ELEVA: Da, domnule, vă stau la dispoziție, domnule.
PROFESORUL: La dispoziția mea?
(…)
ELEVA: Vă urmăresc, domnule.
PROFESORUL: Rămânând totuși pe scaun.
ELEVA: La fel ca dumneavoastră, domnule.
Eugène Ionesco, Lecția
Everybody’s looking for something
Some of them want to use you
Some of them want to get used by you
Some of them want to abuse you
Some of them want to be abused
Eurythmics, Sweet Dreams (Are Made of This)
Una dintre cheile de citire a Lecției lui Eugène Ionesco, poate cea mai frivolă, dar nu neapărat cea mai simplă, este cea a abuzului sexual în mediul academic. Întrucât tema principală este cea a dictaturii, finalul este unul sumbru. Profesorul își poate continua neabătut crimele, sub protecția binevoitoare a Menajerei, care și îl asigură de tăcerea complice a localnicilor: „Nu vă mai faceți atâtea griji. (…) Oricum, oamenii n-o să întrebe nimic, s-au obișnuit. (…) Uite, dacă vă e frică, puneți-vă asta și nu mai aveți de ce să vă temeți. (…) Asta e politica!”. Principala problemă pe care o văd aici este aceea că „oamenii n-o să întrebe nimic”, pentru că subtextul este că există un set de reguli care să blameze practicile odioase ale Profesorului (altfel acesta nu ar fi atât de îngrozit de consecințele faptelor sale: „Aoleu! Ce-am făcut?! Vai, ce-am făcut?! Acum ce-o să se întâmple?! Ce-o să iasă de aici?! Ce nenorocire!”). Oare de ce oamenii s-au obișnuit să nu întrebe nimic?
De ce NU?
Trăim într-o lume guvernată de reguli. Sau cel puțin așa ne place să credem… La început, regulile erau directive pe care liderul grupului le impunea pentru a asigura coeziunea acestuia (sub forma controlului asupra celorlalți membri). Așa au apărut primele reguli formal(izat)e. De la Codul lui Hamurabi și până la Decalogul biblic, vedem colecții de reguli pe tipicul „să nu faci”. Bineînțeles, ele sunt însoțite de „iar dacă ai făcut, vei păți ceva rău”; fie te pedepsește șeful, fie te va bate Dumnezeu. Toate aceste interdicții aveau însă în spate un principiu rareori conștientizat pe deplin: dacă respecți toate aceste limite, în rest poți face orice vrei. Bineînțeles că înaintea modernității acest liberalism deontic era doar apanajul anumitor categorii de oameni, dar el exista totuși. În definitiv, când vorbim despre izvorul lui rule of law în Magna Charta, trecem de multe ori sub tăcere că acele libertăți erau instituite doar în beneficiul baronilor (englezi).
Fiecare dintre noi, în copilărie, a trecut prin aceeași experiență a celor din jur care ne spunea „să nu faci aia” sau mai molcomul „nu e bine să faci aia”. Așa cum au demonstrat psihologii, se pare că în creierul uman conexiunea care procesează negația nu funcționează foarte bine. Prin urmare, copilul ajunge (mult mai des) să facă ceea ce i s-a explicat să nu facă, măcar din curiozitate să vadă ce reacție va stârni în jurul său. Faptul că e pedepsit pentru faptă i se pare nedrept, el doar a experimentat ceva ce i s-a evocat ca o posibilitate. Abia atunci când consecința directă a faptei este neplăcută (pui mâna pe fierul de călcat încins și te arzi și te doare) învățarea experiențială este completă și copilul înțelege de ce nu e bine să pună mâna pe fierul de călcat. Dar această cauzalitate naturală (dictată de „legile” fizicii) nu este similară cu cea morală (dictată de regulile sociale). Aici cauzalitatea este una (de cele mai multe ori) ipotetică și artificială. Poate de aceea s-a ajuns la butada că pe copil mai bine îl bați înainte să plece cu ulciorul la fântână că degeaba îl bați după ce l-a spart. (Îmi cer scuze pentru evocarea violenței domestice, dar majoritatea tradiției populare locale este de această natură. Ca să menționez doar o asemenea tradiție: copiii erau „bătuți pe hotar” ca să țină minte până unde se întindea pământul familiei.) În acest fel, cauzalitatea (deși inversată) părea una naturală.
Eu personal îmi amintesc o zi din clasa a VI-a (sau poate a VII-a) în care eram „de serviciu” împreună cu alți doi colegi de clasă. Între atribuții, la finalul orelor trebuia să rămânem să facem curat în clasă. Așa învățam să fim utili patriei… Bineînțeles că acel timp „obligatoriu” era umplut și cu activități mai puțin patriotice. Întâmplarea face că orele clasei noastre se desfășurau în laboratorul de istorie al școlii pentru simplul motiv că diriginta era profesoara de istorie. (Nici în anii comunismului egalitar nu dispăruse practica unor școli „bune” care aveau mai mulți elevi decât capacitatea fizică a infrastructurii.) Ei bine, pe lângă pozele de pe pereți cu mari evenimente istorice, exista în acel „laborator” un dulap cu „vestigii”. Între ele, am găsit noi și o carte care părea destul de contemporană. După ce ne-am jucat cu țesala, furca de tors și putineiul, am ajuns și la cartea misterioasă. Era Codul penal al Republicii Socialiste România. Răsfoindu-i cuprinsul (așezat în mod ciudat pentru noi la începutul cărții), am dat despre un capitol dedicat „infracțiunilor privitoare la viața sexuală”. Ne-am cufundat în lectura acestei secțiuni de unde am învățat mai mult decât știam din bancurile licențioase de până atunci. (Da, nici atunci nu se preda educație sexuală în școală, pentru că era rușine.) Mă întreb astăzi dacă citirea acelor texte de interdicție extrem de elaborate în descrierea faptelor „antisociale” nu cumva ne-a dat mai multe idei despre ce poate fi făcut decât ne-am fi gândit noi singuri. Și cred că această problemă stă pe umerii oricărui legiuitor (penal): cât de multe detalii să dai despre comportamentul interzis? Moise pare să fi fost adeptul minimalismului…
CE interzici?
Reacția socială generată de scandalul Bulai a ridicat (din nou) o problemă de teoria regulilor. Atunci când interzici un anumit comportament, cât de explicit trebuie să fii în privința descrierii comportamentului interzis? Cazul Bulai este evident unul extrem și tocmai de aceea au fost sesizate (și) organele de urmărire penală. Mă întreb (inclusiv mai jos) dacă încadrarea (juridică) este cea mai potrivită, dar aceasta este o altă problemă. Ce mă interesează deocamdată este o anumită discuție pornită în siajul șocului adus de ancheta jurnalistică: aceea că trebuie să revizuim toate reglementările (universitare) pentru a descrie mai exact comportamentele interzise. Și am încercat să duc această idee mai departe și să-mi imaginez cum ar putea fi realizată în mod practic o astfel de descriere. Putem să redactăm o „Lege Bulai” în care să precizăm că profesorului îi este interzis să le ceară studenților să se dezbrace în fața lui? Dar profesorul de înot poate oare să le ceară elevilor să vină în costum de baie? Știu că îngroș aici tușele, dar vreau să explic că, dincolo de principii, redactarea textelor de lege este o misiune extrem de complicată. Știu că nu întotdeauna este conștientizată, iar inflația legislativă curentă a coborât foarte mult ștacheta calității, dar propun să măsurăm de zece ori și să tăiem o singură dată, nu invers.
Principala problemă pe care o ridic este cea a flexibilității sistemului de reguli. Și prin flexibilitate nu mă refer la elasticitate (de genul: fiecare aplică regula cum vrea el). Prin flexibilitate fac mai degrabă trimitere la conceptul de „caracter vag” (îmi pare rău, nu am găsit un termen mai neaoș). De multe ori, această incompletitudine inerentă a regulilor este privită ca un mare defect. De fapt, regulile care au o textură mai vagă (principii, standarde) sunt mult mai utile în adaptarea la situațiile de fapt din ce în ce mai complexe pe care trebuie să le reglementeze. Dacă faci setul de reguli unul formal, riști să ajungi să respecți (doar) litera sa și să-l lași fără sens (spirit), așa cum a intuit în mod faimos Sfântul Apostol Pavel în Epistola către romani. Degeaba respecți o serie de reguli specifice (și care, cu timpul, își pierd semnificația), dacă uiți ce a stat la baza lor. Riști să te închini la niște idoli mumificați în locul adevăratei credințe (morale). Același risc există și în cazul unor reguli concepute sub emoția unui eveniment particular. De exemplu, Legea Anastasia face acum ca în cazul Pascu să fie utilizate tot felul de cereri de (re)calificare a faptei pentru a evita o sancțiune aspră. Judecătorul vede că îi este limitată marja de apreciere a faptelor și încearcă să găsească alte instrumente care să-i permită un act de judecată și nu doar de aplicare mecanică a regulii.
Pornind de la ideea că omul este născut liber, iar orice limitare a libertății sale trebuie să fie justificată, s-a ajuns la principiul că interdicțiile trebuie să fie în mod expres prevăzute de lege. Este vorba despre celebrul principiu „orice nu este interzis în mod expres, este permis”. Interdicțiile au grade diferite de fermitate, în funcție de valoarea pentru societate a regulii încălcate. Scara de gravitate se măsoară prin tipul de sancțiune aplicat: penală, contravențională, administrativă, civilă. Cea mai gravă faptă va avea pedeapsa cea mai mare și mai intruzivă în libertatea individului. Astfel, sancțiunile penale (în special închisoarea, cu forma ei maximă – detențiunea pe viață) sugerează că interdicția este una extrem de fermă. Curtea Constituțională spune că acest tip de pedeapsă este una de tip ultima ratio, adică alte tipuri de sancțiuni ar fi ineficiente. Dar nu trebuie să reducem toate sancțiunile la cele penale. Uneori, plata unor sume de bani (o sancțiune contravențională sau chiar civilă, deci) poate fi privită de individ ca o pedeapsă mai dureroasă decât închisoarea. Uitați-vă la discuțiile din spațiul public cu privire la recuperarea prejudiciilor de la persoanele condamnate…
Tocmai pentru că sancțiunile penale sunt cele mai grave (și intruzive în libertatea individuală), legea trebuie să le definească în mod cât mai clar. Nullum crimen sine lege (nu există o infracțiune decât în măsura în care este menționată de lege. Aici se pune problema ce se înțelege prin „lege”. Curtea Constituțională a clarificat acest aspect atunci când a precizat că este vorba doar despre actele Parlamentului (sau cele pe care Parlamentul le deleagă Guvernului). Explicația a fost tocmai aceea că pot exista și alte sancțiuni pentru faptele mai puțin grave. Faptul că nimeni nu a văzut un funcționar public sancționat disciplinar pentru abuz în serviciu după această interpretare este doar o problemă a sistemului administrativ local, care preferă să nu-și rezolve propriile probleme din interior.
CUM interzici?
Riscul modificării textelor de incriminare este unul extrem de mare. Așa cum a arătat experiența de anul trecut cu violul în cazul minorilor, un text (aparent) mai drastic se poate dovedi (prin jocul ipotezelor) un veritabil text de dezincriminare. Problema derivă din faptul că domeniul dreptului penal este privit ca un sistem de represiune a statului contra individului. Prin urmare, orice măsură de favoare acordată individului trebuie să-i profite acestuia. Chiar și o (simplă) greșeală a statului (în norma de incriminare) va fi interpretată în favoarea individului. Faptul că, în majoritatea cazurilor, victima nu este statul, ci un alt individ este lăsat în plan secund(ar). De altfel și celebra decizie a Curții Constituționale care a spus că textele de incriminare trebuie să se găsească exclusiv în lege a condus în practică la o impunitate a celor care comiseseră totuși fapte reprobabile.
Pe măsură ce se dorește o calificare (clarificare?) cât mai exactă și în același timp nuanțată a comportamentelor interzise (pentru a se putea grada sancțiunile aplicabile), se ajunge la dezbateri rizibile între specialiști. De exemplu, la începutul anilor 2000 a fost o mare discuție cu privire la definirea raporturilor sexuale „normale”. Totul pornise de la faptul că se dorea să se pedepsească și violul comis asupra unei persoane de același sex… Ce a urmat a fost un teatru al absurdului în care o serie de instanțe s-au chinuit să inventeze termeni cât mai exacți precum „raport sexual”, „act sexual”, și să le încadreze în clasificări docte.
Decalogul, astăzi
Această complexitate artificială a lumii (post)moderne este uneori contraproductivă. Evoluția de la decalogul biblic este uneori o involuție. Să nu furi! era o regulă simplă, dar nu simplistă. Ea are un registru extrem de bogat și se poate adapta la noi realități (sociale). În schimb, atunci când legea definește furtul ca „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia”, apar complicațiile. În primul rând este evident că nu pot fura un bun imobil (acolo am altă infracțiune). Apoi, bunul mobil trebuie să fie neapărat corporal? Referirile la detenție și posesie așa sugerează. Prin urmare, dacă iau energia electrică de la vecinul e furt? Acum 25 de ani această întrebare a stârnit mari dezbateri, finalizate cu modificarea textelor din Codul penal (și din Codul civil) pentru a preciza că și energia poate fi furată. Ulterior, textului i-au fost adăugate și înscrisurile (adică suporturile materiale ale informației). Dar dacă preiau scrierile altuia fără să menționez acesta este furt? Pe actualele texte, nu. Există o vastă jurisprudență a instanței supreme cu privire la aceste aspecte, a cărei linie principală este că în domeniile specializate nu (prea) există plagiat pentru că toți autorii descriu aceleași fenomene, deci este logic să folosească aceleași fraze… A apărut apoi un text care să sancționeze „furtul în scop de folosință”, adică celebrele cazuri în care se „împrumuta fără știință” mașina vecinului, după care era adusă înapoi. Iar în cazul furtului de monedă electronică sau de criptomonedă ori ale active digitale, se discută despre acces ilegal la un sistem informatic, iar nu de furt. La fel în cazul furtului de identitate. Iată cum furtul se complică atât de mult că nu mai este recunoscut ca atare…
O altă poruncă biblică spune: Să nu fii desfrânat! Oare consimțământul celuilalt e suficient pentru a nega desfrânarea? Și mai ales, ce înțelegem prin consimțământ în acest domeniu? Aici legea face diferența (destul de subtilă) dintre agresiunea sexuală și folosirea abuzivă a funcției în scop sexual. Primul se referă la „acte de natură sexuală”, în timp ce cel de-al doilea la „favoruri de natură sexuală”… Deja taxonomia intră într-o zonă crepusculară aici. În plus, în ambele cazuri se evocă (și) situația în care autorul are un ascendent moral asupra victimei, inclusiv prin poziția sa de profesor al acesteia. Presa relata că în cazul Bulai se merge pe a doua variantă (unde există un text care precizează în mod expres relația student – profesor universitar). Oricine a ajuns până aici cu cititul înțelege că există o multitudine de posibilități prin care acțiunile ce au fost prezentate în presă să fie (răs)tălmăcite de specialiștii în dreptul penal. Nu am nici locul, nici cunoștințele specializate să o fac eu aici. Vom vedea verdictele (peste niște ani)…
Apropo de litera anchilozată a legii, tot Biblia ne avertizează: Să nu dorești femeia aproapelui tău! Dar dacă „femeia” în cauză nu este într-o relație atunci este permis? Mi se poate reproșa că am ajuns să confund niște reguli morale cu cele juridice. Norma evocată aici este definitorie pentru registrul moral, de vreme ce se referă la un (simplu?) sentiment – dorința, care nu trebuie să se și manifeste. În definitiv, nu putem fi condamnați pentru gândurile noastre decât dacă trăim într-un univers apocaliptic precum cel imaginat de Philip K. Dick în The Minority Report. Și totuși, dreptul are în vedere și universul interior al omului, atunci când gradează sancțiunea în funcție de atitudinea pe care individul o are față de fapta sa. O faptă premeditată va fi sancționată (mult) mai drastic decât una săvârșită sub impulsul momentului. De asemenea, o faptă intenționată va fi sancționată mai grav decât una făcută din greșeală. Prin urmare, să dorești femeia (altuia) nu este o crimă (deși este un păcat), în schimb, să acționezi pe baza acestei dorințe poate fi o faptă care se pedepsește (penal). Dar eu cred că altul este reproșul care poate fi adus acestui text veterotestamentar: acela că o prezintă pe femeie ca un (simplu) obiect (al dorinței, dar și al proprietății). „Femeia” nu este a cuiva, întrucât este om, deci subiect (autonom) de drept, iar nu obiect al posesiei (sau proprietății).
Până și textele biblice (așa simple cum par) pot pune problema calificării faptelor. De exemplu, atunci când „îi furi inima” femeii aproapelui tău este vorba despre furt, desfrânare sau dorință? Problema (re)încadrării juridice a faptei pune o multitudine de probleme în dreptul penal. Cu toate acestea, orice om cu bun simț nu ar avea o dificultate să califice o asemenea faptă ca (cel puțin) neetică. Delictul etic este, așadar, mult mai larg privit decât cel penal. Problema este în ce măsură aducem etica în drept și, în special, la ce nivel vom plasa anumite norme etice. Dacă vom considera că orice încălcare a eticii (academice) trebuie sancționată penal, putem avea surpriza să vedem un număr (relativ) mic de sancțiuni efectiv aplicate. Dacă însă alegem să fixăm o gradare a sancțiunilor în funcție de gravitatea faptei (pornind de la cele de dreptul muncii, trecând prin cele administrative, contravenționale și doar în cazuri grave cele penale) putem să sperăm că majoritatea comportamentelor neetice vor fi și sancționate. Atunci, interpretul regulilor (comisie de etică, procuror, judecător) va putea să ofere o calificare care să atragă o sancțiune proporțională.
Sancționezi?
Nu putem face un „inventar” al tuturor comportamentelor interzise, cu detalii. Poate ar fi mai simplu să concepem o regulă anti-Lolita de tipul: „sunt interzise orice interacțiuni cu tentă sexuală între un profesor și elevii/studenții săi”, dar tot vom avea de definit ce înseamnă „interacțiuni cu tentă sexuală”. Faptul că mă uit mai atent la un student în timpul cursului (eu sunt cam miop, deci oricum acuitatea vizuală este chestionabilă) sau fac o glumă care are ca premisă dimorfismul sexual sau remarc modul în care este îmbrăcată un student se încadrează în asemenea comportamente interzise? Adică unde tragem linia? Cred că este imposibil să o trasăm într-un mod obiectiv. Prin urmare, regulamentele nu o pot preciza exact. Pentru zonele gri rămâne rolul comisiilor de etică să se pronunțe având în vedere ansamblul circumstanțelor. Regulile (scrise sau nescrise) nu ne pot ajuta decât ca un ghidaj, ele nu pot face toată treaba în locul nostru. Dacă ar putea, atunci justiția ar putea fi făcută de roboți…
De fapt, problema principală reliefată de aceste evenimente este aceea că oamenii chemați să se pronunțe asupra unor comportamente neetice ezită de multe ori să o facă de teama că „nu au un text clar”. Mi-e teamă că va fi imposibil (și pentru cel mai de bună-credință legiuitor) să redacteze un text clar pentru toate ipotezele (mai ales în materii sensibile precum aceasta). Rolul omului ca interpret al normei este tocmai acela de a umaniza regulile, adică de a le aplica la fapte de viață concrete. Nu ne putem baza că vor exista vreodată reguli clare care nu necesită interpretare, ci doar o aplicare mecanică. Ceea ce ne putem dori (sic!) însă este să avem proceduri clare și acces neîngrădit (și facil) la acele proceduri din partea oricui care are ceva de spus. De asemenea, aceste proceduri trebuie să fie suficient de largi pentru a permite o cercetare efectivă. De exemplu, dacă se impune ca întreg procesul de cercetare să se realizeze în maxim 30 de zile, iar sesizarea vine înaintea (sau în timpul) vacanței de vară, nu va exista niciodată o cercetare valabil făcută, iar orice asemenea sesizare se va respinge „pe procedură”…
În plus, aceste proceduri trebuie să fie de natură să creeze un climat de încredere în care cuiva să nu-i fie frică să intre în scara blocului (sau în lift) cu altă persoană, iar studentul să nu se teamă că este singur cu profesorul. Mie mi s-a întâmplat să mă aflu în situația în care să fiu singur cu o studentă la procedura prealabilă contestației notei (atunci când studenții își pot vedea lucrarea corectată și să întrebe de ce li s-a acordat un anumit punctaj). Uneori discuția chiar devenea emoțională (cel puțin din partea studentului), dar niciodată nu am simțit că ar (putea) exista (și) o tensiune de tip sexual. Dar poate și din cauză că baremul era pe masă, era obiectiv, și discuțiile se roteau în jurul punctelor de acolo.
Sper ca noile norme (etice) să fie altceva decât textele de incriminare (care deja există). Îmi doresc ca profesorii vinovați să fie sancționați (și) în plan academic. Nu (mai) vreau să văd cum decizii de sancționare luate de universități sunt ulterior desființate de instanță pe motive procedurale. Nu mai vreau să aud că un profesor găsit vinovat trebuie ulterior primit înapoi în universitate pentru că altfel i se încalcă dreptul la muncă. Pentru aceasta, însă, este nevoie de un set de reguli de etică despre care să putem spune că instituie sancțiuni adecvate (și care să fie redactate în mod corect). Rostul codurilor de etică este să acopere plaja de sancțiuni de dinaintea celor penale și să se asigure că orice comportament neetic este sancționat și juridic, chiar dacă nu la cel mai grav nivel. Tocmai de aceea ele pot avea un caracter (mai) vag și acesta nu va reprezenta un defect, ci este tocmai specificul lor. Trebuie însă să fie aplicate de comisii de etică doritoare să facă dreptate, nu doar să facă hârtii…
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Cred că încercăm să digitizăm justiția? Oricât de mult nu ne place matematica nouă, oamenilor, suntem totuși înnebuniți după numere pentru că ne ajută să măsurăm, să exprimăm și să prezicem, măcar un pic, viitorul (de exemplu, „roșu Coca-Cola” ne proiectează nouă în creiere o anumită imagine, dar nu și în cea a băiatului de la calculator, care trebuie să tipărească 2 milioane de cărți de vizită. Lui trebuie să-i spunem #fe001a).
Dar nu putem să facem treaba asta pentru că sunt milioane de aspecte care pot schimba concluzia unei judecăți și acolo trebuie o minte (și un suflet) de om. Adevăratul pericol al AI îl constituie momentul în care vom încerca să antrenăm un algoritm pe texte de lege. Va fi atât de frustrat că nu înțelege nimic încât ne va omorî pe toți de nervi).
Până la urmă, ar trebui să aplicăm (și) în restul justiției principiile din Codul Rutier (mai puțin circulația în sensul giratoriu, hi hi hi): să avem legi „roșii”, care interzic („nu fă aia, nu fă ailaltă”, de exemplu „nu cere sex contra note”), și legi „albastre”, care obligă („fă aia, fă numai aia”, de exemplu „întreabă studenta numai ce e în programă”).
Dar, mai ales, că tot folosim expresii din programare, regula de bază în legislație să fie KISFMML: Keep It Simple, fmm de legiuitor”.
Regula KISS nu-i prea place legiuitorului :-)
La nivel psihologic, explicația e alta: demasculinizarea este promovată cu mare entuziasm de membrii societății deja demasculinizați. În cetele de cimpanzei, accesul la femele este generalizat, exact ca și la delfini, el nu poate duce la conflicte violente. Însă la oameni, reglementarea accesului se bazează pe interzicerea accesului celorlalți, sub tot felul de pretexte, care de care mai fanteziste.
Ca opinie personală: în societățile europene, vârsta majoratului ar trebui crescută la cel puțin 21 de ani sau poate chiar la 25. Dar individul care a trecut de vârsta majoratului chiar ar trebui să fie responsabil pentru acțiunile lui. Nu poate să vină la 25 de ani, să pretindă că la 19 ani nu știa ce face. Dacă era major, legea presupune că știa ce face, nu că îi mai trebuie încă 5-6 ani ca să se lămurească ce făcea atunci 😀
Așa ar fi bine, cu penalizare direct de către instituție, prin cod etic simplu și clar. Cum o entitate privată poate alege sa nu mai lucreze cu anumiti oameni sau clienți, și o instituție publică să își poată permite asta. Universitățile nu e cazul să fie cuibul unor astfel de scăpări juridice că le stă deasupra capului o sabie care îi face să plătească ulterior niște „drepturi ale muncii încălcate”. Că scosul părților intime din pantaloni nu e despre munca de a educa, Ca la Univ. din Brasov, adio, lasă-ne mătălică imediat, că safety first!
Și săracul angajat persecutat de haina conducere a instituției monstruoase? El rămâne fără o pâine pe masă pentru ca a glumit puțin… Cam așa am văzut eu că se pune problema. Și cred că trebuie să ieșim din această paradigmă. Și să sancționăm în primul rând unde contează – la locul de muncă.
Nu mai suntem în Evul Mediu, se pot folosi metode moderne. Testul cu poligraful, adică detectorul de minciuni, ar limpezi multe, în special aspectul intenției. Intenția face diferența între infracțiuni și greșeli, sau glume inoportune. Dacă instituțiile de genul universităților ar include în contractul de munca un acord explicit că în asemenea cazuri se va recurge la acest test, iar refuzul constituie cauză suficientă de concediere, multe situații de genul acesta ar fi evitate, sau rezolvate rapid. I-ar proteja și pe profesori de acuzații calomnioase, sau de efectul de turmă declanșat de o isterică.
Recunosc că nu mă pricep, dar am impresia că textul poligraf infailibil este mai mult un mit. Dacă s-ar face propunerea sugerată de Dvs., vom vedea că nu există suficiente aparate și oricum nu avem destui operatori pentru ele. În plus, intenția poate să fie greu de depistat tocmai la psihopați/sociopați, la care reacțiile umorale sunt mult atenuate. O să ajungem ca în Blade Runner (1982)…
În viitorul previzibil niciun regulament, nicio lege nu cred că va putea prevedea, că oamenii lipsiţi de suflet n-au ce căuta în anumite domenii (cum ar fi învăţământul).
În viitorul previzibil niciun regulament, nicio lege nu cred că ne va putea furniza mijloace prin care să putem stabili negru pe alb, că oamenii care se poartă ca Bulai & Co sunt lipsiţi de suflet.
Un regulament (black letter law) poate că nu, dar o comisie de oameni care să interpreteze și aplice în spiritul lui un regulament eu cred că există deja.
Stimate domnule profesor,
Am citit cu mult interes articolul dumneavoastra care ofera o imagine cu patina academica a izvoarelor si evolutiei regulilor cu valabilitate preponderent in zona europeana. Totusi articolul se termina cu sintagma ”… comisii de etica doritoare…”.
Cu tot respectul dar asemenea comisii nu exista in viata publica reala. Exista numai comisii care sunt doritoare de a salva sistemul nu pentru a pune in discutie modul de functionare a lui. Chiar si atunci cand decizia unei asemena comisii pare sa satisfaca asteptarile opiniei publice ele tot pentru salvarea sistemelor se intrunesc. Asemenea comisii nu au rolul de a afla adevarul ci de a proteja sistemul. Cu alte cuvinte, cand nici o alta alternativa de musamalizare nu mai este apta sa genereze efectul scontat se sacrifica un membru al sistemului pentru salvarea nu pentru reformarea sistemului. Daca membrul sistemului care face obiectul activitatii comisiei de etica are un profil personal sau public de care comisia nu poate face abstractie atunci el va fi eventual poftit politicos afara din sistem urmand ca sistemul sa aiba grija sa ii gaseasca o sinecura imediat ce se instaleaza uitarea. De ce fac sistemele acest lucru? Simplu. Omul s-ar putea intoarce impotriva sistemului si…poate chiar stie lucruri. Cate comisii de etica credeti ca s-au intrunit vreodata pro bono si pro activ in Romania doar de dragul de a genera sau rafina reguli sau instructiuni care sa accentueze latura preventiva a comportamentelor membrilor sistemelor? Intrarea efectiva in multe sisteme este precedata de depunerea unui juramant. Oare continutul juramantului nu ar trebui sa tina loc de cod de etica indiferent cat de putin stie cel care si-a castigat dreptul de a profesa in sistem despre izvoarele si evolutia regulilor? Sper sa nu gresesc foarte tare daca spun ca cei mai multi membrii ai sistemelor, la depunerea juramantului, citesc continutul juramantului pentru ca ori nu se identifica cu continutul acestuia ori le este frica sa il invete pe de rost pentru a nu se intampla sa le revina in minte franturi din continutul acestuia atunci cand ar dori sa foloseasca sistemul in urmarirea interesului personal.
Excelent comentariu. Nici în sistem nu se reformează din interior, ci doar la presiuni serioase din afara si numai atunci cand acestea io amenință existenta. Exista însă caste profesionale care nu se reformează mai niciodată. As include aici, cu regret, justiția și medicina. Au o solidaritate de grup extraordinar de solida și rar își sacrifica un membru pentru ca a accepta o culpa vulnerabilizeaza dogma infaibilitatii sistemului. Mai apare câteodată un sacrificiu ritual dar el are rolul de a întări dogma.
Eu am văzut „comisii doritoare”, am văzut și decizii de sancționare luate, dar am văzut și cum acele decizii au fost ulterior desființate de justiție pe motiv că oricine poate greși… Să știți că majoritatea profesorilor „din sistem” înțeleg care sunt limitele de comportament și văd când ele sunt încălcate, dar actualele reguli sunt făcute astfel încât sancționarea să fie foarte anevoioasă…
Sancțiunile nu pot ține loc de educație. Iar omul comite o faptă în funcție de ce obține în urma comiterii ei, nu în funcție de ce pățește dacă e prins. Dar România și Europa vin după 3 generații de marxim și toată lumea conectată într-un fel sau altul la bugetul public crede că legile draconice și ”pedepsele usturătoare” sunt metode eficiente de a rezolva disufuncționalitățile din societate.
”actualele reguli sunt făcute astfel încât sancționarea să fie foarte anevoioasă…”
Asta e de fapt un mecanism de autoreglare în societate, la fel ca și corupția. Atât timp cât legile sunt absurde și pedepsele excesive, dificultatea sancționării efective apare ”de la sine”. O persoană trecută de 18 ani ar trebui să fie complet responsabilă dpdv juridic, dar dacă ideologia aflată la putere pretinde că nu e, atunci ”actualele reguli sunt făcute astfel încât sancționarea să fie foarte anevoioasă…”
Apropo de moștenirea comunismului, în care muncitorul trebuia să fie protejat de opresor: în continuare în dreptul muncii (aplicabil și relației dintre profesor și școală) orice anchetă disciplinară trebuie făcută în maxim 30 de zile, inclusiv aplicarea sancțiunii (care poate varia de la un simplu avertisment până la desfacerea contractului de muncă). Dar ancheta trebuie făcută de o comisie, din care să facă parte și reprezentanții sindicatului (iarăși un vestigiu din alte vremuri). Și dacă hârtiile nu sunt semnate la timp de toată lumea din acea comisie, nici măcar un avertisment nu va fi valabil… Stau și aștept să văd dacă la SNSPA s-au făcut toate aceste acte…
Ca sa functioneze orice sistem de reguli si coduri de etica trebuie sa existe mecanisme punitive pe masura si oameni care sa le aplice. Atata timp cat aceste sistem de reguli sunt formale nu se va schimba cu nimic. Ca un exemplu, Directia de relatii cu asociatiile de proprietari din sect.2. La sutele de reclamatii, raspunsurile se dau cu citate copiate din legea 196/2018, si cu sfatul de a merge in instanta. Dar incalcarea legii o pate realiza si aceasta directie si aplica amenzi. Dar de ce sa munceasca, sa faca teren, sa faca dreptate. De multe ori este parte a coruptiei cu firme de administrare blocuri si presedinti de asociatii. Sitatii de lipsa de etica si dreptate exista in toate domeniile din tara. Putregaiuri umane se intalnesc peste tot si pana nu vor fi inlaturate, nu va fi nimic bun si benefic in tara.
Situatiile in care administrqtia refuza sa ia decizii din atributia sa si prefera sa te trimita la instanta este una din cauzele blocarii justitiei (de contencios administrativ)…
„O altă poruncă biblică spune: Să nu fii desfrânat! ”
Porunca este „Să nu preacurvești!” și este altceva decât „Să nu fii desfrânat!”.
Și, abuzul sexual în universități ce legătură are cu această poruncă?
Porcii – adresez scuze porcilor pentru comparație – de profesori care comit astfel de facpte de hârțuire asupra studentelor ce scuză pot avea?! Și de ce le-am căutra scuze? Sper că nu sugerează cineva că victimele au dorit să fie hărțuite!
Am preferat varianta sinodală (Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001) pentru mai multe motive. Unul dintre ele este că evită unele derapaje doctrinare ale vechilor traduceri (precum versiunea Cantacuzino din 1688 citată de Dvs.). De exemplu, acolo „preacurvie” era un calc după slavonul „preliubodeianie” care ava sensul de adulter, dar care includea și pe „liubodeianie” care era simpla relație între persoane necăsătorite (pt. explicații, M.Fr. Băltăceanu, M. Broșteanu (eds.), Biblia după textul ebraic, vol. II, Exodul. Leviticul, Ed. Humanitas, București, 2019, p. 249). În Septuaginta s-a preluat „Să nu săvârșești adulter”, dar explicaia este dată în nota de subsol unde se precizează că sensul este unul mai degrabă metaforic (C. Bădiliță et al., Septuaginta, vol. I, Geneza. Exodul. Leviticul. Numerii. Deuteronom, Ed. Polirom, Iași, 2004, p. 242).
În acest context, „porcii” tocmai ce au încălcat această poruncă… Nu doar femeile săvârșesc adulter (deși la vechii evrei sensul restrâns acesta era), ci și (sau, poate, mai ales) bărbații… Din păcate, Moise nu a prevăzut o poruncă spcială pentru viol sau abuz sexual… Ele trebuie incluse aici.
Am avut timp de vreo patru decenii o justitie foarte severa, care putea trimite pe oricine la moarte, la inchisoare pe viata, la munca silnica sau alte pedepse, inclusiv la moarte sociala, profesionala, stiintifica etc. care pentru multi putea fi mai rea decat celelalte. Iar condamnarile, redactate adesea in laboratoarele puterii, nu aveau neaparata nevoie de probe si uneori nici de martori, se acceptau delatiuni anonime (cine poate sa garanteze ca nu erau scrise chiar de procuror?) si se practica „nobila minciuna” pentru curatarea societatii de elementele declasate, reactionare, daunatoare etc.
Si totusi dupa doua generatii de curatire a acestor elemente, justitia are si mai mult de lucru si ne punem problema adaugarii unei prejustitii coercitive, bazata inclusiv pe anonime, care aminteste de tribunalele populare din vremuri apuse si de „magistrati” amatori.
Cred ca cea mai buna rezolvare consta in educatie (la toate nivelurile) si selectarea riguroasa pe functiile sensibile, nu dupa concursuri (adesea de imprejurari) la care se poate prezenta oricine, ci de competente reale si calitati personale. Probabil ca in timp se va face curatenie si in societatea romaneasca.
Aveți dreptate, dar justiția nu poate rezolva toate cazurile de nerespectare a regulilor din societate. Este ca și cum ați spune că polițistul nu mă poate amenda pentru că trebuie să mă ducă în fața judecătorului. Abia dacă eu sunt nemulțumit de aplicarea administrativă/disciplinară a regulii, am deschisă calea instanței…
Și da, educația este răspunsul, cum ne spunea și Bertrand Russell acum 100 de ani, dar nu pare că suntem pe drumul cel bun.
Concluzia mea este ca omul sfințește locul! Judecătorii trebuiesc să fie onești, integri ,inteligenți. Dacă au aceste calități „citesc” fapta în registrul corect și dau pedeapsa corespunzătoare fără a se lăsa „seduși ” de diverse interpretări. Când sunt dezincriminate fapte notorii schimbă Judecătorul nu legea!!!
Din păcate, eu nu cred că putem să (mai) mergem pe această așteptare a oamenilor providențiali. De aceea este nevoie de reguli, dar și de oameni care să le cunoască sensul și să știe să le aplice.
Un inginer constructor dacă greșește calculele unui proiect (să zicem bloc de locuințe sau pod) intră în pușcărie. Dacă un inginer electrotehnist greșește calculele unei instalații și a terminat cariera. Judecătorii care greșesc sentințe care apoi sunt anulate de instanțe superioare de ce mai rămân în sistem? Vă propuneți o lume mai bună, mai dreaptă? De ce credeți că acele comisii de etică pot face ordine în sistemul judecătoresc? De ce sistemul romanesc în totalitate deci împreună cu facultatea de drept nu simte presiunea instanțelor superioare precum cele internaționale? Cum este posibil ca recidiviștii (criminali , violatorii , pedofilii ) rămân încarcerați până la sfârșitul vieți lor în alte țări iar în România ies din închisoare și își continuă activitatea distrugătoare?
Cred că este un mit cel al inginerului care face pușcărie pentru orice greșeală (l-am auzit și eu de multe ori, pentru că în familia mea sunt mai mulți ingineri de diferite specializări). Sunt atâtea accidente pentru care nu a făcut niciun proiectant pușcărie. Am văzut și procese concrete despre autostrăzi prost făcute (de ingineri) în care inginerul nu a fost de vină (că a propus o soluție potrivită pentru o parcare nu pentru o autostradă, ca să iasă mai ieftin și să câștige firma lui contractul). Deci nu numai că nu a făcut pușcări, dr nici măcar banii nu i-a dat (înapoi)…
Comisiile de etică sunt la un nivel mai jos decât judecătorii, ele acționează la firul ierbii, acolo unde se comit abaterile (e.g. universități). Ele doar sancționează mai repede și mai punctual abateri înainte să ajungă la judecători.
Seara trecuta postul franco-german Arte a difuzat un film documentar despre talentata, superba, strania, inegalabila actrita Uma Thurman.
Pe măsură ce se desfășura documentarul elogiator ma întrebam în sinea-mi , cu oarece teama, care-i rostul difuzării. Sa fie cumva bolnava diva noastră?
Cam după trei sferturi de ora dumiritu-m-am.
Susținătorul financiar al filmelor premiate la marile festivaluri, producătorul si prietenul fratilor Tarantino și ai unicei Uma Thurman nu a fost altul decât libidinosul criminal sexual Harvey Weinstein.
La 15 ani adolescenta Uma era deja adepta amorului liber, în spiritul principiilor inoculate de propria-i familie.
Documentarul realizat de Lukas Hoffmann se numeste:” Uma Thurman:Emanciparea unei luptatoare”.
Câteva întrebări ma bantuie à propos de subiect.
De ce fenomenul ” me too” nu s-a declanșat după scandalul Monica Lewinsky sau după Stauss-Kahn și de ce în România respectivul fenomen nu a atins lumea ” oamenilor de cultura” stiut fiind ca colcaiau comisiile de admitere de
weinsteini și weinsteniţe.