joi, mai 19, 2022

Jefuitorii de bugete

Nu mai țin minte unde am citit că, pe vremea lui Bismarck, când unul dintre miniștrii de finanțe și-a încheiat mandatul, a lăsat pe biroul din cabinetul său câteva mărci, contravaloarea cernelii pe care socotea că o folosise pentru scrierea unor documente private în timpul ministeriatului său. În schimb, țin minte o scenă relatată de Amos Oz în Poveste despre dragoste și întuneric, în care bunicul său, pe-atunci un adolescent din Odesa, intră în biroul trezorierului asociației Iubitorii Sionului, aducându-i acestuia un mesaj. „Pe când aștepta ca Lilienblum să scrie răspunsul, omul de lume în vârstă de cincisprezece ani care era bunicu-meu și-a scos țigările și a întins mâna după scrumiera și cutia cu chibrituri de pe masa din salon. Domnul Lilienblum i-a prins repede mâna ca să-l oprească, apoi a ieșit din încăpere  și s-a întors peste o clipă cu altă cutie de chibrituri, pe care o luase din bucătărie, explicând că chibriturile de pe masa din salon au fost cumpărate din bugetul Iubitorilor Sionului și se foloseau doar la ședințele comitetului și numai de către membrii comitetului.”

Nu știu cât pot fi înmulțite aceste exemple, pentru că nu rigoarea morală definește natura umană, ci precumpănitor lăcomia. Se zice că odată trezită la viață, ea n-ar mai avea limite. Au furat împărații și împărătesele Romei, au furat papii, curțile Spaniei, principii cetăților din Italia, miniștrii regilor Franței… Furtul se instalează atât de temeinic în cutumele puterii, încât el devine, dacă nu o virtute, în mod sigur o formă de competență. O istorie a corupției universale ar ocupa o întreagă bibliotecă, iar una a corupției autohtone, exersată și rafinată vreme de patru secole, ar putea-o concura.

Dar nu despre lăcomie și corupție va fi vorba în rândurile acestea, ci despre compararea a două tehnici prin care puterea poate drena banii publici către un grup politic privilegiat. Despre superioritatea (paradoxală) în materie de jaf organizat a tehnicilor socialiste față de cele comuniste va fi vorba în cele ce urmează.

***

Această stranie idee a apărut într-o discuție pe care am avut-o de curând cu un prieten român din America, revenit în țara lui de baștină pentru câteva zile. Prietenul meu încerca să-mi demonstreze (și cred că reușea) că ficțiunea numită „comunism” a dispărut de pe fața pământului pentru că s-a poziționat greșit în raportul dintre producerea bogăției și devalizarea ei. Pe scurt, suprimând proprietatea privată și tot ce derivă din ea (concurența pe piața calității produselor, inovația, profesionalismul întreprinzătorilor și interesul lor de a produce optimal, ieftin și profitabil), comunismul a dat resursele unei țări și exploatarea lor pe mâna unor ageamii și a unor politruci, care, în scurtă vreme, au dus la faliment societatea în care își impuseseră utopia. Un regim comunist poate confisca și poate deține toate bunurile unei țări, dar asta nu-l împiedică, prin însăși vocația sistemului, să facă să se aleagă praful de ele. A avea integral la dispoziție bogăția unei țări nu înseamnă că și știi ce trebuie să faci cu ea. Când, în locul criteriului competenței, apare cel politic („originea sănătoasă”), rezultatul apare în chip spontan: toate țările care au experimentat pe zeci și sute de milioane de oameni „viitorul luminos al omenirii” au terminat prin a da foametei statut național.

Și, după ce mi-a spus toate acestea, ca să devină mai convingător, prietenul meu mi-a cerut din bibliotecă 322 de vorbe ale lui Petre Țuțea și a început să-mi citească:

Comunismul e cea mai mare aflare-în-treabă din istoria omenirii.” – „Nu se poate face economie în comunism şi de către comunişti. Ăştia nu-s în stare să conducă nici măcar o comună rurală. Încurcă apele, înfundă fântânile…” – „Ca să constaţi că e incapabil comunismul de guvernare, nu trebuie să ai doctoratul în ştiinţe sociale. Orice bou vede că nu e bun. El vede că mă-sa rabdă, nevasta rabdă, copiii rabdă… vede tot şi totul pute.” –  „Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămâne pustiu.”

Așa era. Atât cât se menținuse la putere, cu o enormă pălăvrăgeală și generând mizeria în valuri, comunismul se menținuse pe spezele capitalismului al cărui „gropar” își propusese să fie. Furase tehnologie de vârf, cu care nu știuse ce să facă, primise „ajutoare” și împrumuturi cu scadențe incerte. Se aflase tot timpul în situația unui cerșetor care are în program lichidarea celor care-i dau de pomană. Iar când o țară comunistă  mai și pune mâna pe câte o armă nucleară, cerșetoria devine trufașă și agresivă. „Uită-te la Coreea de Nord ce face”, îmi spunea prietenul meu. „Când nu mai au ce să dea unei populații deja înfometate, amenință cu rachetele ca să mai primească câte o pomană de un miliard-două de la Coreea de Sud sau de la americani.”

Sfârșind în faliment, guvernele comuniste se văd confruntate cu un dublu fiasco: pe de o parte trebuie să țină în viață o populație  pe care nu știu cum s-o hrănească, iar pe de alta, nu prea mai au ce fura; nici ele, nici clientela lor politică. Ceaușescu a fost lăsat să cadă de către activiștii și securiștii care nu mai știau unde să depoziteze sticlele de whiskey și ce să facă cu congelatoarele pline de carne, dar care erau împiedicați să fure în stil mare pentru a deveni „oligarhi”. Într-o țară care producea haotic și nerentabil, jaful se plafonase.

Guvernele socialiste, în schimb (aveți și voi parte de unul, cum au mai multe țări din Occident) sunt infinit mai inteligente. Ele au înțeles un lucru extrem de simplu: nu are rost să-ți propui să gestionezi toate resursele unei țări cu tipi cu patru clase. Drept care, odată ajunse la putere, ele nu se ating de proprietatea privată și nici de profesioniștii producției. Lasă piața să-și facă treaba și se ațin acolo unde se strânge și se împarte bogăția: bugetul.

Bugetul… Nu va fi el cu atât mai mare, cu cât întreprinzătorii privați vor lucra mai cu spor? „Gândește-te”, îmi spune prietenul meu, „nu e mai profitabil să-i lași, la începutul lanțului de producție,  pe profesioniștii cărnii, de pildă, să selecționeze materia primă și să facă rețeta pentru cârnați, iar tu să te așezi la capătul pe unde cârnatul iese gata făcut și să-ți iei, fără nici cel mai mic efort, o bună parte din el? De ce să-ți bați tu capul cu administrarea «avuției poporului»? Îi lași pe alții să se scoale cu noaptea în cap, așa cum i-a învățat de secole capitalismul, să alerge, să transpire, să se dea de ceasul morții să fabrice produsul optim, să-și  riște liniștea, sănătatea și banii, să riște tot – iar tu, când ei și-au terminat treaba, fără să miști un deget, să te mulțumești să prinzi în brațe cârnatul gata făcut.

Cum? Sub formă de taxe, evident! Taxe peste taxe: taxa de cârnat, taxa de mirodenii de cârnat, taxa de stâlp de cârnat, acciza de cârnat, taxa de transport de cârnat, taxa de afumat cârnat și orice altă taxă îți mai trece prin cap. Iar bugetul care rezultă în felul ăsta este uriaș.” – „Bine, am replicat, dar după o vreme omori găina cu ouăle de aur!” – „Ei, păi aici se vede inteligența fiecărui guvern socialist! După cum știe să păstreze un echilibru între cât fură dintr-un buget (cu excepția țărilor nordice, cheltuielile sunt oricum netransparente) și cât e dispus să lase în beneficiul populației. Nu vezi? Ianukovici și oligarhii lui nu s-au mai putut opri din furat. Se estimează că președintele detronat a furat cam 47 de miliarde de euro. Dacă îi punem la socoteală și pe toți oligarhii care au făcut afaceri cu gaze cu rușii, tragi linia și iese o țară în mizeria ultimă.

La fel și la noi. De douăzeci și cinci de ani se fură continuu și fără limită. De-asta suntem pe ultimul loc în Europa. Majoritatea politicienilor a ajuns să creadă că a ajunge în parlament, în guvern și-n orice funcție administrativă publică e un soi de promoție la locul de furat. Infrastructura țării e la pământ. Altul e stilul în Turcia, de pildă. Și-acolo puterea fură pe rupte, dar mai lasă și populației ceva. După cum zicea un chelner dintr-un  oraș din Anatolia, după izbucnirea scandalurilor de corupție: «OK, deci fură, dar spre deosebire de alții, mai și fac câte ceva» .”

***

Întâmplarea face că, a doua zi după discuția asta, m-am întâlnit cu alt amic care avea un magazin gen „Bamboo”. (Atenție! Nu clubul de noapte!). Făcuse un import de marfă artizanală din Japonia în valoare de 15.800 de dolari. Omul mi-a pus pe hârtie cât a încasat statul dintr-un foc de pe urma comenzii lui, la care muncise vreo două săptămâni. Taxa vamală: între 5% și 12 % pe fiecare produs (nici unul neexistând în România), ceea ce însemnase 1040 de dolari, iar TVA-ul, plătibil integral pe marfă la sosirea ei (deși nici o vânzare nu exista în acel moment și nu era nici sigur că marfa va fi vândută integral), fusese de 4700 de dolari. Așadar, ca să primească marfa de 15.800 de dolari, omul scosese pe loc din buzunar 5740 de dolari, reprezentând echivalentul taxei imediate de import de 36%. Iar apoi, dacă marfa ar fi fost integral vândută, statul ar mai fi perceput și 16% din profitul realizat. Deci, dacă omul ar fi pus, să zicem, un adaos de 50% mărfii importate și ar fi vândut-o integral la acel preț (ceea ce nu era deloc sigur), ar fi făcut un profit de 7900 dolari, pe care ar fi plătit un impozit de aproape 1300 dolari.

La tot acest proces, statul nu a participat activ în nici un fel și nu a ajutat sau nu a facilitat cu nimic munca importatorului. În schimb, el a câștigat instantaneu TVA+vama, iar apoi, la închiderea buclei, ar mai fi câștigat și cei 16% taxa pe profit. Pe investiția și riscul importatorului, statul câștigă, din cei 15.800 de dolari, 7040 dolari, deci 45% (vama+TVA+impozit profit).

„Nu e rău, nu?”, a conchis amicul. „Să nu faci nimic și să-ți cadă în brațe 45% dintr-o sumă. A, am uitat să spun că am mai plătit și 2700 de dolari transportul și, bineînțeles, și firma de transport va fi taxată pe profitul aferent.  Pe lângă aceste costuri imediate, a continuat el, dacă, făcând acest import, am și angajați” (și avea), „plătesc  salarii și, evident, taxele CAS și pensiile, care se ridică, după cum știi, la 83% din salariul net.

Deci statul câștigă de la toți: de la importator, de la consumatori, de la firma de transport. Și câștigă bine. Numai bine cât să strângă totul la bugetul de stat. N-ar fi nimic de zis dacă am vedea șosele, spitale, școli, programe de asistență socială, pensii omenești,  dacă n-am avea poluare, gropi, câini vagabonzi și sărăcie lucie. Dar noi nu vedem decât cum se strîng banii. Apoi le pierdem urma: dispar toți într-o gaură neagră sau, dacă vrei, apar transfigurați în haciendele din Teleorman cu terenuri de tenis în nocturnă sau în salariile gen ASF. Dar lucrul cel mai rău e că, furând în halul ăsta, băieții care „ne conduc” compromit minunea care e capitalismul și-i fac pe oameni să ofteze nostalgic după epoca jafului plafonat. Am auzit –  a încheiat amicul – că tocmai au mărit cu 50% salariile la primari. Se apropie alegerile.”

Am simțit, ascultându-l, că trebuie să-i spun și eu o poveste. Dar cum nu mi se întâmplase nimic notabil în ultima vreme, i-am relatat prietenului meu o discuție pe care o avusesem cu un fost prim-ministru, cam la vreun an după ce intrase pe scenă guvernul Năstase, un adevărat „guvern socialist”. Să fi fost pe la începutul lui 2001. „Și noi am furat”, îmi zisese, cu un amestec de năduf, admirație și melancolie, cel ce părăsise nu cu mult timp în urmă cârma țării. „Da᾽ am furat ca găinarii. Ăștia, dom᾽le, fură ca profesioniștii!” – „Dar cum fură profesioniștii?”, nu m-am putut abține să-l întreb. – „Păi fură «în haită» – că dezorganizat și singur e limpede că nu poți fura mare lucru – și «în piramidă»: de la cel mai mare, până, hăt, la ultimul din «sistem». Că trebuie toți fidelizați.”

Distribuie acest articol

128 COMENTARII

  1. citind comentariile de aici, In afara de ORGANIZAREA si REORGANIZAREA prin care trecem de douazeci si ceva de ani am mai descoperit o buba care nu stiu exact dace e cauza sau consecinta. despicarea firului in paispe (dar in sensul rau). unii au o predilectie pentru a cauta si a descoperi defectele antevorbitorilor de parca se hranesc cu asa ceva. MINUNAT!
    exact asa se intampla la nivelul conducerii tarii. de aceea tot ce facem e sa ne reorganizam in continuu, in continuu, in continuu

  2. De ce nu intrati in politica dle Liiceanu? Faceti un partid nou si eu va votez si contribui cu tot ce pot. Lucrez si pro bono pentru dumneavoastra in campania electorala.
    Nu v-ati saturat sa comentati de pe margine de 20 de ani fara sa vedeti o schimbare, timp in care vedeti aceasta interminabila promenada a stupiditatii si vulgaritatii televizate care o reprezeinta clasa politica romaneasca?
    De ce stau de 20 de ani deoparte oameni ca dumneavoastra, ca Patapievici?

    Singura opozitia reala la fostii nomenclaturisti comunisti, actualmente oameni de stat, a fost Corneliu Coposu (odihneasca-se in pace). Cu un singur om nu se face primavara, din pacate se pare ca a fost aproape singur. Dan Amedeo Lazarescu si colegii lui din PNL acum stiti si dumneavoastra ce dosar aveau.

    De ce nu avem 20 de ani mai tarziu o opozitie reala la fostii nomenclaturisti?

  3. De 25 de ani Romania e guvernata de asa zisi politicieni. Ca sa ajunga la putere blocheaza tot ce ar putea face bine cei care sunt la putere. Cand ajung la putere distrug tot ca au facut ceilalti si o iau de la capat . Nenorocirea e ca niciunii nu au un program coerent in vreun domeniu. Calculele despre impactul unei masuri economice, fiscale, etc. se fac dupa ce masura a fost aplicata sau in timpul ei.
    Unde sunt specialistii in domeniul economic, fiscal, legislativ, cu doctorate rasunatoare ??!
    Se ajunge la afirmatii halucinante de genul : Daca nu introducem acciza la carburant nu avem bani pentru pensii ???!!!!!! Pai, cand ati luat puterea trebuia sa fiti cu lectiile facute, nu sa ne omorati cu mostenirea dezastruoasa lasata de cei dinainte.
    Solutia, dupa umila mea parere, este constientizarea rapida a societatii civile. Invatamantul nefacand mai nimic pentru a pregati copiii sa gandeasca, sa faca diferenta intre bine si rau,
    BOR fiind preocupata de prosperitatea ei pamanteasca nu de promovarea valorilor crestine, nu ne ramane decat calea voluntariatului.
    Suna utopic dar daca ne limitam la comentariile pe internet nu schimbam cu nimic perceptia celor usor de manipulat – saraci, batrani, needucati.
    Sa luam, de exemplu, problema autostrazilor. Moise Guran ne spune aproape in fiecare zi ca platim cel mai mare pret pe kilometru din Europa. Ok, dar ce e de facut ?
    Nu cumva contractele astea presupun si bani publici? Nu e dreptul nostru de cetateni romani sa stim unde se duc banii pe care ii scoatem zilnic din buzunar ???
    Cum poate accepta societaea civila faptul ca aceste contracte sunt secrete???!!!
    Pe banii nostri, contracte SECRETE, care se pierd convenabil atunci cand trebuie desecretizate….
    Exista vreun ONG care urmareste incheierea noilor contracte pentru autostrazi care sunt in curs de perfectare, ca sa nu ne trezim iar cu costuri astronomice, care sa impuna transparenta in domeniul contractelor si achizitiilor publice.

  4. Grupare infractionala organizata. Asta a fost Securitatea noastra, cea care s-a aflat intr-o simbioza monstruoasa cu PCR-ul.
    Dupa 1990 Securitatea a scapat din chingile ideologiei comuniste si, avand deja o structura si o organizatie solida (bazata pe cateva zeci de ofiteri inalti, mii de ofiteri, zeci de mii de lucratori si cel putin cateva sute de mii de turnatori), nu a avut nicio problema sa penetreze masiv partidele politice si sa controleze organizat toate structurile de conducere ale statului roman.

    PSD este partidul-baza, dar nici celelalte partide nu-s mai putin posedate. Domnule Liiceanu, daca dumneavoastra sau eu – sau altii dintre cititorii dumneavoastra ar fi gandit cu maturitate perioada de dupa 1990, lucrurile ar fi fost foarte simple: vid de putere, furat valuta prin imprumuturi cu dobanda 0, tiparit lei – si creat inflatie si saracire profunda, falimentat industrie, preluat controlul asupra institutiilor statului, asupra partidelor politice si sindicatelor. Oamenii obisnuiti ar fi prea preocupati de propria supravietuire pentru a se mai ridica sa protesteze, in special dupa o serie interminabila de scandaluri, vanzari si tradari. Cred ca nu ma insel prea tare spunand ca Securitatea avea creierele si organizarea sa planifice pe termen lung o astfel de lovitura. Acum totul este un joc de a pastra prada – taxe care sugruma clasa de mijloc, legi care oprima pulimea si care sunt ignorate de conducatori, populatii saracite care primesc o parte din ce se jefuieste de la albinutele in putere, un sistem cu cateva partide care dau impresia de democratie. Exista posibilitatea ca nemultumitii sa emigreze daca nu le place. Altii au macar satisfactia ca altora le merge si mai rau.
    Impotriva intelectualilor nealiniati se aplica 2 strategii: cooptare sau marginalizare. Sunt curios ce ne spune istoria despre stabilitatea pe termen lung a unui asemenea sistem aparent rotund.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Gabriel Liiceanu
Născut la 23 mai 1942, la Râmnicu-Vâlcea. Studii universitare la Bucureşti, Facultatea de Filozofie (1960-1965) şi Facultatea de Limbi Clasice (1968-1973). Doctorat în filozofie la Universitatea din Bucureşti (1976). Cercetător la Institutul de Filozofie (1965-1975) şi Institutul de Istorie a Artei (1975-1989). Bursier al Fundaţiei Humboldt (1982-1984). Director al Editurii Humanitas din 1990. Profesor la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti din 1992. Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres (Paris, Franţa, 1992). Commendatore dell'Ordine della Stella della Solidarieta italiana (Roma, Italia, 2005).

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro