În 1993, la foarte puțină vreme după căderea a ceea ce s-a numit Zidul Rușinii, Doug Wright,un încă tânăr ziarist și (posibil viitor) dramaturg american s-a străduit să deslușească destinul indubitabil ciudat al unui om care la naștere a fost numit Lothar Berfelde, devenit celebru sub numele de Charlotte von Mahlsdorf. Socotit un adevărat icon al comunității LGBTQ+, recompensat de autoritățile Germaniei unificate cu o medalie de onoare. Și fiindcă a înființat și menținut în viață un muzeu de antichități, cu fonografe, gramofoane, ceasuri, miniaturi de toate felurile, și pentru că, în pofida condiției sale de travestit, mai exact spus de bărbat devenit la un moment dat femeie, a surmontat demn vicisitudinile a două regimuri dictatoriale. Nazismul și comunismul. Cele două mari nenorociri ale unui secol intrat, în vremea în care Charlotte a devenit aproape un obiect de fascinație pentru Wright, în ultimul său deceniu de existență. Secol care nu a fost nici pe departe nici al rațiunii și nici al toleranței.
Doug Wright a cunoscut-o pe Charlotte, a înregistrat cu ea zeci de ore de dialoguri dintre care cele mai importante erau cele ce consemnau amintirile celui sau celei care a avut de-a face și cu Gestapo-ul și SS-ul, și cu STASI, Neiertătoarea poliție secretă din vremea Republicii Democrate Germane.
Accesul la arhivele acesteia din urmă, găsirea unui dosar de informator având-o drept titulară pe cea care începuse să se transforme într-un mit modern și dobândise ea însăși condiția de muzeu sui generis l-a determinat pe ziaristul care intenționa să o transforme pe Charlotte în personaj de piesă de teatru să vrea să afle cât mai multe despre esența raporturilor victimă-călău. Victima fiind, în respectivul caz, un anume Alfred, la rându-i tot colecționar de gramofoane și muzici, călăul presupus fiind etern zâmbitoarea și binevoitoarea Charlotte. Care, din cauza notele ei informative livrate oamenilor STASI, era învinuită că l-ar fi trimis la închisoare pe prietenul de odinioară.
A fost însă Charlotte un adevărat călău? Sau a fost ea oare numai un călău? Nu a fost oare cumva și ea o victimă a unor timpuri deloc prielnice? A livrat ea respectivele note informative de bunăvoie, din plăcere, sadism sau chiar din dorința de a-și distruge un semen sau fiindcă sosirea neașteptată a Securității la ușă nu i-a lăsat alternativă? Cât de mari sunt, la urma urmei, vulnerabilitățile unei ființe umane care, pe lângă fragilitățile ce țin de însăși natura speciei, mai are și altele derivând din faptul că travestiți sunt și nu sunt chiar riguros comme les autres?
Acestea sunt unele dintre marile întrebări formulate de piesa scrisă de Doug Wright, pornind de la mărturiile Charlottei von Mahlsdorf. Piesă care a primit și premiul Tony, și premiul Pulitzer, care a intrat relativ recent în repertoriul Teatrului Mic, după ce în 2007 s-a aflat pe afișul Odeon-ului.
În spectacolul de la Odeon, regizat de Beatrice Rancea, rolul Charlottei era jucat de Mircea Constantinescu. În distribuție mai figurau Sorin Gheorghiu, interpretul lui Alfred, Dimitri Bogomaz, Marian Lepădatu, Mircea N.Crețu, Bianca Gabriela Cristea. În versiunea de la Teatrul Mic, regizoarea Teodora Petre și excelentul actor care e Gabriel Costin au apelat la formula și generoasă, și pretențioasă a one man show-ul. Și uite așa se face că Gabriel Costin e și Lothar, și Charlotte, și părinții și mătușile acestora, și Doug, și prietenul acestuia, și Alfred, și ofițerii Gestapoului, și anchetatorii duri ai STASI. Metamorfozele se petrec rapid sub ochii noștri, iar ele nu se rezumă la o schimbare de costum ori de voce. Ci țin de profunzimile artei actorului. Pe care e evident că le stăpânește Gabriel Costin.
Întrebările și reportofonul lui Doug o obligă pe acum hăituita Charlotte să își reviziteze trecutul. Grație decorului creat pentru spectacol de Ioana Pascha, mulțumită multiplelor voci pe care știe să și le facă exemplar Gabriel Costin care e și agreabil, și cuceritor în Charlotte, femeia grasă, înveșmântată în negru, purtând parcă ostentativ un șirag de perle probabil false, îndrăgostită de lucruri minuscule, și tragic evocând suferințele din închisoare ale lui Alfred, și dur interpretându-i pe oamenii lui Hitler, și încă și mai dur jucându-i pe subordonații lui Honnecker, Markus Wolf și Milke, Intervievata lui Doug Wright își rememorează propria viață, trecând prin două încăperi. Încăperi la propriu, dar și spații simbolice. Însemnând și locuri ale memoriei personajului. O memorie despre care nu vom ști niciodată dacă e sau nu e riguros exactă. Iar dacă nu e, aceasta se întâmplă mai puțin din pricina uitării și mai degrabă fiindcă Charlotte nu vrea să spună totul despre sine, nu își dezvăluie totalitatea părților întunecate, sperând că astfel se mai poate salva ceva dintr-o imagine acum în deconstrucție.
Imagine a cărei caracteristică principală a fost clar-obscurul la care recurge preponderent light-design-ul creat de aceeași Ioana Pashca. Un clar obscur care a dominat deopotrivă evenimentele istorice reamintite în spectacol și existența Charlottei. De la ascensiunea și asumarea puterii de național-socialistii lui Hitler la suprimarea granițelor dintre cele două Germanii, de la funcționarea cvasi-legală a tavernei preluată la un moment dat în proprietate de Charlotte la comerțul ilegal cu ceasuri. Ceasurile sunt un accesoriu important al decorului căci peste tot ceea ce evocă mărturia Charlottei se pune neîndurătoarea patină a timpului.
Spectacolul de la Teatrul Mic regizat de Teodora Petre devine astfel unul despre om, destin și timp. Cele trei elemente se contopesc cu totul remarcabll în concepția de ansamblu a montării, în multifațetatul și cuceritorul joc al lui Gabriel Costin, în muzica originală creată de Cezar Antal și în coregrafia Alinei Petrică.
E până la urma ceea ce contează. Dincolo de scandalul mai mult decât grotesc de la premieră, de apărătorii atunci ridicoli ai unor drepturi exagerate ale minorităților și de faptul că, deși oameni de teatru cu diplome în regulă, respectivii avocați din oficiu ai drepturilor nelimitate ale unor categorii de spectatori par a fi uitat că una dintre principalele reguli ale acestei arte este aceea a non-intervenției.
Teatrul Mic din București
EU SUNT PROPRIA MEA SOȚIE de Doug Wright
Traducerea și regia: Teodora Petre
Scenografie și lighting design: Ioana Pashca la
Mișcare scenică: Alina Petrică
Muzică originală: Cezar Antal
Video: Gabi Costin
Cu: Gabi Costin (Charlotte)
Multumim! Va recomand de asemenea un film de fictiune, dar care ar fi putut fi realitate dupa 1945: „Omul din castelul inalt”, dupa romanul lui Philip K. Dick. O lume distopica, in care SUA sunt ocupate de Reichul nazist (coasta de est) si imperiul japonez (coasta de vest si terioriile americane din Pacific), intre cele doua existand o „Zona neutra”. V-ati fi imaginat viata americanilor inte doua regimuri totalitare si criminale?