Nu cred că exagerez în vreun fel afirmând că Isaiah Berlin a fost, alături de Raymond Aron, cel mai important reprezentant al gândirii liberale din veacul XX. Este ceea ce marturisea Mario Vargas Llosa in discursul de la decernarea Premiului Nobel pentru Literatura. Viziunea lui Berlin asupra conditiei umane se regaseste in in chip elocvent si vibrant in volumul Cinci eseuri despre libertate si alte scrieri aparut in 2010 la Editura Humanitas, in colectia Zeitgeist (in excelenta traducere datorata lui Laurentiu Stefan).
Destinul acestui extraordinar spirit, adversar ireconciliabil al oricărei forme de tiranie, fie ea politică ori mentală, ne dă ocazia să medităm la soarta liberalismului politic în lumea de astăzi, ca şi asupra tensiunilor imanente proiectului Luminilor. Ultimul volum de eseuri al lui Isaiah Berlin (publicat inca in timpul vietii), purtând semnificativul titlu The Sense of Reality (New York, Farrar, Straus and Giroux, 1997) cuprinde contribuţii pe teme fundamentale pentru demersul acestui fascinant gânditor: filosofia şi represiunea guvernamentală; marxismul şi Internaţionala în secolul al-XIX-lea; revoluţia romantică şi criza gândirii moderne; Immanuel Kant ca izvor mai puţin cunoscut al naţionalismului; Rabindranath Tagore şi conştiinţa naţionalităţii. Elogiul realităţii şi a refuzului speculaţiilor nebulos-romantice, al abstracţiunilor utopice sunt teme esenţiale care definesc gândirea lui Berlin. Dedicată marelui pianist Alfred Brendel, de care a fost legat printr-o solidă prietenie, cartea este tipică pentru stilul lui Berlin: o eleganţă a discursului dublată de o imensă, însă neostentativă erudiţie, dar şi o curiozitate pentru teritoriile mai puţin vizitate din lumea ideilor şi un curaj al stabilirii asociaţiilor pe care puţini filosofi contemporani îl dovedesc. Aceste caracteristici ale reflecţiei lui Isaiah Berlin sunt de altfel luminate şi într-un frumos eseu scris de marele pianist Alfred Brendel apărut in grupajul dedicat, in 1997, de New York Review of Books celui dispărut. Isaiah Berlin a fost un umanist enciclopedic, o prezenţă intelectuală de o imensă vivacitate. Stau mărturie în acet sens entuziasmul cu care a scris despre muzica lui Verdi, dar şi despre Schubert şi Schumann, superbele eseuri despre Vico, Herder, Joseph de Maistre (în care îl cita admirativ pe Cioran), ca şi excepţionalele studii despre intelighenţia rusă, despre populism, Herzen, Turgheniev, amintirile despre Anna Ahmatova (se pare că întâlnirea lor din 1945 a fost motivul furiei lui Andrei Jdanov, supremul culturnic stalinist, împotriva marii poete ruse acuzata, intr-un discurs macabru din 1946, de a fi fi „jumatate prostituata, jumatate calugarita”). Sunt lucruri despre care scriu pe larg György Dalos in The Guest from the Future: Anna Akhmatova and Isaiah Berlin (New York: Farrar Straus and Giroux, 1998) si Michael Ignatieff in minunata sa biografie Isaiah Berlin: A Life (New York: Henry Holt/Metropolitan Books, 1998).
Isaiah Berlin nu a creat un sistem filosofic. Cu ani în urmă, într-un celebru eseu publicat în volumul Russian Thinkers, el propunea o distincţie esenţială pentru istoria ideilor: pornind de la o fabulă antică, discernea între gânditorii din familia ariciului şi cei din familia vulpii. Primii sunt obsedaţi de o idee grandioasă, câtă vreme cei din a doua categorie acceptă să recunoască legitimitatea unor demersuri mai puţin ambiţioase, pe mai multe direcţii şi planuri. Ariciul este cel care ştie un lucru, şi din această poziţie epistemică decurge un monism şi chiar un absolutism radical. Vulpea ştie mai multe lucruri şi se încăpăţânează să le privească în complexitatea şi relativitatea lor. Unii din criticii lui Berlin au văzut în identificarea gânditorului britanic cu orientarea vulpii un sprijin pentru direcţiile relativizante din filosofia contemporană. Eu cred că este vorba mai degrabă de recunoaşterea polimorfismului inevitabil al vieţii sociale şi spirituale, ca şi de o atitudine deliberat reticentă în raport cu pretenţiile omnisciente ale arhitecţilor de sisteme metafizice.
Metodologia indoielii
Berlin a fost întotdeuană convins că omul este o fiinţă failibilă, că eroarea este înscrisă ca posibilitate în chiar natura actului gândirii şi că iluzia societăţii perfecte este o capcana care trebuie cu grijă ocolită. Aş menţiona printre contribuţiile de seamă ale lui Isaiah Berlin articolele sale pe tema naţionalismului şi a sentimentului naţional. Într-o vreme când nu puţini erau cei care scriseseră necrologul ideologiilor şi miscărilor naţionaliste. Berlin a insistat asupra resorturilor şi sensurilor mai puţin vizibile ale căutării identităţii de grup. La fel de importante rămân şi scrierile sale despre libertate. Ma gândesc în primul rand la disjuncţia între libertatea pozitivă şi aceea negativă. Aceasta din urma se referă la apărarea dreptului subiectivitatii de a nu fi dominata de forţe exterioare, deci la şansa individului de a se sustrage condiţionărilor instituţionale (stat, partid, naţiune, etc.). Aceste scrieri ale lui Berlin, apărute în româneşte pentru prima oară în 1996 la editura Humanitas, şi reeditate acum alături de publicarea inedită al celui de-al cincelea eseu despre libertate, fac parte din cel mai preţios tezaur al gândirii neîncorsetate a modernitatii. Oferind un avertisment sobru la adresa oricărui proiect de inginerie socială, ele îl aşează pe Berlin în compania celor mai influenţi critici ai comunismului şi fascismului. Nu trebuie să uităm că traiectoria vieţii lui a fost afectată în mod fundamental de de apariţia spectrului totalitar în Europa. În copilărie a fost martorul atât al delirului revoluţionar bolşevic din 1917 când era în Sankt Petersburg împreună cu părinţii săi, dar şi al antisemitismului politic modern (în anii în care a locuit în Riga) care a hrănit extrema dreptă europeană în secolul douăzeci. Pentru a parafraza o caracterizare făcută de către Tony Judt lui Leszek Kołakowski (extinsă de autor tuturor intelectualilor central europeni), consider că Isaiah Berlin s-a format în umbra experienţei istorice a dictaturii, a războiului, devastării şi genocidului care a avut ca epicentru ceea ce Timothy Snyder a numit “Europa estului, în special Belarus, Ucraina, Polonia şi ţările baltice” („Holocaust: The Ignored Reality,” New York Review of Books, July 16, 2009). Am scris despre cartea lui profesorului Snyder, Bloodlands, voi reveni.
O astfel de cheie interpretativă pentru destinul şi opera filosofului britanic ne ajută să descifrăm accentul pus de acesta asupra importanţei libertăţii negative, deci aceea care ne permite să ţinem sub control tentaţiile pozitivismului autoritar. În acest sens, putem considera că abordarea lui Berlin este apropiată de cea a liberalismului fricii. Pornind de la observaţiile gânditoarei Judith Shklar (la rândul ei născută în Riga), Judt consideră că acest tip de liberalism “apără mai presus de orice raţiunea şi moderaţia. El este rezultatul exprienţei nemijlocită a exceselor ideologice, provine din conştiinţa mereu trează a posibilităţii unei catastrofe, a tentaţiei exercitate de gândirea totalizantă în oricare dintre multiplele ei forme (mai ales în cazurile în care aceasta din urmă este eronat percepută drept o oportunitate sau o renaştere),” (New York Review of Books, September 24, 2009).
Liberalismul fricii
Berlin, alături de Leszek Kołakowski şi Judith Shklar, au asociat ideii de libertate un element fundamental: îndoiala in raport cu orice promisiune ori ispita utopica. Secolul războiului civil european (şi nu numai) a demonstrat pericolul mortal al universalismului intrinsec ideii de modernitate presupusă de proiectul iluminist. Antidotul propus de Berlin este apărarea şi încurajarea pluralismului. În eseul “Alleged Relativism in Eighteenth-Century European Thought” (1980), Berlin a formulat în mod memorabil acest principiu: “în casa istoriei umanităţii există mai multe locuinţe”. El şi-a păstrat convingerea că experienţa umană implică îndeajuns de multe spatii comune încât să ne permită să înţelegem şi să apreciem diversitatea culturală atât de necesară liberalismului. Berlin şi Shklar au argumentat pentru necesitatea unui orizont moral într-o societate decenta. Numai astfel este protejată diversitatea de pericolul uniformizării violente a spaţiului public. Din acest punct de vedere, liberalismul este o doctrină extraordinar de dificil de asumat: „refuzul în sine de a impune unanimitatea unei credinţe şi omogenitatea normelor de comportament presupune o imensă capacitate de autocontrol. Asumarea perseverentă a toleranţei este cu mult mai dificilă şi mai complicată din punct de vedere moral decât represiunea.” (Judith Shklar, Ordinary Vices, Belknap Press of Harvard University Press, 1984, pp. 4-5). In concluzie, putem spune ca gratie lui Berlin, intelegem faptul ca ideile au deopotriva forta si consecinte, ca exista, orice ar spune unii solispsisti amorali, o responsabilitate a actului intelectual. Liberalismul fără iluzii al lui Berlin, Kołakowski, Havel sau Shklar este de fapt trista şi dureroasa lecţie pe care cealaltă Europă a lăsat-o civilizaţiei occcidentale contemporane. Lectura volumului recent aparut la Humanitas şi expunerea la opera lui Isaiah Berlin sunt modalităţi de a învăţa această lecţie, de a interioriza trauma, complexităţile, dar şi speranţele pe care secolul 21 le-a adus cu sine din veacul trecut. Berlin a lăsat în urmă o operă deschisă, o metodologie a îndoielii şi, mai ales, o justificare profundă, credibilă şi durabilă a pariului pe libertatea fiinţei umane
.
[…] El şi-a păstrat convingerea că experienţa umană implică îndeajuns de multe spatii comune încât să ne permită să înţelegem şi să apreciem diversitatea culturală atât de necesară liberalismului.( sursa : http://www.contributors.ro/cultura/isaiah-berlin-si-destinul-valorilor-liberale/). […]
:lol: o oda pentru faimosii Cold War Liberalist :lol:
Intrebarea este: a invatat ceva civilizatia occidentala din trista si dureroasa lectie a celeilalte Europe? Sau cel putin apreciaza diversitatea culturala necesara liberalismului ?
si de ce te duce mintea la „ei” in loc sa te gandesti la „tine/voi” si la ceea ce NU ati invatat din lectia dureroasa? Experienta nu e ceva care se invata la fara frecventa si e natural ca pot intelege pana la un anumit punct ceea ce nu au trait. Problema e ca in vijelia schimbarii Voi ati aruncat (nimeni nu reflecteaza un moment. nici macar cei care ar trebui sa o faca d meserie) copilul cu apa murdara … nu ati invatat nimic. „Diversitatea” cui, la ce… e doar o scuza!
Am invatat sa nu-mi mai fie frica, foame, ca pot sa nu mai mint( de nevoie), ca pot sa calatoresc si sa compar, sa invat ..Legat de diversitate: nu suntem identici, cu bune si rele. Schimbarea e destul de lenta, dar ireversibila( deci copilul nu a fost aruncat ci doar lasat in cadita!)
D-le Tismaneanu,
Cred ca va poate interesa cartea lui Alexandre Jardin intitulata „Des gens très bien” (publicata recent la editura Grasset). Ati fost pusi in fata acelorasi alegeri si ati exprimat aceleasi optiuni.
O seara frumoasa.
Buna seara:
Nu cunosteam recenta cartea lui Alexandre Jardin si rascolitoarea experienta pe care o descrie (nu este deloc confortabil, daca i framantari de constiinta, sa fii fiul fostului aghiootant al lui Pierre Laval).
Va multumesc si va asigur ca o voi citi cu imens interes. Despre sfasierile prin care am trecut despartindu-ma de biografia parintilor mei (ma refer in special la tatal meu, un comunist convins, pedepsit de partid pentru „fractionism”, eliminat destul de devreme din structurile de putere, dar nevindecat in iluziile sale leniniste), am vorbit pe larg in voluml „Ghilotina de scrum”, aparut intr-o a doua editie acum cativa ani la Polirom. Daca il gasiti, ar merita, cred, citit dialogul cu Adriana Babeti. Cum inteleg ca stiti, nu fac parte dintre cei care cred ca este nevoie sa idealizam participarea familiilor noastre in experimentele revolutionar-extremiste ale veacului trecut. Dimpotriva, sustin ca adevarul trebuie asumat, chiar daca implica in unele cazuri momente de trauma psihologica. Cunosc un caz (nu neaparat din Romania) in care fiul unui fost general de securitate, fost voluntar in Spania, se gandea sa scrie un vlum despre eroica viata a parintelui sau. A aflat detalii despre rolul tatalui sau in represiunile din anii 50 si a renuntat la acest proiect. Eu cred ca ar fi bine sa scrie, dar spunand tot adevarul despre cum s-a putut converti un om gata sa moara in numele antifascismului intr-un instrument al dictaturii staliniste. Dintre copiii inaltei nomenklaturi comuniste din Romania, cunosc doar cazul scriitoarei Cella Varlam, fiica fostului prim-secretar al Capitale si membru in CEPEX Gh. P., care a transfigurat intr-un remarcabil roman experienta traita in Olimpul totalitar.
Mi se pare f. revelator articolul articolul recent al lui Jardin (tocmai l-am gasit si citit):
http://webcache.googleusercontent.com/search?q=cache:tVX6svuZ834J:www.guardian.co.uk/commentisfree/2011/jan/12/french-crime-collaboration-nazi+alexandre+jardin+guardian&cd=2&hl=en&ct=clnk&gl=us
Cu bune ganduri,
Vladimir Tismaneanu
Multumesc pentru aceste informatii. Voi cauta cartea undeva in vreo biblioteca pentru ca, fiind aparuta in 2002, e mai greu de imaginat ca poate fi inca de vanzare.
La adresa urmatoare gasiti un scurt interviu video (putin peste 3 minute) al lui Alexandre Jardin cu referire la recenta sa carte. Impresionant.
http://www.tsr.ch/video/info/journal-19h30/#id=2902143
D. Aligica era impresionat acum citeva articole de amploarea si calitatea blogurilor/blog arilor de dreapta. E probabil adevarat dar nu suficient…si foarte putina lume citeste Isaiah Berlin si asemanator… Iar dreapta multora dintre ei e doar o luare de pozitie fata de stinga.
De asta intreb:cit de absurd ar fi daca cineva ar scrie o carte despre subiect dupa modelul „for dummies” f raspindit in US? Am vazut ca au Congress, Constitution, Law for Dummies…etc
:lol: aveti miela, e asa de placut sa stai (sa crezi ca stai) in compania celor care „gandesc ca tine” nu-i asa … omul tipografic (Marshall McLuhan) !?
Nadajduiesc ca, in numele echiatii editoriale, al onestitatii fata de acceptarea exprimarii opiniilor intr-o maniera decenta si justificata de principii valid civice, veti publica opinia de mai jos.
Ma refer aici, numai din motive temporale, dat fiind ca articolul la care ma refer a fost demult scos din circuitul atentiei cititorilor si contribuabilor acestui blog, la articolul aceuliasi Vladimir Tismaneanu din 14 decembrie, 2010 referitor la „Totalitarism si anti semitism. Heda Margolius”.
Ca membru al NSW Jewish Board of Deputies, Sydney Australia ,obiectez serios la urmatoarele asertiuni ofensive si false facute de catre Vladimir Tismaneanu.:
Asertiunea ca ” ..antisemitismul comunist a fost camuflat de retorica antifascista” nu are absolut nici o baza in fapt. Absolut nimic din pozitia oricarei formatii comuniste nu a disimulat in nici un fel orice forma, anti semitismul. Echivalarea la care tinde Vladimir Tismaneanu intre antifascismul promovat de partidele comuniste cu ideologia fascista nu este decit o incercare lipsita de orice respect academic si in general logic de a sustine teoria dualitatii Holocaustului.Vladimir Tismaneanu TREBUIE sa demonstreze beyond any doubt i n ce fel anti fascismul a continut elemente anti Semite !
In aceeeasi ordine de idei, promovarea de catre Vladimir Tismaneanu a echivalentei, a analogiei intre mitul iudeo-bolsevismului cu politica comunista post belica a anti sionismului este la fel de inacceptabila. Asocierea persistenta a acestor idei de catre Vladimir Tismaneanu cu teorille tendentioase si revizioniste ale lui Timothy Snyder sint o strategie consistenta de a promova dualitatea Holocasutlui, teorie pe care NSW Jewish Board of Deputies si, intr-adevar multitudinea de organizatii internationala la care propria noastra Organizatie este afiliata, inclusiv Institutul Simon Wiesenthal, este in mod categoric repudiata ca falsa, in sine anti Semita, considerata inamicala, anatgonista intereselor comunitatilor Evreesti de pretudindeni.
Otto Waldmann
NSW Jedwish Board of Deputies
Sydney, Australia
Intr-un recent interviu acordat unei reviste daneze, cunoscutul autor si fost presedinte cehoslvac Vaclav Havel il mentioneaza deasemenea pe Isaiah Berlin folsind o metafora,dupa parerea mea adecvata fata de personalitatea lui Berlin ,citez ‘Berlin reprezinta o fortza intelectuala la fel de solida ca zidul cu acelasi nume’.
Deasemenea Havel isi exprima opinia ca in eventualitatea constituiri unei comisi europene al analizari crimelor comuniste Herta Muller ar fi persoana cea mai indicata pentru a reprezenta in mod oficial Romania la o asemenea comisie.
O alegere considerata deosebit de oportuna in mod universal.
Sunt convins ca si Dl.Tismaneanu o va sustine pe distinsa autoare in aceasta alegere deosebit de justa.
Istoricul si jurnalistul britanic, Timothy Garton Ash, scria in cartea sa despre dosarul sau Stasi, ca poate spune si el, dar in alt sens decat JFK, „Ich bin ein Berliner”, adica un discipol al gandirii lui Isaiah Berlin. Va multumesc ptr referinta la ceea ce a spus Vaclav Havel, intr-adevar o formulare memorabila si adecvata. Cand Herta Muller a primit Premiul Nobel ptr literatura, in EvZ, am fost printre primii care au salutat aceasta dreapta ercunosatstere a unei mari valori literare si morale.
Nu este rolul meu sa spun cine ar fi „cea mai indicata persoana sa reprezinte Romania” intr-o ipotetica asemenea Comisie, dar daca ar fi nominalizata Herta Muller as saluta acest lucru. Verticalitatea etica, refuzul complicitatilor sordide, curajul de a rosti adevaruri deloc comode, autoritatea internationala sunt elemente care conteaza enorm, iar Herta Muller le detine din plin.
Cu bune ganduri,
Vladimir Tismaneanu