De la bun început vreau să subliniez faptul că în acest text nu am de gând să livrez o caracterizare a omului politic Ion Iliescu și a activității sale politice. Am făcut-o de atâtea ori de-a lungul timpului astfel încât poziția mea este clară.
In schimb mă voi folosi de acest prilej pentru a rememora câteva ocazii în care, de-a lungul anilor, m-am întâlnit, virtual sau în persoană, cu Ion Iliescu.
Numele lui Ion Iliescu a intrat în vizorul cercetărilor mele asupra politicii culturale românești în 1971. În luna februarie a aceluiași an, cu ocazia unei întruniri a așa-zisului activ de partid, Ion Iliescu, secretarul CC pentru tineret și șeful organizației de tineret UTC considerat a fi urmașul al lui Nicolae Ceaușescu, a fost numit secretar CC pentru ideologie și propagandă în locul lui Ilie Rădulescu, aspru criticat de către șeful de partid pentru pretinse greșeli în acest domeniu. Dar după abia 6 luni în această funcție, și Iliescu a fost demis din această funcție pentru a fi numit în poziția inferioară de vice-președinte al Consiliului de partid județean Timiș. Ce am aflat cu ani în urmă chiar de la Ion Iliescu despre această perioadă din viața și activitatea lui voi relata mai târziu.
I-am urmărit traseul și după mutarea la Iași, ca prim-secretar județean de partid. În 1979, după ce fusese eliberat din toate funcțiile de partid și mutat la Consiliul Național al Apelor, Ion Iliescu a dispărut din câmpul meu de cercetare direct. Am remarcat, însă, că imaginea lui de activist relativ luminat și de prieten al artelor a fost întreținută în continuare în cercurile intelectualilor din țară și din diaspora.
Deși după publicarea în anul 1975 a cărții mele despre „Partei und Literatur in Rumänien nach 1945” (Partidul și literatura în România după 1945), interesul meu profesional se mutase de la politica literară la politica propriu zisă a României, am păstrat vechiul obicei de a răsfoi România Literară. Și iată că în numărul 36 din 3 septembrie 1987 dau de un articol lung semnat de Ion Iliescu întitulat „Creație și informație” în care am descoperit cuvântul „restructurare”. Lucru senzațional pentru cine știa să citească printre rânduri, deoarece corespondentul termenului rusesc perestroika practicdispăruse din vocabularul românesc odată cu opoziția regimului ceaușist la mult-trâmbițata reformă gorbaciovistă. M-am hotărât să scriu un material despre faptul că Ion Iliescu, deja depistat până și de NATO (după cum știm astăzi) drept susținător al lui Gorbaciov, a transmis publicului cunoscător – în mod discret, desigur – că el este alesul Kremlinului pentru a-i succeda lui Ceaușescu. Ceea ce m-a frapat atunci a fost faptul că, prezentând planul meu la ședința de dimineață a conducerii cu șefii de departamente, directorul „postului nostru de radio” românesc nu a fost încântat de proiectul meu, argumentând că nu ar trebui să atragem prea mult atenția asupra lui Iliescu. Dispunând în schimb de susținerea șefilor americani am scris textul în limba engleză care a apărut în obișnuitul Romanian Situation Report difuzat abonaților – guverne, ambasade, institute de cercetare, ziare – din întreaga lume. De atunci și până în ziua de astăzi, se „știe” că Ion Iliescu și-a dat în vileag într-o revistă literară simpatia pentru Gorbaciov folosind corespondentul termenului perestroika în limba română. Dar nu este citat nici autorul respectiv autoarea nici sursa acestei informații. Pentru a-mi susține „maternitatea” acestei descoperiri am republicat acest articol în 2013, atunci când Victor Opaschi m-a invitat să contribui un material la cartea „Ion Iliescu, Om și lider”, p. 639-644. Am ales astfel, cred, cea mai elegantă soluție întra a refuza participarea la un astfel de volum și scrierea unui articol omagial.
La sfârșitul anului 1987 îmi dădusem demisia de la Europa Liberă și am trecut la Südost-Institut (Institutul de studii sud-est europene) de la München, continuând munca începută la RFE. Eram singurul analist pe relația România și, mai apoi, Republica Moldova lucrând la un institut subordonat unei instituții statale germane, în cazul concret Ministerului Afacerilor Externe. Și Ministerul mi-a cerut a un moment dat să mă deplasez în România pentru a-mi forma o idee despre situația la fața locului, lucru care nu fusese posibil atâta timp cât lucrasem la RFE. Ajunsă la granița româno-maghiară în martie 1989 împreună cu un grup de germani am fost oprită de securitate, interzicându-mi-se intrarea în țară pe motivul că eram „pe lista de computer” recte lista neagră. Eram nevoită să mă despart de grup și să fac cale întoarsă, cu autostop. După reîntoarcerea la München m-am plâns ambasadorului României de la Bonn pentru acest tratament. După ce mă refuzase inițial ambasadorul a încuviințat în cele din urmă să mă primească. Motivul pentru care eram considerată persona non grata era, spunea domnul ambasador, era „felul cum scriam”. Din vorbă în vorbă, a constatat cu surprindere că eram, după cum și declarasem, anti-comunistă, dar nu o dușmancă a României. Și mi-a promis că va încerca să obțină permisiunea pentru mine de a intra în România cu ocazia congresului PCR stabilit pentru luna noiembrie. Din dosarul meu de urmărire păstrat la CNSAS am aflat mai târziu că ambasadorul făcuse într-adevăr demersuri în acest sens, dar fără succes.
În ziua 22 decembrie 1989, după plecarea Ceaușeștilor cu elicopterul alb de pe acoperișul clădirii CC, am fost sunată de la Televiziunea germană ARD. M-au invitat să mă prezint la studioul de la München, nu însă înainte de a fi vizionat și emisiunea de seară de la ora 19 a celuilalt post german ZDF. Și, foarte interesant, la ZDF ziariștii deja „știau” cine va fi noul „om forte” la vârful puterii de la București – Corneliu Mănescu. Pentru a susține această aserțiune ZDF prezenta poza lui … Sergiu Nicolaescu! Este adevărat că Sergiu Nicolaescu de atunci semăna cu Corneliu Mănescu cel din anii 1970. Era la fel de adevărat că nemții îl știau bine pe Nicolaescu care înainte de 1989 petrecuse ceva vreme în Germania. În plus aflasem „ pe surse”, cum se spune astăzi, că domnul Mănescu era bolnav și zăcea la pat. Astfel informată m-am înființat la studioul ARD unde am intrat în emisiune la ora 20, prime time, în dialog cu redactorul șef Dr. Stark. Am expus teza mea că demiterea forțată a lui Ceaușescu, care începuse cu o răscoală populară la Timișoara, era de fapt o lovitură de stat înfăptuită de către un grup de politicieni și militari pro-sovietici cu scopul de a înlătura regimul național-comunist al „conducătorului”. Rugată să-l prezint pe noul om forte român Corneliu Mănescu, am spus că noul conducător nu va fi Mănescu, ci Ion Iliescu. În continuare le-am prezentat spectatorilor germani biografia lui Iliescu, caracterizând-l drept unul dintre capii elitei pro-gorbacioviste și pro-sovietice care ajunsese să ia puterea. Interviul a avut loc cam în același timp în care Ion Iliescu s-a prezentat la Televiziunea recent eliberată „stimaților tovarăși români”. Am riscat, dar am avut dreptate. Abia mai târziu s-a aflat cât de important a fost rolul pe care In Iliescu l-a jucat în pregătirea loviturii de stat și a re-aducerii – temporare, din fericire – a României în sfera de influență a Uniunii Sovietice.
La puțin timp după 22 decembrie 1989 m-a sunat ambasadorul României ca să-mi spună că „revoluția a triumfat” și că „România mă așteaptă”. I-am mulțumit și i-am spus că mai întâi îmi voi scrie cartea despre revoluție și abia după aceea voi pleca în România. Zis și făcut. Având pregătită documentarea pentru scrierea cărții și urmărind în același timp cu sufletul la gură desfășurarea în continuare a evenimentelor, am terminat manuscrisul la sfârșitul lui februarie . Prima ediția a primei cărți despre revoluția română a apărat la editura germană Piper în martie 1990. Spre sfârșitul lui aprilie am luat avionul spre București după exact 25 de ani de absență din țara unde m-am născut. La aeroport, aglomerație mare de ziariști veniți din toate colțurile lumii în vederea primelor alegeri libere după căderea regimului Ceaușescu. Călătorii urmau să-și prezinte documentele la două ghișee. Când mi-a venit rândul și după ce i-am înmânat funcționarului pașaportul meu, respectivul s-a adresat cu voce tare colegei de la celălalt ghișeu: „Maria, a sosit Doamna Gabanyi în România!“ Și către mine: „Fiți binevenită în România doamnă Gabanyi!” În mod evident, omul mai avea în cap vechea listă neagră a persoanelor „non gratae” recent desființată!
Imediat după sosirea la gazdele mele bucureștene, mi-am luat cheile și am pornit spre piața Universității unde spectacolul era în toi: cântece, rugăciuni, emoție când vorbeau Emil Constantinescu și Ana Blandiana de la Balconul Facultății de Geologie. În ziua următoare m-am dus să-l văd pe bunul mei prieten, scriitorul Augustin Buzura. Ne cunoscusem cu câțiva ani în urmă când regimul cu greu i-a dat voie să participe la o conferință pe teme literare organizată de mine la München. De-atunci rămăsesem în contact epistolar, îngreunat de nevoia de a evita cenzura. Iar acum, prietenul meu fusese numit directorul nou înființatei Fundații Culturale Române. L-am vizitat în noul său birou din Piața Romană. Eram veseli, glumeam și Augustin Buzura mă întreba pe cine aș dori să întâlnesc acum, după 25 de ani de absență? Pe ministrul de externe sau pe Președintele Iliescu? Iar eu, crezând că glumește, răspundeam: „După 25 de ani cred că merit să-i întâlnesc pe amândoi!” Prietenul meu lua în mână telefonul – roșu, dar vechi – și după se prezenta cineva la capătul celălalt, îl auzeam spunând: „Sergiule, la mine în birou se află doamna Gabanyi, acreditată la Televiziunea Germană ARD (ceea ce era adevărat) și ar dori foarte mult să te întâlnească … Da, putem fi la tine într-o jumătate de oră”. Și așa am ajuns să am o întâlnire interesantă cu domnul Sergiu Celac la Palatul Victoria despre care voi vorbi, poate, altă dată.
Seara, luând masa împreună la restaurantul hotelului București, Augustin Buzura mi-a spus că aranjase și o întâlnire cu domnul Iliescu. Nu mă mai miram. Văzându-l însă într-un colț al restaurantului la o masă pe Victor Meier, cel mai cunoscut ziarist german pe relația Europa de sud-est de la Frankfurter Allgemeine Zeitung și bun coleg, l-am întrebat pe Buzura dacă ar fi posibil să-l introducem și pe el la domnul Iliescu. Zis și făcut. Victor era foarte bucuros, fiind obișnuit cu un tratament special oriunde mergea, iar în ziua următoare ne-am dus cu toții la domnul Iliescu, sus în dealul Patriarhiei. Domnul Iliescu, care era în prezența domnului Ioan Mircea Pașcu, ne-a primit zâmbitor și amabil. Din cauza lui Victor Meier care nu știa românește dar, elvețian fiind, vorbea foarte bine franceza, am trecut cu toții la această limbă. La încheiere, când la un moment dat am rămas singură cu domnul Iliescu în spatele celorlalți care se îndreptau spre ieșire, domnul Iliescu, punându-mi părintește mână pe umeri, mi s-a adresat în română și mi-a spus: „Îmi pare așa de rău că voi, germanii, ați părăsit România. Știați că cel mai bun prieten al meu a fost german?” La care eu: „Pot să îndrăznesc să vă întreb cum îl cheamă pe acest bun prieten?” Răspunsul său: „Nikolaus Berwanger”.
Și astfel ne întoarcem la momentul Timișoara unde Ion Iliescu activase ca vice-președinte PCR pentru propagandă Timiș între anii 1971 și 1974.
Cine era acest „cel mai bun prieten” despre care-mi vorbise 1990 Ion Iliescu?
Șvab bănățean, Nikolaus Berwanger (1935 – 1989) fusese scriitor, ziarist, membru în comitetul de partid Timiș, vice-președinte al Consiliului oamenilor muncii de naționalitate germană și membru în consiliile de conducere a Uniunii Scriitorilor și a Uniunii Ziariștilor. Într-o perioadă în care după proclamarea așa-zisei „mini-revoluții culturale” de către Ceaușescu în 1971 politica culturală se înăsprea în restul României, o duzină de tineri scriitori bănățeni de limbă germană făceau o memorabilă excepție. În 1972 se constituise la Timișoara așa-zisul „Grup de Acțiune Banat” (Aktionsgruppe Banat) din care făceau parte studenți și elevi precum, printre alții, Richard Wagner, Johann Lippet, Horst Samson, Anton Sterbling, și, ulterior, Herta Müller, laureata Premiului Nobel pentru Literatură de mai târziu. Acești autori se bucurau pentru câțiva ani de o (bine înțeles relativă) libertate de expresie și de creație ieșită din comun. Iar protectorul și promotorul grupului era Nikolaus Berwanger. După cum spunea Berwanger într-un interviu după ce emigrase în RFG, el se folosea de „biografia sa politică” pentru a-i sprijini pe acești autori care prin scrierile lor cu accent critic și teribilist doreau să contribuie la înnoirea sistemului socialist ajuns în impas în România. Probabil, scria un critic literar apropiat de grup, faptul că Securitatea a putut fi ținută o vreme în șah se datora și „unor activiști de partid mai tineri”. Și într-adevăr, îndată ce Ion Iliescu fusese mutat de la Timișoara la Iași, în 1974, urmașul lui, protejatul Elenei Ceauşescu Eugen Florescu i-a amenințat pe scriitorii grupului cu transferul în justiție. După o serie de arestări, amenințări directe și concedieri care au urmat, cei mai mulți membri ai” Grupului de Acțiune Banat” au părăsit România. În anul 1984 i-a urmat mentorul lor Nikolaus Berwanger, ajuns și el în vizorul Securității.
Voi încheia cu o întâmplare semnificativă, cred, pentru de ceea ce aș numi atitudinea de „duplicitate strategică” a președintelui Iliescu din primul său mandat, întâmplare la care am fost martoră și care nu a fost remarcată până acum. S-a întâmplat în iulie 1991, cu ocazia vizitei Secretarului General NATO Manfred Wörner la București. Institutul meu münchenez mă delegase să particip la acest eveniment important care se ținea la impunătorul Cerc Militar din București. După alocuția domnului Wörner au luat cuvântul Președintele Ion Iliescu și Ministrul Român al Apărării Nicolae Spiroiu. Conform obiceiului meu de elevă silitoare am luat notițe la toate cele trei discursuri. Spre deosebire de generalul Spiroiu, care se pronunțase fără doar și poate pentru o politică de apropiere a României de instituțiile euro-atlantice, mesajul transmis de Ion Iliescu era unul mai degrabă neclar, șovăitor în cea ce privește direcția dezvoltării politicii externe și de securitate a României. Deschizând ziarul Adevărul în ziua următoare, ce să vezi: pe frontispiciul ziarului era tipărit discursul generalului Spiroiu purtând … semnătura președintelui Iliescu. Oricine a făcut această rocadă a făcut un lucru bun!
Voi încheia citând un compliment pe care domnul Iliescu mi l-a făcut odată și pe care continui să-l apreciez: „Ați fost severă cu mine, dar fair”.
Cu permisiunea autoarei articolului, aș îndrăzni să-l prezint pe Ion Iliescu așa cum l-au cunoscut românii de rând din România, prin cuvintele unuia dintre cei mai lucizi și onești onești observatori ai societății românești….
https://www.g4media.ro/un-bolsevic-pentru-eternitate-despre-ion-iliescu.html
@Constantin: Bravo! Excepțional. Punct.
Cu permisiunea dlui Constantin, aș puncta că UNII compatrioți l ore fi cunoscut pe d. Iliescu, precum se zice în acel articol.
Interesant articol pt istorie… pt oameni obișnuiți ca mine care avea 18 ani la revoluție, iliescu a fost apărătorul comuniștilor și distrugătorul speranțelor mele și a multor Ro cu privire la viitorul nostru occidental / economic … am luat decizia să plec și bine am făcut … dar dacă nu era nenorocitul asta puteam f bine să fi trăit și în Ro alături de familie și prieteni …
Iliescu a fost reprezentantul perfect a unui popor întârziat într-un muzeu economic și totalitar marxisto-stalinist. „Iliescu apare, Soarele răsare”. Răsărea „soarele” minciunii pentru că spectrul adevărului se profila crunt. Butaforia economică socialistă nu avea niciun viitor, iar oamenii simțeau acut asta. Românii aveau nevoie de un pseudomesia care să-i mintă frumos. Sună cunoscut, este? Exact, unele boli sunt ereditare. În jurul acestui marxist devenit anacronic prin șocul istoriei va crește o cloacă de impostori ce-și vor lua în stăpânire țara într-un mod mai soft decât o făcuseră părinții lor cu 45 de ani înainte. Tovarășii deveneau capitaliști prin rapt pe acte în regulă, după regula „la vremuri noi tot noi”. E oare România altceva decât o veșnică și repetată poveste în care adevărul pierde mereu?
Adevaratul Iliescu este cel care a refuzat excluderea coruptilor din partid, asa cum i s-a cerut oficial. (Melescanu, 1997).
Restul, blablabla…
Teroarea si mocirla comunista au marcat si manjit constiintele si comportamentele tuturor romanilor , inclusiv ale celor mai indrepatatitte si inversunate victime. Sindromul Stockholm si-a pus amprenta de nesters , fara exceptie asupra tuturor. Imbolnavirea s-a declansat ca urmare a regimului radical impus gandirii de catre stapanii criminali ai Romaniei. Supusi izolarii si lipsiti de posibilitatea informarii, romanii au devenit victimele si produsul propagandei comuniste de sorginte sovietica, careia nu i-au rezistat decat cele mai tari constiinte. Destul de repede toti romanii au fost cuprinsi in hatisul de maracini otravitori ai vietii comuniste. In incercarea de supravietuire, sub presiunea noilor realitati sociale si politice , romanii s-au adaptat rapid asimiland si acceptand ca jaloane , valori, principii, aspiratii, reguli si obiective noi. Omul nou a inceput sa accepte minciuna, calomnia, sa urasca proprietate altuia, sa condamne individualismul, dar sa glorifice colectivismul a asimilat delatiunea, ordinea militieneasca, obligativitatea muncii la stat, a acceptat ierarhiile obtinute incorect si parvenirea prin usa din dos si a acceptat scoala, pionieratul si utecismul ca unice mijloace de progres, in detrimentul proprietatii si al muncii individuale. In situatia in care individul nu avea o alta cale de realizare materiala si profesionala decat acceptul potentatilor comunisti de orice rang, spiritul critic al romanului se rezuma la constatarea nedrepatilor din universul sau restrans fara a intrevedea solutii pertinente. Deznadejdea si resemnarea erau dominantele vietii romanesti, astfel incat atunci cand aparea un zvon despre un cavaler comunist al dreptatii, germina si speranta firava intr-o schimbare. Iliescu a fost una din figurile sindromului mentionat, in care cei ce indrazneau sa se gandeasca la o lume libera se aflau in postura de victima. Sa nu uitam ca in primul lui discurs s-a expus profesiunea de credinata care nu se poate modifica nici dupa moarte.: Ceaușescu a întinat nobilele idealuri ale socialismului“.
Ce ramane dupa el? O tara corupta, aproape de nevindecat si un popor divizat si scarbit de munca.
A fost unul din marii oportunisti si cinici ai Romaniei. Marian Morosanu l-a caracterizat in cateva cuvinte.
Subscriu!
Etnicii germani sunt primii care au realizat si conștiențizat pericolul preluării puterii de către eșalonul doi și trei al comuniștilor și securiștilor don România. D’aia majoritatea etnicilor germani su emigrat în masă și au lăsat sate întregi goale.
Intr-o discuție avută la mijlocul anilor ’90 cu un etnic german dintr-un sat care odinioară era aproape majoritar locuit de etnici germani, Zabrani, îmi spunea ca toți vecinii, rude, cunoștințe și-au băgat actele pt. a emigrat în RFG, întrebandu-l de ce vor să plece toți, mi-a răspuns că sistemul comunist din România va mai ține cel puțin 100 de ani! Poate a exagerat, da unu’ din argumentele lui era că nu puteau crede în democrație din moment ce președinte era tot un fost lider comunist pt. care ,,proprietatea e un moft”, iar partidul său, psd, era fostul pcr rebranduit.
România prin politicienii ei, încă nu realizează tragedia pierderii etnicilor germani! Păcat ca ,,fostul leneș dă la Cotroceni” n-a făcut absolut pt. a încerca de remedia/îmbunătăți situația.
P.s. îmi cer scuze pt. sintagma folosită la adresa fostului președinte, da’ ca unul care am crescut intr-un oraș cu un cartier în care au locuit etnici germani, cu sate de etnici germani, și care erau un model de cinste,hărnicie și curățenie, și eu ca și ceilalți români care l-am votat, aveam alte așteptări de la el.