Eugène Ionesco a scris, mai exact, a dictat piesa Regele moare pe durata unei singure luni, adică în intervalul 15 octombrie -15 noiembrie 1962. Premiera absolută a avut loc foarte curând, la doar 30 de zile de la încheierea procesului de elaborare a scrierii, la Théâtre de l’ Alliance française, în regia lui Jacques Mauclair, același Mauclair deținând și rolul principal, Regele Bérenger.
Graba aceasta nu a afectat valoarea piesei. Într-o remarcabilă carte, (cf. Eugène Ionesco: teme identitare și existențiale, Editura Junimea, Iași, 2006), regretatul critic Matei Călinescu făcea observația fundamentală potrivit căreia “Regele moare ocupă un loc central în corpus-ul operei de dramaturg a lui Ionesco; e piesa lui cea mai clasică, oricum una dintre cele mai lucid construite”. Exegetul român a pornit în observația mai sus citată de la o confesiune a scriitorului însuși care, în celebrele sale conversații cu Claude Bonnefoy (cf. Entre la vie et le rêve, Belfond, Paris, 1962), sublinia tocmai caracterul clasic al piesei ca și caracterul ei destul de teatral, formulând amendamentul că în teatru nu e deloc bine să fii teatral.
Din confesiunile ionesciene rezultă limpede că dramaturgul nutrea sentimente contradictorii față de Regele moare. O scriere ce nu-și avea originea nici într-un un vis și în nici o stare de imaginație liberă, ci într-un detaliu biografic aparent banal, care a dobândit pentru omul Ionesco dimensiuni ce ar putea părea exagerate omului obișnuit. “Fusesem bolnav și-mi fusese foarte frică”. De unde ideea acomodării cu ideea de moarte, de ucenicie într-ale morții, idee ce va deveni în timp din ce în ce mai pregnantă în literatura ionesciană. “Mi-am spus – îi mărturisește Eugène Ionesco lui Claude Bonnefoy- că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta mi se pare lucrul esențial pe care îl putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim. Piesa, adaugă Ionesco, este o încercare de ucenicie a morții”, fapt, de altminteri, foarte bine transpus în limba franceză prin utilizarea în titlu a verbului se mourir, la diateza reflexivă. Mai întâi pentru că verbul în cauză surprinde progresia morții. Lui Bérenger îi este administrată moartea, în doze din ce în ce mai mari și din ce în ce mai frecvent de toți cei din jur, de la cele două neveste la doctorul ce se pregătește să consemneze încheierea ciclului vieții și instalarea definitivă a celei mai mari certitudini a existenței care este moartea. În al doilea rând pentru că, în ansamblul operei ionesciene, Regele moare este, cred, una dintre primele scrieri ionesciene în care moartea ajunge să fie o prezență obsesivă. Ceva, de fapt, Cineva care începe să se anunțe tot mai insistent (prezența acestui Cineva putea fi deja intuită în Scaunele) și care, treptat, se va impune drept principala temă de reflecție a scriitorului, așa cum o vor dovedi, în chip pregnant, ultima lui piesă, Călătorie la cei morți, dar și ultimul său text, publicat cu puțină vreme înainte de Marele Final.
Regele moare a fost montată la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca de Tompa Gábor, care a folosit o traducere în limba maghiară a textului datorată lui Gera György. Tompa, aflat acum la a șaptea punere în scenă a unei scrieri de Ionesco, este, indubitabil, cel mai bun regizor din România al operelor lui Beckett și Ionesco. Cum am văzut o bună parte dintre ele, începând cu acea magnifică creație perfectă care a fost Cînăreața cheală , aș îndrăzni să spun că regizorul are marea știință de a le imprima acestor texte ce unora le pot părea seci, ușor abstracte (se știe, toate manualele de literatură spun asta, abssurdul nu e interesat de psihologia personajelor) o binevenită și atent cumpănită doză de umanitate. Cine are curiozitatea de a citi lunga discuție (nu, nu i-aș spune interviu fiindcă avem norocul de a beneficia de ceva mai mult de atât) dintre binecunoscutul director de scenă și Vajna Noémi (secretarul literar al Teatrului) , discuție publicată în excelentul caiet de sală, întocmit de aceeași Vajna Noémi și de Vizi Abigel, se va convinge că artistul este și un cu totul remarcabil exeget teoretic al întregii literaturi dramatice cunoscute sub numele de teatrul absurdului sau noul teatru. Păcat că, cel puțin deocamdată, Tompa Gábor, care este și un cu totul remarcabil om de condei, nu și-a adunat gândurile despre Ionesco și Beckett într-o carte. Mai este vreme. Cert e că, pentru moment, în acest profund, răscolitor spectacol cu Regele moare, teoreticianul Tompa și practicianul cu același nume și-au reunit și acum eforturile, iar rezultatul este unul cu totul de excepție.
Am văzut alte câteva variante scenice ale piesei și cred că cea de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca este și cea mai dură, cea mai neiertătoare ca și cea mai omenească dintre toate. Semnificative, din acest punct de vedere, mi se par a fi două scene. Aparent situate la antipozi, în realitate, aflate în distribuție complementară. Aceea a consultației pretins medicale, în care doctorul, în același timp chirurg, călău și astrolog, acompaniat de toate celelalte personaje ale piesei, îl supune pe Bérenger întâiul la un adevărat supliciu (în a cărui concretizare muzica creată de Boros Csaba și coregrafia datorată lui Sinkó Ferenc dețin un rol major) și aceea în care, până atunci atât de dura Marguerite, îi arată soțului ei drumul spre moarte. Cu calm, cu voce caldă, în contradicție cu cea mult mai categorică de până atunci, uneori chiar mustind de răutate. Luminile de asfințit de lume, de le soleil se couche (excelent light designul creat de Romeo Groza) devin din ce în ce mai joase, se sting și doar un fascicul puternic, cvasi-orbitor îl însoțește pe Bérenger în marea trecere. În definitivul morții. Pe care, așa cum îi reamintește aceeași Marguerite, a tot încercat să o amâne. “La cincizeci de ani voiai să ajungi la 60. Ai împlinit 60 de ani, 80 de ani, 125 de ani, 200 de ani, 400 de ani. Nu mai amânai pregătirile cu zece ani, ci cu cincizeci de ani. Pe urmă, le-ai amânat din veac în veac”. Scena aceea finală confirmă alte câteva semne, indicii că regizorul Tompa Gábor a nutrit dorința de a pune spectacolul de acum cu Regele moare în relație cu cel de anul trecut cu I am the Wind, piesa lui Fosse. Dorință limpede mărturistă în mai sus amintita discuție cu Vajna Noémi. Avem, cred, un veritabil eseu scenic în două părți despre iminența morții și despre mântuire.
Așadar, o nouă zi stă să înceapă la curtea régelui Bérenger întâiul. O zi ce nu va avea decât o oră și jumătate cât îi mai rămân de trăit celui care, așa cum vom afla, din capitala scenă în care Guardul va răsfoi un album imens purtând titlul Bérenger,”a clădit Roma, New York-ul, Moscova, Geneva. A întemeiat Parisul….A scris Iliada și Odiseea”. Înaintea scenei cu pricina, în ceea ce este la modul declarativ un spectacol al apropierii și al familiarizării evident silite cu moartea intervine o cezură. Se aud pe neașteptate știri despre război și bombardamente, despre ceea ce se întâmplă în aceste zile în Lume, de fapt, despre cât de aproape de noi este moartea. Actorii ies din roluri, devin persoane civile, își manifestă îngrijorarea. Fake news! – afirmă liniștitor-indifererent regizoarea tehnică, intrată aparent inexplicabil cum și de ce în scenă, aducând pe scenă albumul cu pricina. Album pe care îl va răsfoi Guardul. Însoțitorul. Se operează astfel o lărgire a perspectivei, o subliniere a dimensiunii general –umane a piesei.
Dar, revenind, la desfășurarea normală a spectacolului, la ordinea lui firească. Primul își va face apariția în scenă Guardul. Profesionist, nuanțat jucat de Sinkó Ferenc. Un guard obosit, ponosit, de multă vreme trecător prin lume, parcă prin toți cei 400 de ani prin care a trecut Regele, ca și Omul Bérenger, cu plasturi pe cap, care va încerca în van să pună în funcțiune caloriferul. Numai că mai nimic nu mai e cum trebuie nici la Curtea, nici în regatul lui Bérenger întâiul. Zidurile imense ale palatului regal (decorul, înzestrat cu o cinetică aparte, a fost creat de Both András), poartă vizibil patina timpului, regatul s-a micit și s-a chircit, miniștrii au fugit și s-au înecat. Costumele purtate de personaje (le-a creat Balogh Angéla) sunt și ele vechi și prăfuite. Regina Marguerite poartă o biată rochie de zi, ridicol îmbogățită cu un fel de blană veche, regina Marie dă semne că ar fi încremenit într-o rochie odinioară albă. De dantelă. Pesemne, aceea de la ceremonia căsătoriei. Se slujește de o perucă veche ce ar trebui să îi mascheze căderea părului. Juliette pare să fi înmagazinat pe ea însăși tot praful pe care l-a șters de-a lungul timpului. Regele însuși apare într-o pijama modestă și un halat de casă, amândouă din alte vremuri. Este salutat inițial cu mare pompă, precum odinioară, de Guard. Însă după ce lui Bérenger i se comunică verdictul iminentului sfârșit, Guardul ba va clama vestea morții acestuia, ba va scanda Trăiască Regele! Fiecare dintre noi purtăm povara timpului, iar posteritatea nimănui nu este sigură. Fiecare dintre noi suntem supuși la reevaluări De la un moment dat încolo, Guardul va purta pe spate o cutie transparentă în care se vor găsi doi foetuși. Sculptați de Varga-Járó Ilona. Artista descoperită cu mulți ani în urmă de regretatul Vlad Mugur. Foetuși respectivi servesc la sublinierea ideii că, în realitate, e cum nu se poate mai scurt, drumul de la creație la aneantizare.
Marguerite (Varga Csilla face aici unul dintre cele mai bune roluri din cariera ei de până acum), Marie (Albert Csilla este absolut senzațională), umila Juliette (Daradics Hannah elaborează atent o servitoare tânără/bătrână), Doctorul (căruia nuanțata interpretare a lui Váta Lóránd îi conferă un aer securistic-oportunist, de javră absolută) vor începe pregătirile pentru ceremonia funebră. Trupul Regelui va fi spălat, îi vor fi pregătite la vedere cămașa albă, cravata și costumul, la un moment dat își va face apariția și sicriul. Devenit protagonistul unui fel de mic ceremonial. Bérenger, în care actorul Szücs Ervin face un mare rol, ba refuză, ba acceptă iminența sfârșitului. Regele va face eforturi spre a-și recăpăta forțele, își va clama vitalitatea, pentru ca imediat după aceea să îi cadă victimă slăbiciunii. Într-o încercare de salvare, de revenire la incipit-ul vieții, Bérenger întâiul va aspira la condiția de copilaș, însă vom vedea un copilaș matur (prilej pentru o scenă antologică jucată de Szücs Ervin și de Albert Csilla), va deveni pe neașteptate înțelegător și uman ( se va dovedi empatic în discuția omenească cu Juliette), se va descoperi dintr-o dată singur. Nu vor mai fi decât el, vocea lui Marguerite și drumul spre infinitul și necunoscutul unei alte lumi. Poate că va veni chiar și mântuirea.
Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca
REGELE MOARE de Eugène Ionesco
Traducerea în limba maghiară: Gera György
Regia: Tompa Gábor
Decorul: Both András
Costumele: Balogh Angéla
Muzica: Boros Csaba
Coregrafia: Sinkó Ferenc
Light design: Romeo Groza
Sculptor păpuși: Varga- Járó Ilona
Cu: Szücs Ervin (Bérenger întâiul, rege), Varga Csilla (Marguerite, prima soție a regelui Bérenger întâiul), Váta Lóránd (Doctorul, chirurg, călău, bacteriolog șoi astrolog), Daradics Hannah (Juliette, servitoare, infirmieră), Sinkó Ferenc (Guardul)
