheteze din ce în ce mai mult cu grupări militant-jihadiste odată cu creșterea influenței Qatarului în proiectele de reformare a Libiei și chiar a reușit, în 2010, să obțină eliberarea a sute de membri ai Libyan Islamic Fighting Group și a ajuns, în final, să se alinieze tot mai mult cu viziunea asupra lumii pe care Mutassim o promova. Conflictul dintre cei doi frați a continuat până la moartea lui Mutassim în 2011 în mâinile rebelilor care l-au capturat și ucis și pe tatăl lor.

Este Saif al-Islam omul potrivit să conducă Libia?

În asumpția conform căreia Saif al-Islam Qadhafi este principalul favorit la funcția de președinte al Libiei există mai multe dimensiuni. În primul rând, acesta beneficiază de susținători nostalgici după perioada de dictatură a lui Muammar izvorâtă din frustrarea cauzată de haosul post-2011. În al doilea rând, alți susținători l-ar putea percepe pe Saif drept un reformator, prin prisma activității sale în umbra tatălui său. Nu în ultimul rând, din același punct de vedere, electoratul ar putea vedea în acesta o figură care să aducă unitate, care să readucă împreună libienii din toate părțile țării sub aceeași umbrelă. Nu doar că aceste trei dimensiuni contrazic un parcurs democratic (chiar și cea de-a doua, în condițiile în care e greu de spus câte din viziunile reformiste ale lui Saif mai sunt prezente), dar ele necesită un spirit puternic, autoritar, și capabil să se impună în fața numeroaselor puteri, interne și externe, care vor face totul pentru a destabiliza țara nord-africană, indiferent de rezultatul alegerilor.

Libia din prezent nu este Libia de acum treizeci de ani. Saif al-Islam Qadhafi nu este nici pe aproape de tatăl său în termeni de autoritate și capacitate de conducere, este posibil să nu fie nici reformistul promovat cândva de Muammar, și nu pare să reprezinte nici vreo forță miraculoasă care să unească populația, în condițiile în care nu toată Libia îl vede drept un Mesia care va aduce pacea. Mai mult decât atât, ambivalența și tranziția de la reforme și democrație la o viziune ideologică foarte apropiată de cea a fratelui său Mutassim sunt elemente care contrazic asumpțiile precedente. Dacă va avea succes în alegerile din decembrie, în ciuda faptului că are o condamnare pentru crime împotriva umanității și crime de război la Curtea Penală Internațională, rămâne de văzut, însă în eventualitatea în care va fi ales președinte al țării în baza oricărei din premisele expuse anterior, imaginea pe care noul regim o va expune Occidentului nu va fi decât o iluzie care mai devreme sau mai târziu va arunca din nou țara în haos.

În concluzie, eforturile conduse de ONU pentru a stabiliza și democratiza Libia sunt binevenite. Însă alegerile ar trebui să fie o cale către democrație, nu un scop în sine. Mai mult decât atât, de la înlocuirea lui Stephanie Williams, care deținea interimatul funcției de reprezentant special al ONU în Libia, cu Jan Kubis, tot procesul inițiat de aceasta a stagnat în mare parte, cu excepția unor vizite fără niciun rezultat în țări precum Egiptul și niște apeluri obosite la retragerea trupelor străine din Libia.

Mai mult decât atât, fragmentarea țării nord-africane este o problemă unică prin natura sa și deosebit de complexă, o chestiune ce nu poate fi rezolvată prin alegerea unui nou președinte, fie el și Saif al-Islam, chipurile, unificatorul Libiei. În primul rând, de la finele anului 2011, statul libian este, practic, inexistent, iar multitudinea de grupări rebele continuă să se considere drept entități cu legitimitate statală, în timp ce luptele duse în ultimii zece ani au fost în mare parte localizate și temporare. În al doilea rând, grupările armate nu au o structură organizațională bine definită și nici vreo continuitate. Astfel, membri și liderii acestora se mobilizează și se retrag în sânul comunității locale din care fac parte în funcție de dinamicile exterioare, fără a întreprinde pași serioși în a-și defini identitatea sau poziția politică.

În aceste condiții, este foarte puțin probabil ca o rundă de alegeri care se va încheia cu accederea la putere a unui candidat va contribui pozitiv la stabilizarea Libiei. După încheierea votului, rezultatele vor fi, cel mai probabil, contestate, lucru ce va cauza și mai multă instabilitate în condițiile în care multe grupuri se vor simți nereprezentate, iar aceste contestări vor duce la conflicte. Mai mult decât atât, în contextul expus anterior, al unei țări fragmentate în care în multe regiuni prezența autorităților centrale este inexistentă, iar administrarea revine triburilor și grupurilor armate, cum pot autoritățile libiene, slăbite, ineficiente și măcinate de corupție, să asigure alegeri libere și transparență sau să reducă la minimum coerciția, discriminarea, și intimidarea votanților? Alegerile prezidențiale din decembrie, dacă vor avea loc și dacă vor fi concludente, nu vor face altceva, din păcate, decât să instaleze la putere o figură care, inevitabil, va avansa interesele externe ale altor puteri regionale, în conflict cu punctele de vedere ale taberelor opuse.

Note:

  1. Lacher, Wolfram, „Libya’s Fragmentation: Structure and Process in Violent Conflict”, p. 299.
  2. Harchaoui, Jalel, „Today’s Libya Won’t Be Easy For Gadhafi’s Son”, New Lines Magazine, https://newlinesmag.com/argument/todays-libya-wont-be-easy-for-gadhafis-son/ 
  3. „‘Aguila Saleh unlikely to become Libya’s president’”, https://www.aa.com.tr/en/africa/-aguila-saleh-unlikely-to-become-libya-s-president-/2126
  4. „Libyan Political Dialogue Forum Appoints New Government for Libya — Libya Desk | Evidence Based Analysis and Consulting on Libya”, Libya Desk, https://www.libyadesk.com/articles/libya-new-government-analysis

„Qaddafi’s Son Is Alive. And He Wants to Take Libya Back. – The New York Times”, https://www.nytimes.com/2021/07/30/magazine/qaddafi-libya.html

Distribuie acest articol

10 COMENTARII

  1. Saif este exact ca Nicu al lui Ceasca senior.
    Republica ereditara este a fost deja instituita si in Siria si in NK.
    Cui nu-i place forma asta de guvenamant numita republica? Mie nu.

  2. Realitatea e că în Libia nu prea e loc de democrație. Treabă valabilă cam în orice țară arabă sau musulmană. E ceva ce ști toată lumea dar nu prea o spune nimeni cu voce tare.

    Alegeri libere înseamnă aproape invariabil venirea la putere a unui regim criminal ce are în spare legitimitatea votului popular. Sigur că nici Gaddafi ăl bătrânu’ nu era o soluție: I se urcase petrolul la cap și se apucase de politcă internațională crezându-se mare lider regional… Probabil că Gaddafi jr. a învățat totuși ceva din moartea cu un lemn înfipt în fund a lu’ ăl bătrânu’ și o să stea cu capul între urechi dacă ajunge la butoane.

    Din puctul de vedere al libienilor e de asemenea de înțeles faptul că Saif pare o soluție rezonabilă. Au de ales între o grămadă de smintiți săngeroși și imprevizibili ce se zbat să împarta țara aia amârtă în bucățele și „the devil you know”… Ăl bătrânu’ măcar i-a hrănit și i-a îmbrăcat cât a fost la butoane fără să-i pună la muncă. Nici ăștia de acum nu-i pun la muncă dar nici nu-i hrănesc :)

    • Gaddafi era prietenul de suflet si de arme al lui Ceausescu, la fel ca si Arafat.
      In afara de interferenta in tarile vecine avea si o atitudine total diferita fata de conflictul cu palestinienii.
      A sugerat sa fie creeata o tara numita Israfilistin. In esenta ideea este ceea ce stanga israeliana caracteriza si inca o face drept „revizionism” de dreapta de origine europeana. Asa ca stanga israeliana a ajuns sa aiba accente rasiale prin separare pe baze etnice… Nostim si nu prea …

      • Cea mai frumoasă chestia a lui Gaddafi a fost aia cu Elveția.

        Prin 2008 Hannibal Gaddafi călătorea cu nevastă-sa și servitorii lor în Elveția. Într-un hotel i-a venit chef de scandal și se pare că pleznit-o binișor pe d-na Gaddafi, respectiv l-ar fi bătut bine de tot pe unul din servitori. Gaddafi a fost deportat imediat înapoi în Libia.

        Chestia asta l-a f[cut cu nervii pe Gaddafi ‘ăl bătrân. Ăsta i-a convocat rapid pe ambasadorii Germaniei, Franței și Italiei cărora le-a spus radios că au binecuvântarea să-și împartă Elveția între ei după cum poftesc și că dacă au nevoie Libia îi poate ajuta la împărțeală fără a cere niciun fel de plată pentru osteneala sa. Apoi a postulat la TV-ul libian faptiul că Elveția e o țară inutilă ce merită să dispară.

        Din păcate povestea asta savuroasă a fost complet înecată de criza financiară ce a început la puțin timp…

  3. Curtea Penala Internationala nu are jurisdictie in Libia asa cum nu are nici in SUA, China, Rusia , Israel etc. Deci nu poate pronunta nici o condamnare impotriva niciunui cetatean SUA, rus, chinez ori libian ori israelian etc.
    Va explic de ce: deoarece aceste state si multe altele nu fac parte din Tratatul de la Roma. Nu l-au semnat. Nu au aderat.
    Hotararile ONU nu au nici o valoare , au fost si sint incalcate pe banda rulanta de cei puternici , conteaza ce vor decide SUA , Rusia si China. Mai precis ce va negocia fiecare , ce va oferi celorlalti doi pentru a-si adjudeca Libia cu tot cu resursele si pozitia ei strategica. Posibil este ca va castiga China deoarece varianta asta e singurul compromis acceptabil de arabi, evrei, americani si rusi. Dar la fel de posibil este ca SUA si Israel sa considere ca le este mai favorabila prelungirea haosului din Libia decat cedarea ei chinezilor.
    Nu putem sti ce vor oferi chinezii si nici cu ce vor ameninta. In ecuatia asta nici Libia nici ONU nici UE si nici CPI nu au nicio putere deoarece…. nu au nicio putere. Nu conteaza cine si cum va fi „ales” , conteaza marioneta cui anume se va decide ca va fi. Au trecut vremurile lui „Assad must go”.

    • Libia nu e parte a Tratatului de la Roma, într-adevăr, dar jurisdicția Curții Penale Internaționale poate fi extinsă în țări care nu sunt semnatare ale tratatului atunci când Consiliul de Securitate al ONU referă un anumit caz în fața curții. Așa cum a fost cazul Libiei unde Consiliul de Securitate a cerut Curții Penale Internaționale să investigheze posibile crime împotriva umanității. Deci CPI are jurisdicție în Libia.

      • ONU a zis sa fie investigate si Israel si SUA si Filipine , a mai zis si ca existenta Kosovo ca stat e ilegala , impotriva Israel are vreo 20 de rezolutii dar , ce sa vezi, mucles…. este egal cu zero ce cere ONU sau CPI daca nu o face la ordinul SUA, Chinei sau Rusiei . O stiti si dvs o stim si noi . Aburelile astea nu va ajuta la nimic. E propaganda de doi lei fara nici un alt efect decat decredibilizarea dvs. Inapoi la scoala si reveniti cu ceva mai consistent.

    • Cam sa fim si mai precisi, si Turcia si Franta si UK au interese mari in Libia.
      Turcia pentru extinderea hegemoniei regionale a sultanului Erdogan. Franta si UK pentru a incerca fara de succes pe termen scurt si mediu sa stabilizeze situatia.
      Rusia a „demonstrat” deja ca fostele tari- capete de pod in Mediterana in turbulenta ca devin neguvernabile.
      Un joc distructiv in esenta.
      Si a facut asta cu interferenta politica si militara, cu armata sau mercenari.
      Rusia joaca sah pe termen lung, UE joaca table sau bambilici.

  4. Libia nu poate devenii o democrație prin importul ei pe cale militară.
    Dat fiind că au resurse mari de petrol și de o calitate extrem de buna ( light) + o grămadă de investiții (în miliarde de dolari ) in Europa , rădăcinile războiului intern au fost in afara granițelor.

    Cititorii uita cum FR și GB au înarmat opoziția, cum aceași au bombardat Libia invocând sprijinul USA.
    Care a venit promt și la fel de repede a încetat. Deoarece americanos au priceput repede că altii doreau acapararea resurselor.
    Care resurse erau și sunt gestionate de zeci de ani de italieni prin ENI.

    Inconfesabil , a fost o încercare de a izgonii italienii și a intra francezii și englezii cu firmele lor petroliere.
    Nu a fost sa fie. 😀😀

    Și ca oricare revoluție impusa de alții, situația a degenerat. ( Modelul primăvara arabă )
    Ușor de dat arme boborului, imposibil de retras.
    Ca urmare au intrat rușii ,turcii și egiptenii in joc.
    O babele mai mare de interese divergente nu exista.
    Acum greu de crezut că vor fi alegeri pașnice si corecte.

    Tot la doua tabere opuse vom rămâne.
    Una cu șefii la Tripoli și alta la Tobruk.
    Posibil și cu 2 președinți .😀😀

    Pina o tabără nu mazilește pe cealaltă, nu va exista liniște acolo.
    Vedeți Afganistanul ca exemplu viu și clar . Talebanii au câștigat, occidentul înfrânt și retras rușinos, marea armata afgană coruptă de sus pină jos nu a luptat.
    „Pacificarea” talebana e o realitate.
    In Libia cine va ” pacifica” națiunea ? Imposibil de răspuns dar un lucru e sigur.
    Unde a intervenit occidentul in ultimii 20 de ani , „succesele” sunt din seria dezagregare stat , război civil, sărăcie și valuri de emigranți.

    • Foarte bune si la obiect comentariile.
      Francezii au ramas cu amintirea filmului „Un taxi pentru Tobruk” cu Aznavour („azi n-avuram carne” cum se spunea pe vremuri :) ) . Englezii prin Cameron au fost tarati in aventura asta franceza.
      Nu inteleg de ce o tara in esenta tribala trebuie sa fie unificata. Ce ii uneste triburile astea; nisipul, camilele sau petrolul? In afara de asta Gadaffi a mai facut doua aliante ca sa actioneze in ideea pan-arabismului: una cu Egipt si una cu Siria. Evident, toate visele lui Gadaffi au ramas in stadiul de vorbe goale.
      Mai nou Romania si alte tari est europene sunt amagite sa aduca forte militare (asa cum am vazut la rfi.ro) pentru prezervarea sistemului post colonial francez incepand cu Mali.
      Franta a inteles ca UE este o forma fara fond dpdv militar.
      Germania are mari reticente sa se amestece dpdv militar.
      Italia nu are bani pentru armata.
      Atat Rusia cat si Turcia pot sa subventioneze mercenari, dar nu au bani pentru reconstructie si dezvoltare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Raul Pintilie
In 2017 a absolvit studiile la nivel licenta in cadrul Facultatii de Istorie si Filosofie, Universitatea Babes-Bolyai specializarea Studii de Securitate. Lucrarii de licenta e concentrată pe interventia militară in Libia din 2011 si modul in care aceasta a fost dezbatuta in cadrul Adunarii Generale a ONU cu referire la principiul Reaponsabilitatii de a Proteja. In 2019 a absolvit studiile de masterat in cadrul Universitatii Saint Joseph din Beirut, Liban, specializarea drepturile omului si democratizare. A petrecut un semestru in Amman, Iordania unde a scris dizertatia avand ca subiect de cercetare interventia militara a Arabiei Saudite in Yemen din 2015 si modul in care aceasta a fost motivata de sauditi, dar si felul in care dinamicile regionale au fost afectate de aceasta interventie si de razboiul civil care a urmat.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Opinie-răspuns la opinia vicepreședintelui PSD: putem aboli cota unică, dar cu asta ce-am rezolvat?

Percep opinia prezentată zilele trecute în ZF de dl. Sorin Grindeanu, vicepreședintele PSD, ca o binevenită deschidere la dialog privind oportunitatea renunțării...

In chestiunea scandalului MTR, despre toleranta si corectitudine politica

Nu se mai termina povestea cu MTR. Unii vor sa vada nu stiu ce film tezist, din acelea cu tema corecta politic la care...

Echipa câştigătoare a Preşedintelui Iohannis

La un an de la alegerile parlamentare, România are, în fine, o echipă câştigătoare : alianţa  social-liberală  şi-a definitivat lista de miniştri...

De-democratizarea regimului politic din România. Interviu cu politologul Alexandru Gussi

Președintele l-a desemnat pe Nicolae Ciucă din nou ca premier, după o criză politică îndelungată. Cum s-a ajuns la această criză și...

De ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat în ultimele luni în România

Cele mai vizibile probleme din ultimele luni în România au ținut de 3 crize – criza în sănătate (Valul 4 de Covid...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro